În șalvari și cu ișlic de Constanța Vintilă-Ghițulescu

Cartea În șalvari și cu ișlic este a doua carte de Constanța Vintilă-Ghițulescu pe care am cumpărat-o. Această doamnă este o cercetătoare a epocii fanariote și a zorilor modernității în Principatele Dunărene. Dacă în cartea Evgheniţi, ciocoi, mojici autorea făcea o fotografie generală a românilor epocii, cartea de față privește relațiile cuplului, viața în doi ale românilor acelor vremi. 

În centrul vieții publice și private a oamenilor epocii locul central îl are biserica ortodoxă.

Cartea se referă exclusiv la viața din Țara Românească în epoca fanariotă. 

Pricinile civile ale românilor sunt judecate de Mitropolit și de sobor - adunarea ecleziastică. Aceste cauze civile sunt cercetate în prealabile de preot, protopopul care judecă cauzele dintr-un județ și finalmente de Mitropolit. În alternativă se mai apelează și la la domn. 

Cartea studiază prin prisma manscriselor lăsate cum se desfășura vița oamenilor acelor vremi. Dacă în cazul comunităților mici, ale satelor viața oamenilor se desfășură în văzul lumii, era importanță gura satului, opinia mahalalei, la clasa boierească viața intimă era mai ferită. 

Autoarea studiază, ritualurile privind formarea cuplului, logodna, nunta, viața în doi și apoi despărțirea divorțul. Preeminent în cuplu era bărbatul, dar nici femeia nu era chiar lipsită de drepturi comparativ cu situația din Occident, cum arată autoarea. 

Deosebirea față de mediul catolic era că divorțul era permis. Problema cea mai importantă care aduce pe membrii cuplului la judecată este averea, chiar începând cu cei săraci, dar mai ales la boierii care erau bogați. În caz de divorț, femeia putea cere și obține zestrea adusă cuplului, ba și resurse pentru creșterea copiilor rămsși soției divorțate. 

Cele mai amuzante episoade sunt cele legate de curvie, sau preacurvie. Atunci când bărbatul călca pe de lături era admisibil, dar cu femeia era de rău, putea fi pedepsită crunt.

Problema principală a divorțuluil, erau bețiile bărbatului, bătaia și rispirea averii. Cei doi se puteau recăsători, dar femeia avea un timp de așteptare mai lung. Comportamentul era mai libertin în epoca fanariotă, boieroaicele se încurcă cu ofițerii ruși și austrieci, vorbitori de franceză. În secolul XIX moravurile devin mai rigide. 

Am observat limba documentelor epocii. Este o limbă înțesată de termeni de origine slavă, dar sunt și grecisme și turcisme. Este normal ca aceste documente să aibă slavismele, pierdute pe la jumătatea secolului XIX pentru că biserica era legată de mediul slav prin ortodoxie, dar epoca fanariotă aduce termeni de origine greacă în zona juridică, prin originile domnilor și a faptului că boierimea română începe să studieze greaca ca limbă de comunicare.

Mai trebuie să fac o comparație, citeam în paralel cartea Presidents at War, despre istoria președinților americani implicați în războaie. Primul este Madison care a declanșat Războiul americano-englez din 1812, care adus la arderea Casei Albe. Americanii aveau ziare, deci erau în majoritate alfabetizați, era o burghezie destul de solidă, lipsă care sare în ochi la noi. Eram rămași mult în urmă, am recuperat de abia pe la sfârșitul secolului XIX, dar incomplet.

O carte care suferă totuși prin exprimare, fiind un documnet științific. Am spus-o, prefer limbajul colocvial al lui Neagu Djuvara din Românii între Orient și Occident care se referă la aceeași perioadă.