Ploieştiul văzut din Liceul Caragiale

Am avut ieri timp să citesc aproape pe nerăsuflate cartea de amintiri a unor colegi de liceu despre Ploieşti - Ploieştiul văzut din Liceul Caragiale.

Cartea este rezultatul eforturilor lui Mariu Bâzu, promoţia 1966 de a aduna amintirile unor colegi despre copilăria şi adolescenţa lor ploieşteană.

Şi aşa mi s-a trezit nostalgia primei părţi a vieţii mele desfăşurate la Ploieşti, oraşul meu natal.

Cu câteva excepţii amintirile copilăriei şi adolescenţei sunt luminoase, chiar dacă într-o perioadă a anilor 50 când România trecea prin teroarea comunistă. Şi asta s-a datorat griji părinteşti, care ne-a protejat de toate vicisitudinile. Mama stătea la cozile epopeice la carne, dar eu eram cel care merge să cumpere pâinea neagră pe cartelă. De abia după 1960  a dispărut cartela, reînviată de Ceauşescu în anii 80!

Cei care au contribuit la realizarea acestui volum subliniază că liceul şi în special Liceul Ion Luca Caragiale a jucat un rol extrem de important în modelarea personalităţii noastre.

La fel cum vedea Marius Bâzu şi alţii realitatea politică a României am perceput-o spre sfârşitul liceului. 
Veneam din perioada şcolii primare şi elementare (aşa îmi place să-mi amintesc eu perioada, nu ca gimnaziu) când eram puternic îndoctrinaţi de minciunile comunismului cu iz rusesc, bolşevic. De aceea mi se pare absolut detestabil cum se încearcă recuperarea unei Maria Banuş, Nina Cassian care au contribuit din plin la idiotizarea noastră prin poezii cu partidul. Măcar Dan Deşliu - Lazăr de la Rusca şi-a revizuit atitudinea şi a devenit un autentic dizident, cum  din păcate foarte puţini scriitori au îndrăznit să fie. 
Vorbind de mândrie naţională, de abia în 1959 s-a sărbătorit pentru prima oară Unirea Principatelor. Eu am jucat într-o dramatizare a lui Moş Ioan Roată şi Unirea. Eu eram Moş Ion Roată şi colegul meu de primară Laurenţiu Orăşanu m-a imortalizat într-o povestire, eveniment de care îmi aduc aminte foarte vag.

Legat de amintirile colegilor, în general mai mari cu un an ca mine aş vrea să fac nişte observaţii.

Adrian Dăscălescu îşi aminteşte cu plăcere de iaurtul cu consistenţă solidă, vândut din nişte vase de lut conice duse pe cobiliţă. Era o specialitate machidonească, în stilul iaurtului gros grecesc. Cred că erau machidoni şi nu olteni?

O altă colegă ne spune că nu prea îşi aduce aminte de ierni grele cu zăpezi, contrazisă totuşi de Consuela Bâzu, sora lui Marius.  

În amintirea mea deceniul 6, anii cincizeci sunt plini de zăpadă, nu spun numai de iarna lui 54, când zăpada ajungea la streaşină şi oameni traversau strada prin tuneluri, dar fiecare Crăciun era înzăpezit şi mergeam cu Bună Dimineaţa şi Sorcova de Anul Nou. Nu am fost cu Steaua că era complicat de făcut şi era apanajul elor mai mari. Dar banii obţinuţi din colinde erau destinaţi unor cărţi pe care visam să le cumpăr.

Tata, meseriaş tâmplar, îmi făcuse o sanie solidă de lemn de fag, cu tălpici de fier cu care m-am dat pe derdeluşul din maidanul din fundul străzii şi am folosit-o până spre adolescenţă. Cu această sanie mă duceam să umplu sifoanele. Vecinul meu,avocatul Zingrilara (nume de origine greacă de la Smirna) avea un sifon metalic de mai mulţi litri şi cu sania mă duceam pe Rudului la sifonărie. 

Ca şi Dan Costineanu am fost şi eu la Cercul de Aeromodelism. Însă eram un anti talent, nepriceput la lucrul manual şi aeromodelul meu cu zgârci lansat tot pe stadionul Petrolul s-a prăbuşit şi nu a reuşit să zboare!

Cele mai consistente contribuţii aparţin lui Marius Bâzu şi lui Dan Stănescu cu care am fost coleg de facultate la Energetică, el la Electro, eu la Nucleare. 
Dan Stănescu aminteşte de un anume Negulescu care le-a ţinut o lecţie de dirigenţie. Suspectez că ar fi vorba de Julian Negulesco viitorul regizor şi artist francez?

Sunt absolut surprins de similaritatea preocupărilor mele cu ale lui Marius Bâzu.

După ce am învăţat literele, un trimestru de iarnă făcut la Zăbala la preventoriu am devenit un cititor pasionat. Cărţile le primeam de la Doamna Cristina, vecina şi bunica viitorului politician Boureanu.

Vecinele mamei o sfătuiau să nu mă mai lase să citesc cărţi nepotrivite vârstei mele, Contele de Monte Cristo într-a III-a, că mă stric la cap! O tempora......

Apoi am devenit cititorul bibliotecii de la Palatul Pionierilor şi în final la Biblioteca Regională Ploieşti, unde bibliotecară era doamna Cernăianu, soţia antrenorului Cernăianu, ultima mare echipă a oraşului.

Am văzut şi eu toate meciurile Petrolului când a devenit campioană, inclusiv cel cu Rapidul, care era de nerecunoscut, erau doar fundaşi în ea, şi i-am bătut cu 1-0, gol direct din corner de Virgil Dridea!

De Petrolul mă leagă şi actuala meu pasiune pentru Liverpool, învinsă atunci în 1966 de Petrolul cu 3-1!

Revenind la cărţi şi eu am consumat multă maculatură bolşevică, erau cărţile traduse pentru copii şi tineret din limba rusă.

Şi eu am fost marcat de trei profesori în mod deosebit.

Primul rămâne Profesorul Ion Grigore care mi-a cultivat pasiunea pentru matematică şi care era un model de comportament.

Am aflat târziu despre problemele lui politice într-o vizită la profesor împreună cu Adi State, prin iarna lui 1988, când era foarte frig şi profesorul se bucura de 18 grade în casă! Făcuse politică liberală în 1945.

A fost subprefect şi pentru asta a  stat la Canal câteva luni unde a văzut cum mari intelectuali români mureau cu zile. Când în 1964 a fost primul profesor care a primit titlul de Profesor Emerit, Dej i-a spus că de vină au fost ruşii că a stat la Canal!

Ion Grigore a fost unul din modelele legendare ale Ploieştiului!

Nicolae Simache mi-a consolidat dragostea pentru istorie. Prima mea notă la el a fost 10 şi a sta a fost nota mea în clasele X-XI.

Profesoara care mi-a adâncit dragostea pentru literatură a fost Natalia Boncu. Lecţiile ei nu aveau legătură cu manualul şi clasicii şi Eminescu i-a predat că mi-au rămas în minte la fel şi azi. Se declara poetă simbolistă şi se pare că ea l-a convins pe Stănescu să-şi ia prenumele poetic de Nichita.

Cu asemenea profesori puteai să ai un ascendent asupra oricui!

Însă pentru că sunt de 44 de ani piteştean pot să spun că liceul meu nu era singular!

La Piteşti Liceul I C Brătianu (fost Bălcescu, săracu'! cel  care a înlocuit pe toţi paşoptiştii neconvenabili) a produs aceiaşi elevi de calitate, ca toate liceele de atunci din România, beneficiind de profesori formaţi în interbelic.

Cartea colegilor mei este o declaraţie de iubire pentru un liceu formidabil şi pentru oraşul care a făcut din cetăţenii lui cei mai ironici şi caustici români, conştienţi că "toţi suntem români mai mult sau mai puţin oneşti" (I.L. Caragiale)..