Exerciții de admirație de Emil Cioran

Să citești pe Cioran nu-i un lucru de loc simplu!

Am luat la citit cartea Exercises d'admiration, titlul original al scrierii lui Cioran tradusă în românește de Emanoil Marcu la editura Humanitas. Este penultima sa carte și cuprinde eseuri privind scriitori și filosofi mai mult sau mai puțin renumiți. Majoritatea sunt francezi, dar sunt și spanioli, sau scriitori de limbă spaniolă, un italian, are loc și Mircea Eliade. 

Nu sunt simple analize literare, ci mai mult eseuri filosofice.

Să le luăm pe rând.

Primul caz este al lui Joseph de Maistre. Este un caz tipic de demolare și nu de admirație. Cum spunea și amicul Julian Negulesco are cea mai  mare întindere acest eseu în care marele reacționar catolic din vremea lui Napoleon este luat la bani mărunți. Concluzia lui Cioran este că scrierea lui Maistre Scrisori  din Petersbourg i-a servit ca inspirație marelui împărat francez, deci și-a dorit nu a reușit!

La fel de critic este și cu Paul Valery pe care îl face praf împreună cu Mallarme!

O privirea admirativă o are asupra lui Beckett, Probabil că a contat prietenia care i-a purta lui Beckett. Beckett este irlandezul care a scris ca și Cioran în franceză. Aici merită o frază memorabilă este: Eu unul să fiu împiedicat să bârfesc - ce tulburări și ce neliniști, ce complicații la orizont!

Pentru că despre singurul român din volum, Mircea Eliade mai mult bârfește Cioran.

Apare și figura tragică a altui român B. Fundoianu, evreu prin naștere, francez prin operă, Benjamin Fondane.

Unele eseuri cum am spus sunt pline de admirație, cum este atunci când îl evocă pe Borges. 

În carte singurul american evocat este Scott Fitzgerald. În tot ce a scris Fitzgerald este avid de succes, personajele lui sunt oameni bogați. Aici apare iar o frază șocantă care merită amintită privind corespondența unor mari scriitori: În schimb scrisorile lui Baudelaire sau ale unui Dostoievski - scrisorile unor milogi -  mă tulbură prin tonul rugător, disperat, sufocat. 

Cioran nu pierde ocazia să remarce că este un venetic din Balcani care scrie în franceză. Chiar subliniază că venind de la Sibiu în spațiul de infuență germană al Transilvaniei, ajuns la București constată că majoritatea intelectualilor din București vorbeau și scriau curent franțuzește și asta îi trezește ambiția. Așa că în Franța Cioran încearcă să scrie în franceză mai bine decât francezi de baștină, chiar dacă accentul îl trădează. Și mai exemplific prin câteva citate:

Și încă ceva: ar fi trebuit să aleg orice alt idiom, nu însă franceza, căci aerul ei distins nu mi se potrivește de loc, e chiar la antipodul firii și dezlănțuirilor mele, al eului meu autentic, și-al genului meu de mizerii. 

Și în final se lamentează:

Azi, când această limbă este în declin, ce mă mâhnește cel mai mult este constatarea că francezii nu par să sufere pentru asta. Și am venit eu, deșeu al Balcanilor, să sufăr văzând-o cum piere. Ei bine, dispar nemângâiat, împreună cu ea.

Cartea de față ca și întreaga operă a lui Cioran contrazice această ultimă frază a Exercițiilor de admirație.