Manolescu la trei sferturi de veac!

Este aproape incredibil, dar domnul Nicolae Manolescu a făcut 75 de ani! Are aceeaşi vârstă ca a prietenului meu Radu Vişinescu şi a fostului preşedinte Constantinescu, coleg la liceu cu domnul Vişinescu.

Am citit în România Literară un grupaj dedicat acestui fabulos intelectual cu care suntem contemporani. 

Şi eu am amintiri cu domnul Manolescu. Ca cititor neîntrerupt al acestei reviste încă de la apariţia ei din 1968 îmi reamintesc că prima chestie pe care o citeam era cronica sa literară, începând din 1971. Îmi reamintesc şi aniversarea care i s-a făcut în România Literară, acum 25 de ani, la vârsta de 50 de ani, în 1989, nu cu mult înainte de prăbuşirea comunismului. Cea mai pregnantă amintire din cele scrise atunci este cea în care se spune despre funcţia  sa universitară: lector! Atât a putut să ajungă în Universitate cel mai important critic al ultimei jumătăţi de veac a literelor româneşti! Pentru că Nicolae Manolescu ştie să lectureze cum spunea atunci cu mare ironie, cred, Mircea Martin!

De ce vreau să scriu despre Nicolae Manolescu?

Pentru că slavă Domnului! am făcut alături de Nicolae Manolescu politică timp de 7 ani.

M-am înscris în ianuarie 1990 la ţărănişti, cu ideea că ai mei,  unchiul Gheorghe, fratele cel mare al tatii făcuse astfel de politică, că toate rudele ardelene erau naţional ţărănişti prin definiţie. Dezamăgirea mea a fost cruntă, nu semăna cu nimic din cărţile de istorie şi din amintirile de familie. Aşa că în 1991 am devenit membru al Partidului Alianţei Civice condus de Nicolae Manolescu, fiind cam tot timpul vicepreşedinte al acestui partid la nivel de Argeş, militant şi formator de organizaţii rurale ale acestui partid, azi fuzionat demult, din 1998 cu PNL. De fapt după marele eşec din 1996, când PAC era în afara CDR, la prima şedinţă de conducere PAC, i-am cerut preşedintelui Manolescu să înceapă neîntârziat fuziunea cu PNL, înfăptuită în martie1998! Spre marea mea satisfacţie ulterioară, am fost singurul, atunci în decembrie 1996 care am spus aceasta, când alţi 15 cuvântători au fost pe ideea împărtăşită de Manolescu, să mai adăstăm. Apropo’ de asta, unii mă acuză că m-am plimbat prin mai multe partide, la care eu le replic: am fost consecvent, doar pe dreapta şi o singură dată am făcut un transfer, de la PNŢCD la PAC, PAC apoi s-a mutat la PNL şi aşa sunt astfel liberal acum din 1991, dar aş spune din ianuarie 1990, pentru că neşansa a făcut ca liberalii să apară mai târziu în Piteşti! Eu, prin finalul lui decembrie 1989 mă gândeam la scrisori adresate descendenţilor lui Brătianu din exil.

O altă chestie contrafactuală, dacă oare Manolescu ar fi fost un preşedinte mai bun al României decât Constantinescu? Nu ştiu? Eu sunt mulţumit de realizările lui Constantinescu, nu de nereuşitele lui.

Manolescu venea în Argeş doar la invitaţia unui profesor, fost student de al lui, de la Curtea de Argeş. Şi am avut explicaţia, ca vâlcean de origine, cu toate că liceul la făcut la Sibiu ura din suflet Piteştiul, care era prin anii '50 capitală de regiune şi era privit ca uzurpator pentru oltenii de acolo. Nu spun că piteştenii visează azi o regiune ca să-i încorporeze din nou şi nu cred că ar da afară de entuziasm.

Cred că Nicolae Manolescu s-a visat la un moment dat un fel de Titu Maiorescu, aveau date apropiate. Dar Manolescu nu a reuşit în politică. Poate a fost prea comod şi nu a avut tăria necesară să reziste?

Din punct de vedere cultural nu a fost rău. Îmi reamintesc că cele mai bune articole politice scrise până în 1991 când  s-a implicat şi el în această afacere erau cele mai bune şi judicioase. PAC a fost o mare speranţă pentru viitorul politicii româneşti. N-a fost să fie!

Ultimul mare reprezentant al acestui partid tocmai s-a retras, este Crin Antonescu. Şi a fost foarte oportună retragerea sa. De aceea avem azi în fine un preşedinte liberal, pe Klaus Iohannis!