Fontana di Trevi de Gabriela Adameşteanu

Acest roman încheie trilogia personajului principal, al Letiţiei Branea desfăşurată în trei romane ale Gabrielei Adameşteanu.

Trilogia a început cu romanul de debut al autoarei Drumul egal al fiecărei zile, cu caracter puternic autobiografic, apărut în 1975, apoi continuată cu Provizorat, roman apărut în 2010, ca să se încheie acum în 2018 cu romanul Fontana di Trevi. După cum se observă între primul roman şi al doilea al trilogiei au trecut 35 de ani ca autoarea să reia romanul început în tinereţe.

Acest roman este pentru mine o revelaţie, este de fapt romanul pe care îl aşteptam.  Cred eu că este cel mai reuşit roman despre perioada post 89.

De fapt este un roman care are mai multe romane. Este continuarea romanului de dragoste început în Provizorat, este romanul istoriei ultimului secol românesc, este romanul de moravuri în genul celor ale lui Călinescu.  Şi este mai ales romanul tranziţiei începută în 1990 de la o societate românească distrusă de comunism la ceea ce vedem azi. Pentru că sunt evenimente în roman care sunt din 2018. 

Probabil că s-au mai scris romane despre tranziţia post decembristă, dar acesta este romanul unei mari romanciere, este fascinant cum curge acţiunea lui, este un roman foarte bine scris. 

Provizorat o lăsase pe tânără literată şi viitoare romancieră Letiţia Branea într-un final complicat al unei iubiri secrete cu Sorin, un coleg de serviciu, complicata relaţie cu soţul Petru Arcan, redactor de revistă literară, profesor la Universitate, care vrea să scape de România, să rămână în Occident.

Romanul Fontana di Trevi începe cu revenirea în România Letiţiei Branea, plecată în Occident după soţul Petru Arcan pentru reîntregirea familiei.  

Arcan după tribulaţii ajunge redactor la secţia româna a Europei Libere, unde este accidentat la atentatul împotriva postului de radio. Letiţia se recalifică în Germania ca kinoterapeută. După transferului Europei Libere soţii arcan se mută în Franţa la Neuvy, un sat în zona Indre Loire zona castelelor medievale, în apropiere de Tours.

Este ciudată cum oameni care şi-au luat lumea în cap să scape de aici în vremea comunismului revin acum să îşi recupereze moştenirile.

Pentru că descoperim acum că Letiţia avea prin tatăl, doctorul Branea legături cu înalta burghezie interbelică. Branea provenea din trei fraţi, Caius, care fusese secretar de stat pe vremea guvernului Antonescu, altul Traian, apropiat de englezi, chiar urmărea după 45 să se căsătorească cu o englezoaică aflată în România. Toţi ajung în puşcărie şi mor cu excepţia tatălui Letiţiei.

 Restitutio in integrum le-a luat mintea la toţi. Din păcate această idee generoasă a îmbogăţit mai ales pe escrocii politici ai tranziţiei.

Poveste ne introduce în familia Sultanei şi a lui Aurelian Morar la care trage când vine în Bucureşti. Sultana este Nana, colega de facultate şi cămin a Letiţiei. Ei au o fiică pe nume Claudia, care este arestată la mineriadă şi care prin intervenţiei hotărâte ale lui Petru Arcan este eliberată şi pleacă la burse în străinătate, prima la Universitatea Central Europeană de la Budapesta, ca să continue cu burse prin Italia, şi acum în SUA unde face un ultim stagiu de doctorat, ajungând deja la 35 de ani. Petru este un fel de mentor care i-a mijlocit accesul la astfel de burse, în lipsa copiilor cuplului.

Titlul romanului provine de la excursia în Italia a familiei Morar în care apare Claudia într-o fotografie cu Fontana di Trevi în care ea aruncă un  ban ca să reîntoarcă acolo.

Acest monument semnifică şi al doilea val de români care azi au plecat în exod în Occident pentru o viaţă mai bună acolo, sau dacă s-ar putea şi aici. Şi ştim bine de ce depinde asta!

Aurelian a avut un frate celebru, care devenise dizident şi care moare în condiţii neclare în vremea comunismului. Începuse să scrie scrisori la Europa Liberă care erau prezentate chiar de Petru Arcan. Letiţia se pare că începuse o legătură cu acesta până la plecarea ei în Occident. Însă memoria lui Claudiu Morar fusese urmărită în gazetele securităţii. Şi aici apare un alt episod trist al actualităţii româneşti, cum victimele securităţii apar ca falşi dizidenţi, iar securiştii, foşti torţionari devin prosperi oameni de afaceri, devalizând bănci, jefuind proprietăţile ce trebuiau restituite. 

În roman apare un personaj nou, Caius Branea junior. Acesta este fiul tatălui Letiţiei, făcut cu o asistentă medicală după moarte mamei Letiţiei. Tipul mult mai tânăr intrase în politică, ajunsese deputat ţărănist, pe baza unchilor şi apoi se reorientase intrase în afaceri având bune relaţii cu politicienii prezentului. 

Cu el împreună Letiţia speră să recupereze moştenirile după urma tatălui şi a unchilor lor.  

Aurelian fusese foarte activ în contestarea anticomunistă, frecventase Piaţa Universităţii, intrase în Forum (care este alter ego pentru  Alianţa Civică!), devenise preşedintele lui, dar fusese dat jos prin maşinaţiunile unora din cauza corectitudinii şi inflexibilităţii lui. 

Mai este în roman flash-back-ul finalului poveştii de amor cu Sorina şi cu care rămâne gravidă. Despărţirea se petrece într-o garsonieră împrumutată, din care pleacă Letiţia, chiar înainte de cutremurul din 77, unde rămâne Sorin. Blocul se prăbuşeşte şi Sorin scapă rănit de acolo şi se cuplează ulterior cu Dorina, o altă colegă care îi purta sâmbetele. 

Cel mai interesant în roman este privirea ca un bisturiu chirurgical a vieţii pe care am trăit-o în ultimii 29 de ani. Am pornit de la foame şi murdăria blocurilor din 1990, bântuite de câini vagabonzi ca să ajungem azi în aceleaşi blocuri, reameanajate, unele avânt izolaţie termică ca le dă un aer de mai nou şi în care proprietarii îşi plimbă acum câini de rasă!

Romanciera aminteşte de iluziile şi entuziasmul de început trăit de Morari şi de fapt de noi toţi, de abandonul acelor iluzii azi când trăim o realitate pe care nu ne-am imaginat-o.

Aceste sentimente sunt întărite şi de venirea bătrâneţii şi a neputinţelor care însoţesc această vârstă. Plus vestea tristă că fiica Morarilor, Claudia are un cancer terminal.

Am regăsit în acest roman multe personaje care te pot duce la ideea unui roman cu cheie, a unor personaje culese din realitatea de azi a României şi cred că nu sunt departe de adevăr.

Este un roman trist şi melancolic în final. 

Cartea este ca o oglindă nemiloasă în care nu ne place de loc să ne vedem.

Îl recomand din nou ca cea mai bună carte scrisă după 89!