Nostalgii ploieștene

Volumul Nostalgii ploieștene este o carte apărută sub îngrijirea colegului nostru de liceu promoția 1966 Marius Bâzu, acum în vremuri de pandemie.

În acest volum Marius și colaboratorii încearcă să evoce un Ploiești al copilăriei noastre.

Am citit cu imensă plăcere prima contribuție, un dialog între Marius Bâzu și colegul meu de clasă Valeriu Negulescu. Totul este fabulos, Valeriu se dovedește un istoric surprinzător al arhivelor locale și ne evocă istoria străzii Praga unde s-a născut, a copilărit și a crescut împreună cu fratele său geamăn Octavian, din păcate dispărut pre devreme.

Valeriu Negulescu ne revelează o istorie fabuloasă a acestei străzi construită pe proprietățile unei importante filantroape din secolul XIX, Zoe Scorțeanu. Totul este interesant, dar singurul defect este că această stradă nu-mi este cunoscută, îmi amintesc vag de ea, fiind plasată în nordul orașului, eu copilărind în zona Gării de Sud!

Praga este, se pare, o stradă cu pretenții aristocratice, unde și-au construit oameni cu dare de mână, îmbogățiți din petrol. 

Aici vreau să fac o comparație. Eu de la vârsta de 18 ani nu mai sunt ploieștean, sunt mai mult piteștean am deja 46 de ani de locuire în acest oraș. Și de aceea vreau să fac câteva remarci. Strada Praga descrisă de Valeriu are multe case cu etaj. Pitești care a cunoscut dezvoltarea industrială intensă de abia pe la mijlocul anilor 60 era un târg micuț comparat, cu orașul natal Ploiești.

Casele frumoase aparțin unor negustori, orașul fiind la întretăierea dintre deal și câmpie, având un tîrg faimos de cereale și animale, evocat de Marin Preda în Moromeții.

Casele negustorești din Pitești sunt tip vagon, case solide, care au un singur cat. Doar câteva case piteștene au etaj, există chiar una foarte reușită în stil art deco. Acum îmi amintesc că inclusiv pe strada pe care am locuit, stradă mică avea două case cu etaj, una a unui avocat și cealaltă aparținând unui inginer. Toate aceste clădiri frumoase din Pitești au devenit restaurante cu terasă din cauza geografiei spațiului.

Inclusiv pe Bulevardul central al Ploieștiului am remarcat că aceste clădiri cu parfumul lor sunt acum restaurante.       

Revenind la evocările lui Valeriu în dialog  cu Marius, Ploieștiul se revelează ca un oraș cu certe vocații îndustriale, alături de București, din cauza bogăției petrolul din zonă.  Asta i-a dat și un puternic aer cosmopolit. 

Valeriu lansează ipoteza că personajul Zoe Trahanache ar putea fi inspirat din doamna Zoe Scorțeanu, cea care a dat numele prim al străzii de azi Praga. Nu este deloc imposibil, pentru că, inclusiv Trahanache este inspirat de faimosul contemporan al lui Caragiale, Zaharia Antinescu, președinte și membru a numeroase comitate și comiții ploieștene. 

Unde mă despart de cei doi conlocutori este situarea geografică a locului desfășurării Scrisorii pierdute. Cum spune Caragiale este capitala unui județ de munte. Singurele care s-ar califica ar fi Piatra Neamț, din Moldova, exclus, pentru că doar în Telegrame situarea tragicomediei este Moldova.

Sunt aproape cert că acest județ de munte este unul muntean, adică fostul județ Muscel cu capitala al Câmpulung! 

Și că venii vorba de Caragiale și piesele lui aș vrea să mă exprim asupra unora dintre ele. Am fost foarte dezamăgit de punerea în scenă a Scrisorii pierdute la Teatrul Comedia. Dacă celelalte comedii ale lui Caragiale sunt localizate în mediul mitocanilor, mahalagiillor, ciocoilor, negustorimii, unii chiar de piei de cloșcă, O scrisoare pierdută este în mediul înaltei burghezii și moșierimi provinciale. Ori acea punere în scenă  era una a marginalilor, aurolacilor și nu merge de loc.

Doar Lucian Pintilie a reușit montarea genială cu D'ale carnavalului, repetată apoi în De ce  trag clopotele Mitică pentru că se preta.

Și să nu uit am văzut o punere în scenă la Teatrul Davila din Pitești cu O noapte furtunoasă. În aceasă dramatizare regizorul a avut ideea să refacă drumul lui jupân Dumitrache și cucoanele asociate, Veta și Zița. Și am avut o revelație.

Drumul pornea de la Union, actual loc de lânga Sala Palatului unde era cinemateca cu același nume. Drumul trecea apoi pe lângă Cișmigiu, pe lângă biserica Ilie Gorgani de pe malul Dâmboviței, preluată ca loc de rugăciune de către legionari. Trecea apoi peste Dâmbovița pe la Izvor ca să urce în sus în mahalaua din Dealul Spirii. Este o piesă cu indicații geografice foarte precise, inclusiv patrularea lui jupân Dumitrache până în zona Cotrocenilor.

Revenind la carte prietenilor mei, m-a impresionat foarte tare dragostea pentru muzică a lui Marius Bâzu. Ca și el am avut o atracție în liceu pentru muzica noua a formației Beatles. Doar că eu nu am cântat la niciun instrument. Și nu am o ureche muzicală, sunt cam afon.  Apare aici și prietenul Adi Cernea, care locuia în zonă, pe lângă Stadion, dar care a ales liceul 2, nu Caragiale. 

Este o carte a nostalgiilor, sunt evocați mulți colegi, profesorii noștri de elită și niște vremuri care în pofida greutăților inerente epocii noi am trăit-o frumos, sub protecția părinților.