Drumul egal al fiecărei zile de Gabriela Adameşteanu

Atunci când doamna Gabrela Adameşteanu şi-a lansat ultimul roman, Fontana di Trevi am aflat că acest roman încheie o trilogie, începută cu primul roman al autoarei, Drumul egal al fiecărei zile.  

L-am luat de la biblioteca judeţeană, ca fiind ediţia a doua din 1978, romanul fiind apărut în 1975. 

Este primul roman ala autoarei şi când am început să-l citesc am avut o revelaţie.

Este un roman foarte bine scris, Adameşteanu are o uşurinţă a scrierii, scrisul ei este senzorial, are o sensibilitate a mirosurilor care domină începutul romanului. 

Este un roman cu puternice tente autobiografice. 

Romanul scris la persoana I-a este un roman al formării a trecerii de la adolescenţă la maturitate.

M-a cucerit şi interesat şi pentru că romanul se petrece în anii 50 într-un oraş patriarhal, care cunoaşte în epoca anilor 50 trecerea la modernizarea comunistă.

Aşa că aflu detalii despre oraşul în care m-am petrecut 45 de ani de viaţă. Atunci ear un oraş mic aşezat pe pantele care urcă de la râul Argeş. Are două bulevarde importante,actualul Bulevard Brătianu şi perpendicular Calea Bucureşti,  care atunci era pietruită cu bolovani de râu şi bordată cu salcâmi nu cu tei, cum este azi.

Cum urcai în sus spre ultima pantă, unde se află cimitirul se întâlneau gospodării ţărăneşti, locuitorii erau semi-rurali şi aveau grădini unde cultivau legumele de care aveau nevoie.

Letiţia Branea este e o adolescentă în ultimii ani de liceu. Împreună cu mama ei şi unchiul Ion, profesor de limba şi literatura română au venit în acest oraş, când Letiţia era foarte mică. Tatăl lipseşte, dar aflăm că nu murise, de meserie medic era în închis, făcea ani grei de puşcărie pentru acuzaţii de legionarism.

Unchiul Ion este un om foarte sever, veteran de război în campania antisovietică, de unde rămăsese cu un picior bolnav.

Toate acestea sunt sugerate, suntem în anii deplini ai comunismului. 

Locuiesc cu chirie undeva în zona centrală a oraşului la un lumânărar. Fiica acestuia, mai mare decât Letiţia se mărită cu un inginer, care-i face doi copii. Acesta este genul beţiv şi agresiv şi vrea să-i dea afară pe chiriaşi.

Acum ceva personal. Am stat şi eu cu chirie într-o curte pe care ulterior părinţii au cumpărat-o. Existau şi alţi chiriaşi, dar nu interferam cu ei, casa tip vagon dădea posibilitatea să avem facilităţi separate.

Calvarul fricţiunilor cu proprietarul tânăr se sfârşeşte când familia Letiţiei primeşte un apartament la bloc, dar pentru că cei care locuiseră acolo încă nu primiseră un nou apartament au mai locuit încă ceva timp împreună.

Este calvarul îngrozitor al lipsei de locuinţe, cronică în anii 50 şi care începe să se rezolve la începutul anilor 60. Încep să se construiască blocurile pe care le vedem azi pe Strada Mare în Piteşti, oraşul începe să crească, ca pe timpul lui Ceauşescu să devină un important oraş industrial.

Viaţa în micul oraş se desfăşoară după acelaşi tipar zilnic, lucru care dă şi numele romanului. 

Letiţia se află la primele iubiri, adoră să se vadă cu colegul Mihai pe Strada Mare, unde băieţii stăteau la bară, în faţa Librăriei Cartea Rusă.

Prietenul Radu V. mi-a explicat că aceasta era o bară metalică cam în zona unde azi este Hotelul Muntenia, unde se sprijineau băieţii de liceu care stăteau pe Strada Mare şi fluierau fetele.

Doamna Adameşteanu ne-a povestit cât de dificil a fost să explice acest lucru cu bara unei traducătoare a romanului.

Parte a doua a romanului este dedicată anilor de studenţie.

Letiţia intră la Filologie, este începutul anilor 60, când restricţiile legate de dosarul de cadre privind intrarea la facultate sunt ridicate.

Acelaşi prieten, Radu V. a fost victima epurărilor din anilor 50 de al Facultatea de Drept, ca fiu al unui duşman al poporului. Şi Letiţia putea fi victima restricţiilor, dat fiind dosarul prost. 

Se petrec două evenimente importante, unchiul Ion moare şi apoi apare tatăl ei, care ieşise din puşcărie.

Romanul se focalizează pe viaţa în comun la căminul de fete al Universităţii Bucureşti. Stă la început într-un dormitor comun cu multe fete, ca apoi să stea într-o cameră de 4 fete.

Letiţia observă cum colegele mai mare în pragul terminării studiilor se mărită rapid ca să poate obţine repartiţii mai avantajoase, eventual pe lângă soţii ingineri care prind repartiţii în oraşe.   

Îndemnată de mama ei, Letiţia îl abordează pe Petru Arcan, care-i fusese profesor şi care lucra la Institut (probabil de Literatură?) pentru a valorifica studiile unchiului ei. Arcan o primeşte o pune să refacă studiile completându-le cu referinţe bibliografice. În acelaşi timp Arcan un om mai mare cu 10 ani ca ea, proaspăt divorţat o seduce şi încep o relaţie erotică.

Finalul romanului este neizbutit, autoarea este indecisă. Apar şi parazitar episodul unei şedinţe de partid unde unul din colegi trebuia pedepsit, dar este salvat de colegii care se împotrivesc pedepsei pe care voia să o dea secretarul de partid un individ obtuz care făcea dezacorduri gramaticale, la Filologie! Parcă este scris din obligaţii de cenzură?

După cum am spus finalul este neclar. Îl lămureşte romanul Provizorat, scris mult timp după, în 2010 unde cei doi Letiţia şi Arcan devin soţie şi soţ.

Este un roman bun şi sunt surprins că nu a făcut vogă în epocă, cel puţin nu îmi aduc aminte să fi citit prezentări elogioase în România Literară.