O istorie a Bibliei de John Barton

Am trăit o mare satisfacție intetelectuală citind această carte a teologului de la Oxford, John Barton: O istorie a Bibliei - Povestea celei mai importante cărți a lumii.

Autorul face o trecere în revistă din punct de vedere istoric a Scripturii. Prin Scriptură se înțelege cuprinsul Cărților Sfinte. Din punct de vedere al creștinilor Biblia are două secțiuni: Vechiul Testament și Noul Testament. 

Împreună cu evreii, creștinii au în comun Vechiul Testament. În el sunt cuprinse: Pentateuhul (cele 5 cărți), care în tradiție se spune că a fost dictat lui Moise de către Duimnezeu. Mai sunt apoi Profeții, Psalmii și mici profeți. 

Noul Testament cuprinde cele trei Evanghelii sinoptice ale lui Marcu, Matei și Luca, Evanghelia lui Ioan și Apocalipsa după Ioan, Epistolele lui Paul (folosesc numele Paul și nu slavonul Pavel!) către Bisericile pe care le-a fondat la păgâni, alte epistole apostolice și Faptele.

John Barton evaluează că istoric Pentateuhul este o carte scrisă după Exodul din Egipt, că este lucrarea mai multor scribi, din cauza lipsei de unitate a textelor. Și Psalmii atribuiți lui David și Solomon sunt mai noi. Vechiul Testament este o operă finală cam din perioada elenistică.

Cea mai importantă concluzie privind cărțile sfinte este legată de diferențele dintre creștinism și iudaism. Pentru religia iudaică Cartea Sfântă este Legea - Tora stabilind comportamentul poporului ales de Dumnezeu adică evreii, a vieții lui în credința lui Dumnezeu. 

Pentru creștini Biblia este carte care vestește mântuirea oamenilor prin sacrificiul lui Cristos, moartea prin crucificare și Învierea lui. 

Foarte interesantă pentru noi creștinii este datarea cărților Noului Testament. Primele și cele mai vechi, prin anii 40-50 d. Cr. sunt epistolele Apostolui Paul. El vorbește doar despre sacrficiul lui Cristos și mântuirea care o provoacă oamenilor acest sacrificiu și Învierea. Nu pomenește despre viața lui Cristos, care apare doar în Evangheliile sinoptice. Acestea ar fi scrise spre sfârșitul primului secol d. Cr. Sunt relatări care nu sunt ale unor martori oculari, ci aunora care au colportat poveșrti despre Isus Cristos. Prima și cea mai veche este cea a lui Marcu care a fost bază de inspirație pentru Matei și Luca. Cărțile Noului Testament sunt scrise în greacă, lingua franca în Orientul Apropiat elenistic. De fapt și Vechiul Testament fusese tradus în greacă din ebraică pentru uzul evreilor din Alexandria. Sunt reținute și puține expresii în ebraică care ar fi fost rostite de Isus Cristos. Nu se poate dovedi că cele spuse de Crsitos sunt chiar vorbele lui. De asemenea nimeni nu a impus cele patru Evanghelii ca fiind sfinte, celelelate evanghelii fiind considerate apocrife, doar prestigiul acestora s-a impus. De fapt Conciliul de la Niceea din 325 d.Cr. a confirmat că aceste scrieri, Evangheliile și Epistolele lui Paul sunt accepate.

Interesante sunt și considerațiile privind organizarea Bisericii cu diaconi, preoți și episcopi. De asemenea se vorbește de divergența dintree Biserica Apuseană Catolică și cea Răsăriteană Ortodoxă. Aici se vorbește de ceva interesant, dacă pentru apuseni Biblia era în latină, prin traducerea autorizată a Sfântului Ieronim, deci nu mai era înțeleasă de credincioșii catolici, chiar dacă pentru italieni, și popoarele romanice în general ar fi fost mai simplu, era mult mai dificil pentru germanici, sau slavii catolici. Acest lucru a și declanșat Reforma lui Luther, anticipată de Ian Hus și alții care au tradus Biblia în limba vorbită, vernaculară. Autorul spune că pentru ortodocși a fost mai simplu, pentru că era în greacă și slavonă. Aici suntem noi românii excepția pentru că noi nu eram slavi și nu înțelegeam slavona adoptată în Bisericile românești până după Reformă, când sub influența ei și la români se traduce Biblia în românește. 

Cartea este mult mei complexă decât am prezentat-o aici și o recomand cu căldură celor cu preocupări intelectuale.