Primăvara Europeană sau ce înseamnă să ai prieteni

Peter Breitenstein, eu Mărgărit Pavelescu, Curcă și Gore Horhoianu

Îmi reamintesc cu mare plăcere de cea mai trăsnită ieșire a mea în Europa care s-a petrecut în 2003. 

Anual încercam să merg la câte o conferință europeană pe profilul profesiunii. La două tipuri de conferințe am reușit să obțin aprobarea unor articole scrise de mine: Conferința EMRS și mai ales Conferința Anuală Nucleară Germană. Am reușit prima dată să merg la o conferință internațională chiar în 1990, era Conferința Utilizatorilor de TRIGA, reactorul american de cercetări din Institutul nostru. Asta a fost în 1990 toamna la Heidelberg în Germania. 

A doua conferință importantă a fost EMRS European Materials Research Society care se ținea de obicei la Strasbourg și am fost în toamna lui 1991 cu rezultatul publicării articolului meu în revista Journal of Nuclear Materials. Ca să publici acolo trebuia să treci prin furcile caudine ale unor evaluatori serioși tip peer review. Dar cele mai multe conferințe la care am participat au fost cele organizate de Societatea Nucleară Germană care se țineau în a doua decadă a lunii mai. Prima participare nu a fost fizică, s-a dus șeful meu, eu fiind într-un curs de training în Canada și SUA. Articolul acela a fost publicat în altă revistă extrem de prestigioasă, Nuclear Engineering and Design.

Primeam aprobarea de participare din doi în doi ani, eu, evident recunosc că încercând anual. Era complicat, trebuia să transmit inițial 12 exemplare din lucrare prin poștă care nu costa puțin! Pe urmă s-au mai simplificat procedurile.

Ei bine, în 2003 întâmplarea fericită face că sunt invitat de domnul Kirschteiger la o conferință de fiabilitate organizată de UE ce se ținea la Petten în Olanda. Era exact cu o săptămână înainte de conferința nucleară germană.

Așa că pe data de vineri 9 mai 2003 părăseam România. În acea vreme foloseam ca mijloc de transport trenul. În acest scop mi-am procurat un bilet Interrail pe două săptămâni. 

Descoperisem avantajul de a avea un card bancar în loc de bani gheață, care putea fi furați, cum pățisem în 1999 în traversarea Ungariei, plină de hoți de tren. Așa că mi-am luat doar o hârtie de 10 lei și cardul. Mergeam cu Dacia Expres de la București Nord la Wien West Bahnhof. Am ajuns pe la 9 dimineața la Viena și foarte vesel m-am îndreptat spre primul bancomat din gară. Stupoare! Bancomatul îmi respinge cardul. Disperat, ies din gară și ajung la un alt bancomat chiar spre Mariahilferstrasse. Acolo mă lămurește că banca mea BRD ar avea probleme. Indivizii anunțaseră la ziar că fac verificări, dar nu îmi imaginasem că vor bloca complet conturile. Disperat mă întorc la un birou de schimb și primesc pentru 10 lei vreo 50 de Eurocenți! Curs mizerabil. Ce să fac? Îmi amintesc că am un prieten la Agenția de la Viena, pe care-l mai vizitasem în 2000 împreună cu soția. Dar Brian Dodd mă avertizase că el în weekend este plecat în afara Vienei și telefonul a sunat în gol. Ce să fac? Singura speranță era Mircea Șelariu. Mircea, coleg și bun prieten emigrase în Germania și în 1990, când am fost la Conferința TRIGA am stat la el, Întâmplarea fericită, așa îi face Domnul berzei chioare cuib, că Mircea stătea în Mosbach, unde era administrator de rețea de computere la un colegiu local. Mosbach este pe Valea Neckarului la 60 de km de Heidelberg!

Deci trebuia să plec din Viena să ajung la Munchen, să-l sun și să-l rog să mă împrumute cu niște bani ca să ies din rahat. Pentru că trebuia să plătesc hotelul din Olanda și să mai și supraviețuiesc. Șansa mea era că aveam biletul de tren care-mi permitea să umblu hai hui prin Europa. Am luat primul tren spre Salzburg și pe la prânz eram acolo. Am luat apoi prima legătură spre Munchen. Biletul meu era valabil pe toate trenurile tip Inter City, fără supliment așa că nu am avut nicio problemă și am ajuns pe la Munchen pe 2 d.a. M-am repezit la primul telefon și l-am sunat pe Mircea. Mi-a răspuns soția lui, Anita și mi l-a dat imediat pe Mircea. Iar avusesem un noroc chior! Socrul lui,  tatăl Anitei era foarte bolnav, stătea la Ulm, iar ei se duceau în fiecare weekend acolo, dar în sâmbăta aia nu plecaseră! Așa că mi s-a luat o piatră de pe inimă. Am luat trenul spre Stuttgart, cred că am schimbat pe drum un alt tren.  Din Stuttgart mai erau încă 80 de km până la Neckarelz, stația unde mă aștepta Mircea. Am ajuns pe la 9 seara și Mircea m-a luat la ospătăria gării și m-a omenit cu mâncare și bere, eram mort de foame, cred că avusesem ceva sendvișuri de acasă, dar se epuizaseră.  Mircea mi-a dat 250 de Euro și am plecat înapoi la Stuttgart. Pe la miezul nopții era un tren care mergea la Amsterdam. Am luat o cușetă de 10 Euro, am stat singur și m-am trezit dimineața când să intrăm în Amsterdam trecând pe lângă celebrul stadion al lui Ajax.

Amsterdam

Ajuns în gara din Amsterdam duminică 10 mai aveam o zi la dispoziție până seara când la Aeroportul Schiphol ne așteptau organizatorii[J1]  să ne ducă la Petten. Așa că mi-am lăsat bagajul la gară și am luat pe bulevardul central al orașului. Obiectivul era să ajung la Muzeul Heineken. De ce? Păi contra unei sume modice, erau doi guldeni parcă în 2000, când am ajuns prima oară în Amsterdam, făceai un tur al vechii  fabrici Heineken și în final se lăsa cu bere la liber și brânză olandeză. Fabrica devenită Muzeu Heineken este în apropiere de Rijskmuseum și de hotelul unde am stat în 2000. Am ajuns acolo și surpriză neplăcută, era acum vreo 10 Euro intrarea! Așa că m-am lăsat păgubaș și m-am întors spre gară. Acolo am luat spre cartierul felinarului roșu. Amsterdam este un oraș foarte libertin, cu o industrie a sexului și a consumului de substanțe halucinogene la liber. Vorba aia uitatul nu costă! Fetele stau la fereastră și negociază cu potențialii clienți. Lumea era foarte relaxată. Pe un pod de canal am văzut doi tineri cum se conversau pe o canapea așezată chiar în drum. Diverse cârciumi făceau reclamă la ciupercile lor speciale halucinogene. Era normal să vezi cupluri masculine și feminine care se țineau de mână. Vedeam negri care te priveau întrebător, erau dealeri de droguri tari, mai vedeai și unii cu priviri pierdute, erau drogații! La un moment dat am simțit în aer un miros cunoscut, care mi-a trezit amintirile copilăriei, era mirosul de cânepă, plantă nelipsită în Ardeal pentru confecțiile în casă. Eu pescuiam cu un coș de nuiele pe sub cânepa pusă al topit în râu. Probabil că peștișorii erau și ei amețiți de esențele cânepii. În Avrigul matern, un cartier al localității se numea Cânepi. 

Luat de foame mi-a amintit unde se poate mânca, la restaurantul chinezesc! Aici contra a 10 Euro mâncai cu burta, doar băutura se plătea suplimentar. Un astfel de restaurant am  mai întâlnit în America și cred că era și pe la Londra. Revenind în Amsterdam în 2015 nu mai era acolo, dar am văzut că ar mai fi în alte părți. După ce am adăstat la localul chinezesc am zis că este timpul pentru un moment cultural. Amsterdam este orașul lui Rembrandt. Așa că am ajuns la Casa Rembrandt. Pictorul a dat faliment și nu prea am mai rămas mare lucru, doar casa. Am văzut și un videoclip cu viața lui Rembrandt. 

Seara am luat trenul și m-am dus la Aeroportul Schiphol. Am dat de un grup de participanți și m-am împrietenit cu un doctorand englez care pregătea un doctorat în fiabilitate în domeniul nuclear.  Am fost luați de niște autocare și am ajuns la o mică localitate lângă Petten la Hotelul Marijske (citește Maraische). Aici este un centru de cercetări european. Micul dejun a fost generos și după aceea am făcut o vizită prin localitate. M-au impresionat foarte multe casele olandezilor. Au ferestre foarte joase și mari și nu au perdele. Fiecare sufragerie/cameră de zi este o operă de artă și bun gust care este la vedere. 

Petten

Conferința era cu o prezență foarte numeroasă. Am surpriza să revăd un fost profesor de la la Politehnică, era asistent pe vremea mea. Gheorghe Adrian era acum profesor la Politehnica din Zurich! Tipul era ginerele lui Niculescu Mizil, după 90 ajunsese la pe la Agenția de la Viena, iar ulterior am înțeles că ajunsese profesor la o universitate americană. Tipul s-a descurcat foarte bine! L-am revăzut pe Kirchsteiger și i-am mulțumit pentru invitație. Apoi l-am reîntâlnit pe Hirschberg, expert suedez în fiabilitate care lucrase cu noi în România, chiar înainte de prăbușirea comunismului, dar și după. Hirschberg avea o istorie specială. Era evreu polonez și în 1968 el și familia lui fuseseră alungați din Polonia. Vă cam dați seama cam ce părere avea el despre comunism? Când m-a văzut cu Gheorghe Adrian ne-a zis: uite-i și pe comuniști! Hirschberg cam știa care-i treaba pe la noi. Pe la Agenția de al Viena era funcționari care miroseau cam rău  a secu, sau secu și foști cu legături la mahării comuniști, cum era de fapt și Gheorghe Adrian. 

La prânz am fost invitați la masă așa că mari cheltuieli nu am avut în timpul conferinței. Am discutat și despre pictori și o doamnă olandeză mi-a spus că numele lui Vermeer, pictorul meu preferat se pronunță Vermiir!

Luni seara am fost invitați la o cină unde am băut un vin roșu foarte bun.

Marți pe 13 mai după amiază am părăsit Petten cu autocarele și ne-au lăsat la Schiphol. Eu m-am întors la Gara Centrală și am luat un tren direct care mă ducea la Bruxelles. Pe drum eu lecturam o carte și am observat un african care era foarte agitat. Citea dintr-o Biblie și părea dispus să și predice pentru noi, dar se pare că nu avea bilet! 

 

 

Bruxelles

Un film simpatic, cu aer turistic, unde grupuri de americani vizitau Europa, se numea:  Dacă e marți e Belgia. Așa că m-am hotărât să plec și eu marți spre Belgia! Acolo la Bruxelles urma să stau la Edi și Ioana P. Edi, fiul unor vecini și prieteni a terminat Aerospațiale și lucrează la Eurocontrol, împreună cu soția lui Ioana. Pe atunci avea o fiică pe Miruna, între timp s-au mai înmulțit cu o surioară pentru Miruna, pe Maia. Am ajuns la Bruxelles Central și m-a întâmpinat Edi. Am vorbit cu el și mi-a zis să-l aștept să vină cu mașina. Am stat cam mult, începusem să-mi pun întrebări. De fapt Edi se încurcase cu parcarea. Ajungem la el. Tocmai se mutase în noua sa casă. Sistemul în Belgia, este de casă care se întinde pe mai multe nivele pentru economia de spațiu. La parter este camera de zi foarte înaltă pe două nivele. La primul etaj este  bucătăria, iar la etajul doi sunt dormitoarele, inclusiv unul de oaspeți, unde am stat. Mai era și mansarda care nu era încă amenajată. 

A doua zi m-am pregătit de excursie. Eu eram lejer îmbrăcat pentru că în România era cald, aici în Belgia, bătea un vânt foarte rece dinspre Marea Nordului pe care îl resimțisem încă din Olanda. Așa că Edi m-a dotat cu o jachetă anti-vânt perfect adecvată vremii de aici. 

În 2000 ajunsesem la Bruxelles cu Adriana și făcusem un tur pe care doream să-l repet.

Așa că m-am dus la gară și am plecat spre Ghent. 

Ghent

Ghent (citește Hent), sau Gand în franceză este unul din cel mai frumoase orașe ale Flandrei belgiene. Ca obiective ar fi Castelul Gravesen și bisericile Ghentului. 

Acesta era obiectivul meu, să văd capodopera lui Jan și Hubert van Eyck Adorarea Mielului Mistic.sau Altarul din Ghent. Se află în catedrala orașului Saint Baavs sau Saint Bavo. Am stat vreo două ore să-l studiez. Germanii au încercat și au reușit să-l captureze și în Primul și al Doilea Război Mondial. Din fericire a fost recuperat de americani în ultimul război. Este una din capodoperele primitivilor flamanzi. Este alcătuit din mai multe panouri care descriu mai multe momente biblice. Cel mai interesant este că îngerii pictați care cântă, experții au constatat că ei chiar interpretează o partitură muzicală.

Pe drum spre gară un bancomat îmi dă vestea bună, BRD s-a reparat și mai scot 50  de Euro.

 

 

Ostende

După Gent am urcat în tren și am oprit chiar pe malul mării la Ostende. Aici este un oraș port care face legătura cu Anglia. M-am plimbat pe plajă, era frig cu toate că era soare. Ceea ce mi-am dorit a fost să mănânc sendvișuri cu fructe de mare care aici sunt foarte bune și ieftine,, vrea 2 Euro!

 

Brugge

La Brugge am făcut un tur al orașului prin centru și la  Groote Markt. Am trecut apoi și am mers spre Piața Primăriei pe care nu o vizitasem la trecută vizită. Clădirile de aici sunt niște capodopere ale goticului flamboaiant. Pe rând poți admira Judecătoria, Grefa și Primăria. Pe colț se află Biserica Sf. Sânge, care are în interior fresce absolut superbe. Ultimul obiectiv pe care l-am vizitat este Muzeul Spitalului Sint Jan (Sfântul Ioan). Este o așezare foarte veche de 900 de ani. În acest muzeu sunt adăpostite capodopere ale primitivului flamand Hans Memling, neamț la origine.

M-am întors pe seară la Ioana Miruna și Edi. Edi îmi dă 250 de Euro să-i duc tatălui lui. Așa că nu mai am probleme financiare.

Paris 

De dimineața devreme, joi 15 mai am luat, cred că primul Thalys spre Paris. Thalys este TGV de Belgia. Într-o oră jumate eram la Paris Nord, merge cu peste 300 de km/oră. Imediat lângă Gare du Nord este  Gare de l' Est. Așa că am ajuns acolo, mi-am lăsat bagajul și mi-am luat un loc la cușetă pentru trenul de noapte spre Stuttgart. 

Și apoi cu metroul am luat-o prin Paris. Un prim obiectiv a fost să admir piațeta Place aux Marchais St. Catherine. Este o mică piațetă din cartierul Marais. Prima noastră ieșire la Paris a fost în 1995 și împreună cu Adriana am debarcat la Place de la Bastille. Așa că am luat-o la nimereală pe lunga stradă Rue de Rivoli. Văzusem un film romantic american cu Sheryll Ladd care se termină în această piațetă și mi-am pus în cap ca să ajung neapărat acolo. Cum umblam noi bezmetic ne-am oprit într-o mică piațetă aproape de capătul străzii Rivoli să stăm pe o bancă. Cum îmi ridic ochii văd că pe tăbliță era Place aux Marchais St. Catherine! Așa că de câte ori ajung la Paris aici este un punct obligatoriu de oprire. Apoi am flanat prin cartier, pe lângă muzeele Picasso, Jay Cognacq. Am trecut apoi pe lângă Samaritaine magazinul cu arhitectură Art Nouveau, am ajuns apoi în Place de La Concorde și am luat-o spre obiectivul meu principal, Muzeul Orsay. Am petrecut câteva ore bune să admir impresioniștii, dar și Originea lumii a lui Courbet, prietenii știu de ce? Apoi am luat-o pe străduța cu cel mai frumos nume din Paris, Rue de Bellechasse (strada frumoasei vânători). Am revenit pe malul Senei. Am trecut pe lângă muzeul Rodin și apoi m-am îndreptat spre Hotel des Invalide unde se află muzeul militar al Franței și mai ales  mormântul lui Napoleon. 

Era după amiază și m-am oprit pe iarbă pe lângă Tour Eiffel, era cald și soare și m-am întins pe iarbă și am tras și un pui de somn. Pe seară m-am reîntors spre Sena și am tras o poză cu un asfințit de soare.

Prin Germania

La miezul nopții trenul părăsea Parisul și mă îndreptam spre Germania. Am ajuns în dimineața de vineri 16 mai în Stuttgart și mi-a depus bagajul la o cutie. Obiectivul meu era Pădurea Neagră. 

Donaueschingen - Izvoarele Dunării

Primul obiectiv a fost să ajung la Donaueschingen unde este unul din izvoarele oficiale ale Dunării. Era o dimineață superbă de mai, era frumos și peisajul era plin de păduri. Sentimentul pe care îl ai în cea mai dezvoltată industrial țară europeană este că ești într-o zonă verde de păduri și câmpii unde totul este aranjat și armonios. Asta chiar mă enervează în Germania, de exemplu în Olanda natura e parcă mai neîngrijită? Am schimbat trenul la Herbergen pentru Donaueschingen. Germania are cred că cea mai întinsă rețea de căi ferate, electrificate pe deasupra. Ajung în Donaueschingen și mă sună celularul. Era Gore Horhoianu care mă suna din Germania, ajunsese deja la Berlin la Conferință. 

Mă îndrept spre Palatul Furstenberg unde se află fântâna izvor a Dunării. Acolo în grădină este amenajată fântâna izvor cu ornamente și statui. Văd și o placă pusă de AFDPR care evocă faptul noi români sunt străjerii vărsării Dunării în mare. Izvorul este foarte puternic și se formează în pârâu care are la vărsarea în Brigach așa numitul Templu al Dunării. Paradoxal, Dunărea se varsă în afluentul ei Brigach! Am scormonit și am aflat că mai există în amonte și alte izvoare ale Dunării în Pădurea Neagră. 

Sigmaringen 

Părăsesc cu trenul Donaueschingen și merg pe valea Dunării spre următorul obiectiv: Sigmaringen. Ajung la Sigmaringen. Se vede așezat pe o stâncă pe malul Dunării castelul Hohenzollern. Hohenzollernii din sud s-a despărțit cu sute de ani în urmă de ramura prusacă. Ei rămân catolicii pe când împărații Germaniei erau protestanți. Citesc că de fapt landul Baden Wurttenberg ar fi trebuit să aibă și denumirea Hohenzollern, datorită renumelui acestei familii germane. După ce îmi cumpăr ceva de mâncare pentru micul dejun/prânz mă îndrept spre castel. Aflând că sunt din România ghizii se luminează la față și devin foarte amabili, îmi dau și un o carte scrisă în românește cu indicații turistice. În curtea interioară se află la loc de cinste un basorelief cu portretul celui mai important fiu al castelului, Regele Carol I al României! Castelul îmi amintește de Peleș căruia i-a fost model, dar și cel de pe malul Mării Adriatice, Miramare, al lui Maximilian împăratul Mexicul ui și victimă a revoluționarilor mexicani. Sunt multe trofee de vânătoare, colecții de arme și multe armuri. Ghidul ne explică faptul că oamenii din Evul Mediu erau mici de înălțime, justificând înălțimea armurilor. Mă uit la ceilalți turiști din grup și eu sunt cel mai mic, nemții sunt toți peste 1,80 m! Prin centrul Sigmaringen-ului admir statuia Principelui Anton, tatăl lui Carol, care l-a sfătuit în prima parte a domniei. Pe malul Dunării mă uit la pâlcul de lebede care populează micul lac făcut de Dunăre lângă stânca castelului. 

Tubingen

Părăsesc Sigmaringen cu  trenul spre Tubingen, faimos oraș universitar. Pe drum mă conversez cu doi adolescenți care mergea să-și cumpere pantofi de sport! 

În Tubingen întâlnesc un oraș universitar care îmi amintește de Oxford. Este așezat pe Neckar! Și sunt tineri care fac canotaj, sau merg cu luntri împinse cu parul. Ajung în centrul medieval al orașului, mă așez la o bere și mă interesez de universitate, Care universitate, sunt întrebat? Sunt mai multe, ajung pe lângă una dintre ele, fac o poză, mai trag poze cu frumoasa clădire a Primăriei și mă îndrept spre gară.

Mosbach

Ajuns la Stuttgart îmi recuperez bagajul și mă îndrept spre Mosbach. De fapt Mircea stă într-un sat din marginea orășelului Mosbach și mă ia din gara Neckarelz. Mă revăd cu Anita și fiul lor Marc atunci de 12 ani. A doua zi, sâmbătă 17 mai fac un tur al Mosbach-ului pentru mici cumpărături. Mosbach este un mic oraș cu aer din poveștile Fraților Grimm, cu case vechi de sute de ani prin care se văd bârnele. Totul este curat și pus la punct. Îmi plătesc datoria față de Mircea care m-a salvat dintr-un mare rahat în care m-am băgat singur. 

Din nefericire Mircea Șelariu a plecat dintre noi în iulie anul trecut și am rămas mai singur și mai sărac în prieteni. 

 Praga

Seara iau trenul către Stuttgart. La gară urc într-un tren de noapte care mă va duce la Praga. Trenul nu are cușete, dar compartimentul este confortabil. Călătoresc cu un ceh cu care mă înțeleg cu precarele meu care mele rudimente de germană pe care nu le-am prea cultivat.

Ajung dimineața de duminică 18 mai în Praga și mă întâlnesc cu Mihai Vasilescu. Cu Mihai am fost coleg la ITN, ambii tineri ingineri. El făcuse Ingineri fizicieni la Electronică, cu un an înaintea mea. Am devenit la sfârșitul lui 1972 colegi de birou și am devenit instantaneu prieteni prin preocupări intelectuale comune. Mihai a ajuns director adjunct prin 1982 la redenumitul IRNE Pitești, iar în 1985 a rămas în Occident. A devenit redactor la BBC, secția românească, datorită și calităților vocii lui radiofonice foarte plăcute  Am vizitat locul lui de muncă  în 1996 la Londra. Din 1997 se mutase la Europa Liberă la Praga. Acum era la Praga împreună cu partenera lui Yvonne Klemperer de la Londra. Împreună cu Mihai am făcut o vizită în Nove Mesto vizitând Palatul Wallenstein - Waldstein în cehă, faimosul general ceh din Războiul de 30 de ani. Grădina este o splendoare renascentistă. Acum palatul este sediul Senatului ceh. Am urcat pe Hrad și am vizitat palatul Belvedere. Construit de regele Boemiei Ferdinand de Habsburg, împărat al Imperiului Roman de Națiune Germană pentru soția lui Ana, este o altă construcție renascentistă. Interesant că cehii nu au fost ocupați de germani, ci au acceptat succesiunea lui Ferdinand pe tronul Cehiei. Ei au fost nedreptățiți însă prin Compromisul dualist din 1867 putând fi a treia parte la conducerea Imperiului. 

Am vizitat apoi și mânăstirea Strachov și apoi ne-am oprit la un restaurant de pe deal unde am luat masa împreună cu Yvonne. Am plecat apoi cu Mihai care m-a dus la Expoziția Universală din 1890 unde am urmărit un joc de arteziene, lumină și muzică de Haendel. 

Berlin

Dimineața de luni 19 mai m-am urcat în trenul de Berlin unde, după vreo patru ore am coborât în Berlin Ost Bahnhof. Acum se oprește la marea gară Hauptbahnof din centrul Berlinului, care era atunci încă în construcție. Imediat mi-am luat un bilet de Strassbahn, dar mi-am dat seama că mă orientasem greșit. Am schimbat trenul strassbahn să mă duc în direcția corectă ca să ajung la hotelul Estrel, unde se ținea conferința. Am coborât în stația din apropierea hotelului și m-am dus la secretariatul conferinței.

Am fost prezent fizic la 5 conferințe, cea din 1997 la Aachen, apoi în1999 la Karlsruhe, în 2001 la Dresda, acum în 2003 la Berlin și ultima a fost la Düsseldorf în 2004. La ce mi-au folosit aceste conferințe? Ele au fost baza lucrărilor publicate alături de cele de la EMRS și încă vreo alte trei conferințe internaționale precedente pentru viitorul meu doctorat de care m-am apucat chiar în toamna lui 2003 și l-am finalizat în aprilie 2006. Mai era ceva foarte important! Organizatorii erau generoși cu noi cei din Est și ne sponsorizau participările. Eram scutiți de taxa de participare care era cam 600 de Euro, ne asigurau cazarea și mai important! Beneficiam de o sumă forfetară de atunci 250 de Euro care să acopere cheltuieli de transport și de trai. Ăsta era  argumentul decisiv să particip cu lucrare personală, pentru că șefii invidioși de la Institut îmi puneau toate piedicile posibile să nu merg la conferințe, unii dintre ei fiind specializați doar în turism științific și fără lucrări. Inclusiv la cele două conferințe EMRS am obținut sponsorizări din partea organizatorilor. După formalități am întrebat-o pe secretară cât de departe este hotelul Am Post (am verificat, nu mai există!) și mi-a explicat că este la câteva minute pe Sonnenallee. Doamna credea că probabil sunt motorizat. Eu am luat-o pe jos este o stradă lunga de câțiva kilometriși a  fost foarte instructiv. Estrel și Sonnenallee se află în partea de sud est a Berlinului fost occidental, care acum este fieful turcilor și kurzilor?!  Pentru că am văzut o grămadă de doamne cu pardesiu până la pământ, împingând de cărucioare unde se aflau viitorii fotbaliști germani de origine turcă sau mai știi? Genialii fondatori al unor firme precum Biontech. Pe drum am întâlnit tot felul de kebăbării, șaormerii,  sau cu mâncare din pui de găină. Am ajuns la Herman Platz în zonă se afla acest hotel Am Post. Am avut parte de o cameră cu  cabină de duș, dar veceul era comun pe hol. Calul de dar nu se caută la dinți! 

Zona de la Herman Platz părea a fi una din cel mai ieftine. Mi-am luat aici un sendviș cu un cârnat fiert subțire cam de 50 de cm cu 50 de cenți. În cameră mi-am luat pentru seară vin roșu și brânză franțuzească.

După amiaza a fost deschiderea festivă cu un concert al orchestrei Camerata Nucleare formată exclusiv din specialiști ai industriei nucleare care au ca Violon d'Ingres cântatul la un instrument muzical, cum este la noi Orchestra Medicilor sau mai bine zis Orchestra Inginerilor. Orchestra este condusă de cehul  Jaroslav Opela. A fost un concert frumos și plăcut cu pagini din clasici, Mozart, Haydn, Beethoven. Aflu cu regret că s-a dizolvat în 2014.

Seara am flanat prin centrul Berlinului și am nimerit la Check Point Charlie - locul unde se făcea trecerea din Berlinul de Vest spre Berlinul de Est și invers. Când părăseai sectorul sovietic se vedea portretul unui ofițer sovietic, invers vedeai portretul unui ofițer american. Acolo se află și un muzeu al Zidului Berlinului și culmea, Institutul de Cultură Ceh, că doar merge cu Czech Point Culture Institute! Am intrat într-o berărie din zonă și am meditat la trecutul nostru comunist și trist cu o halbă în față (ieftină, era 3,50 Euro!) și la nenorocirea și speranța legată de acest loc înainte de noiembrie 1989. După ce am încurcat metrourile am ajuns târâș grăpiș la hotel după miezul nopții.

Marți 20 mai au început lucrările conferinței. Acolo am avut surpriza să întâlnesc mai mulți români. Știam că Gore Horhoiaqnu participă, dar mai era și Mărgărit Pavelescu cu care m-am văzut și în 2001 la Dresda. Surpriza a fost că l-am revăzut pe Peter Breitenstein. Peter face parte din promoția 1980 de la CNE Energetică. Peter este neamț din România. Băieții din promoția lor sunt de foarte bună calitate, sunt cam toți plecați în America și aiurea. Prin 85-86 mă întâlnesc la centrul de calcul al IRNE, el se mutase între timp la București. Și excedat îmi spune: "Joe, nu se mai poate trăi în România". La care eu i-am răspuns: Bine Peter, tu ai unde pleca, dar eu unde pizda mă-sii să plec? Și Peter a ușchit-o în 1987 și lucrat prin America, stabilindu-se apoi la Paris unde este un expert în combustibil. Alături de el mai era un fost coleg de al lui, Curcă, stabilit în Germania și pe care-l mai întâlnisem anterior.  Așa că îmi rămâne o poză cu noi românii de la conferință. Încă eram cu filmul Kodak. 

Masa  de prânz o luam la hotelul Estrel, de foarte bună calitate. Am testat sparanghelul și mi-a plăcut. Ajungeam în Germania în mai, când se făcea sparanghelul și mă tot tenta. Este tot un fel de ceapă, praz.

Lucrarea mi-am prezentat-o miercuri era o modelare TRIGA pentru un LOCA cu codul RELAP5. Am ceva citări și azi. 

Mi-am propus să  văd niște muzee importante din Berlin. În 2001 am fost de la Dresda la Berlin și am fost la Galeria Națională de Artă, apoi m-am tot mocăit să ajung la Potsdam la Palatul Sanssouci al lui Frederic cel Mare și am pierdut finala de UEFA lui Liverpool cu Alaves. Finala din 2003 între Celtic și Porto am văzut-o la televizorul din sala de mese de la hotelul Am Post. 

Am ajuns la în zona Charlottenburg unde era temporar situat Muzeul de Antichități Egiptene, cred că în localul Muzeului de Ceramică. Aici am văzut cea mai celebră piesă a muzeului, capul Reginei Nefertiti. Sunt trei mari școli de arheologie, cea franceză, inaugurată de Champolion, cea britanică și cea germană, inaugurată de genialul Schliemann, arheologul Troiei. Schliemann era un autodidact, care citind pe Homer a identificat locul unde se află Troia. Am fost în 2002, cu un an înainte în Turcia la Kușadasî și am vizitat și Troia și Efesul. Într-o excursie la Prienne, Milet și templul lui Apollo din Didym mă conversam cu ghidul turc despre faptul că Tezaurul lui Agamemnon, descoperit la Troia de Schliemann a fost capturat de sovietici și dus la Moscova, oare de ce? E pradă de război m--a apostrofat o turistă rusoaică ! Cam asta este mentalitatea rusă de mare putere, jaful produs de naziști a cam fost recuperat, ce ne facem cu tâlharii ruși? În plus în apropiere am descoperit Muzeul Brohan de artă modernă, unde era o expoziție Matisse și unde, evident era și o ie românească. În apropiere am admirat Palatul Chralottensburg. De această zonă este legată și faimoasa Politehnică din Charlottrenburg, unde s-au format generații de ingineri români străluciți, care se întorceau în România, nu ca azi când își iau lumea în cap.

Joi, pe 23 mai am mai făcut un tur de Berlin în centrul orașului. Am oprit la Poarta Brandenburg unde se trece acum liber din vest în est și m-am plimbat pe Unter den Linden celebrul bulevard. Am oprit și la Muzeul Guggenheim Berlin, epuizând toate muzeele Guggenheim europene, culmea nu l-am vizitat pe cel newyorkez. m-am oprit apoi în fața Universității Humboldt, m-am uitat la statuia ecvestră a lui Frederich cel Mare, cel care nu vorbea nemțește decât cu calul. Am lăcrimat a Neue Wache monumentul victimelor nazismului și comunismului. Am ajuns și la Gendarmer Platz unde se află Biserica Franceză și cea Germană. Berlinul și Prusia sunt și creația hughenoților francezi protestanți, alungați din Franța, mare prostie!

După amiaza am luat trenul din Ostbahnhof spre Praga. Am ajuns  pe seară târziu și am luat-o de la Hlavni Nadrazi - Gara Centrală pe Vlaclavske Namesti bulevardul central până în Piața Jan Hus, la Notre Dame pe Tynou, ascultând muzică clasică la celular.  M-am întors spre miezul nopții și am luat trenul de noapte spre Budapesta. În compartiment era două tinere americance, care au fost abordate de un tânăr ceh jucător de tenis. A mai urcat și un tânăr turc. Americancele și tenismenul ceh care le făcea curte au coborât pe traseu. Am rămas cu turcul și el s-a întins pe canapea scoțându-și și pantofi, îi cam puțeau picioarele. A coborât și el la Brno și am rămas singur până la Bratislava moțăind pe drum.  Se face lumină de la 4 dimineața. Necesități urgente m-au obligat să merg la toaletă, dar mi-am luat precaut bagajul. Ajunsesem în Bratislava în gară și am observat că se tot fâțâiau indivizi pe culoar. Când ajungeau în fața mea deschideam ochii și mă uitam la ei. În fine trenul pornește, dar se mai oprește într-o haltă din periferiile Bratislavei. Cam ciudat! Dar imediat trenul trece podul de la Komarom  de peste Dunăre spre Ungaria, nu a mai luat-o spre Esztergom, unde este sediul Bisericii Catolice din Ungaria. 

Nu trece mult timp și apar doi chinezo-americani disperați. Li se furaseră o tașcă cu pașapoarte, bilete bani etc. Zona abundă de hoți de tren ca prin Ungaria. Mersul cu trenul este foarte plăcut, dar parcă autoritățile nu iau măsuri împotriva lor, cum pățisem și eu între Croația și Ungaria. Iar imbecilii ăștia de la căile ferate inventează opriri perfecte pentru hoți, fură și coboară rapid. Știam că niște suporteri rapidiști când mergeau la un meci în Austria interceptaseră niște hoți în Ungaria și i-au bătut bine!

Budapesta

Am ajuns vineri dimineața 23 mai  în gara Budapest Keleti. Mi-am lăsat bagajul în gară  și am luat-om spre centru. Primul obiectiv a fost Muzeul de Istorie Arany. Eram curios cum suntem tratați de vecini. Și am constat că destul de corect, apare și Mihai Viteazul.

Apoi m-am plimbat prin Budapesta pe marele lor bulevard Andrassy până la Milenarium. M-am oprit să mai trag o poză lui Carol Robert de Anjou. Sub statuie este un basorelief cu o bătălie, celelalte statui au câte o explicație sub basorelief respectiv, ăsta n-are! În concluzie e bătălia de la Posada! Sau mă înșel eu? Sunt mai multe statui care vorbesc de personaje comune istorice, cum sunt Huniady Ianos sau Matia Corvin, cel mai mare rege al Ungariei. 

În piață sunt două muzee, cel de artă și cel de folclor. Mă duc să văd Galeria de Artă a Ungariei. Amicul pictorul Nelu Pantilie îmi spunea că ar fi un Vermeer în colecția lor. Nu l-am găsit, doar  un alt Vermeer, dar din alt oraș, nu din Delft! Gugălind am dat de explicația  că în colecția Eszterhazy ar fi existat un tablou care ar fi putut fi un Vermeer. Era o copie!

În final am oprit la un cort unde era o orchestră care cânta de toate, ungurească, internațională, etc și am băut bere și am mâncat un cârnat. 

După amiaza am luat expresul de București care s-a târât prin pusta ungară, apoi pe noapte la fel de molcom prin România spre Capitală. Pe drum am avut parte de o discuție interesantă cu un basarabean rus. Era fost ofițer, încă tânăr, aducea mașini agricole din Ungaria și le vindea în Basarabia. Nu știa românește aș că m-am conversat în englezește. Mi-a explicat ceva interesant. Rușii au fost ocupați timp de trei secole de tătari și s-a cam amestecat. Singurii care nu au stat sub ocupație tătărească au fost bielorușii, de aia sunt numiți ruși albi. Probabil ei erau sub stăpânire poloneză?

Dimineața am intrat  în București, am luat un tren spre Pitești și am ajuns acasă!

Călătoria asta mi-a arătat cât de importanți sunt prietenii, prietenul la nevoie se cunoaște!

---

 [J1]