Revederea cu Jack!

Astăzi s-a întâmplat un eveniment deosebit, la revederea de marţi a pensionarilor IRNE, pe stil vechi, adică şi cei de la cercetare şi cei de la fabrică. Se întâlnesc în fiecare marţi la pizzeria Bonita din centru Piteştiului. Erau acolo Remus Popescu, Mihai Chiriţescu, Ţurcanu, Mitică Ohâi şi Puiu Pârvu. Sunt oameni cu care mă ştiu de aproape 40 de ani, pentru că anul acesta am aniversat această sumă rotundă de la prima mea vizită la Piteşti şi la ITN, pe deal, unde azi se află reactorul de cercetări, pe care l-am pus în funcţiune şi atunci era o groapă de 1,5 adâncime! A apărut ulterior şi am stat de vorbă cu Mola. Mola este un individ extrem de agitat, care umblă mereu cu o geantă plină cu documente. Or fi oare compromiţătoare? Ne chestiona cât de acoperiţi suntem? Cred că la ora asta problemele noastre sunt legate de prostată, de reumatism, şi Doamne fereşte, de altele!

Selfie cu Puiu Pârvu

Ei bine, Mola îmi zice de unul, Jack care mă ştie şi este pictor de biserici. Îl sună şi acesta mă ia cu nişte amintiri pe care nu le aveam. Aşa că mă duc cu Mola la biserica Sfânta Vineri care este în restaurare şi unde domnul Jack se ocupă de pictura în fresco, dar şi de stucaturi!

Ajungem la biserică, Mola îl sună şi mă revăd cu Jack, Gheorghe Nicolae de fapt, pictor restaurator de biserici. Ne ştim de acum 42 de ani, când ieşisem tânăr inginer, tocmai îmi dădusem examenul de stat.

Era parcă pe la mijlocul lui iunie, în 1972 şi în faţa Ateneului am întâlnit o familie de americani, familia Cain. Erau într-un sejur prin Europa. Domnul, doamna şi copii, fiica, Corinne, cam de 20 de ani studentă la Fine Arts în California şi fiul Tom (draga de sor’mea m-a ajutat cu numele!) de 16 ani care era un copil  minune, era student în anul 3 la Fizică la Universitatea din Arizona. Familia Cain era din Phoenix, dintr-o familie bună, tatăl implicat într-o afacere cu utilaje agricole. Se înrudeau cu Barry Goldwater, candidatul republican, învins de Johnson la alegerile prezidenţiale din 1964.

M-au invitat în Mercedesul nou nouţ, cumpărat din Germania în locul din faţă, de lângă şofer. Două amănunte au fost şocante pentru mine. Maşina era blocată că nu-mi pusesem centura de siguranţă, era cerinţă SUA şi când am vrut să cobor geamul, nu era manivelă, îl cobora şoferul, avea motor electric cum sunt obişnuite acum!

Tinerii au vrut să meargă la o discotecă, dar era complicat! În anul precedent Ceauşescu după tezele din iulie le interzisese. Ştiam că exista ceva pe la Parcul Privighetorilor în Herăstrău, unde am luat cina şi noi am rămas acolo, iar părinţii au plecat. Ne-am revăzut a doua zi, stăteau la Hotelul Union, care este azi clădire de birouri.

Voiam să le aranjez celor doi tineri o petrecere, un ceai ca la noi pe atunci. Unde să-l facem. Şi aşa am ajuns să aranjăm cheful la Jack.

Cine era Jack? Jack sau Gheorghe Nicolae era student la Artă Monumentală,  la profesorul Achiţenie, la Institutul de Arte Plastice Ion Grigorescu. Achiţenie îl lua ca ajutor la restaurări de pictură bisericească. Era o gaşcă de studenţi artişti pe care-i cunoscusem prin amicul Cornel Stoica, de fapt prin sora lui, studentă şi ea la Grafică. Când voiam să dau o prietenă cu cracii-n sus o duceam la dans la Arte Plastice, la sediul din capătul Căii Griviţei spre Calea Victoriei. Jack şi amicul şi colegul lui Florin din Timişoara erau şefii discotecii. 

La Jack fost un chef nemaipomenit în care am ascultat la magnetofon prima oară The Doors, care m-au făcut praf cu Riders of the storm.

https://www.youtube.com/watch?v=lS-af9Q-zvQ

A fost şi o beţie cu votcă că Florin ajunsese să vorbească englezeşte fără să ştie!

Cu Jack m-am mai revăzut probabil o singură dată, pe la Sala Palatului, prin 1975, când el spunea că rămăsese în contact cu domnişoara Cain.

Atunci, în 1972, a doua zi am revenit la hotel. Plecaseră deja, voiau să ajungă în Scoţia unde doamna Cain urma să joace golf. Îmi lăsaseră o scrisoare în care se aflau 20$, cu dedicaţia: "For your graduation". 

Jumate din bani, adică 10$ i-am dăruit lui Valeriu, pe care mi i-a reîntors cu asupra de măsură, de când ne-am revăzut în SUA, unde stă, în 1995 şi după aceea. Restul meu de 10$ i-am cheltuit la shop la mare, unde cu ajutorul unui neamţ mi-am cumpărat o pereche de ochelari de soare de sticlă incasabilă, pe care i-am pierdut tot la mare, când m-a tras cineva în apă şi mi-au căzut de pe nas şi nu i-am mai găsit şi pe nişte sticle de bere Tuborg, de sticlă maronie la 330 cl. Ce vremuri!

Am primit de la familia Cain o felicitare de Crăciun frumoasă, pe care tata a înrămat-o. Sora mea a mai coresopondat dar eu am pierdut legătura.

Să revin la Jack. M-a regăsit azi prin intermediul lui Mola, este responsabil cu restaurarea bisericii Sfânta Vineri, stucatura de exterior şi frescele din interior. Amintirile lui erau confuze, dar revăzând-l ne-am recunoscut, a rămas slab şi subţirel, dar vremea şi-a spus cuvântul suntem amândoi albiţi. Mă confunda cu Valeriu care purta cioc la vremea aia şi acum!

Acum câţiva ani era să dau de el, când refăcea pictura de al Biserica Kreţulescu din Bucureşti, dar nu am avut noroc.  Jack are multe monumente restaurate, printre care şi Carul cu Bere.

Am vorbit azi şi cu Val pe Skype, dar şi el avea amintiri vagi.

Eu şi Jack

Întâlnirea cu familia Cain a fost un fel de miracol atunci, de care îmi amintesc de fiecare dată cu plăcere. Familia Cain se oferise să mă ia cu ei în SUA atunci, dar am renunţat, le-am spus că era complicat. Oare am făcut bine?

 

Aceiaşi

Şi la fel de plăcută  a fost revederea cu Jack!

P.S. Am dat de un Tom Cain din Phoenix, Arizona care ar corespunde cu cel întâlnit de mine acum 42 de ani şi i-am scris. Sper să nu mă înşel, dar mi-ar plăcea să-l fi nimerit!