O scrisoare pierdută la Grădina de vară

Aseară am inaugurat mersul la film la Grădina de vară. Acesta se află în centrul orașului și evenimentul mi-a trezit nostalgiile verilor din anii 80 când aveai ocazia să mergi la film seara, după lăsarea întunericului. Mi-am luat o jachetă și șapca și am fost inspirat că s-a lăsat răcoarea, când filmul s-a terminat la aproape de miezul nopții. Este încă frig afară.

Filmul propus de Centrul cultural Pitești a fost O scrisoare pierdută, teatru filmat în regia lui Sică Alexandrescu și suportul filmic al lui Victor Iliu, realizat în 1953.

Distribuția este cea clasică rămasă în memoria congenerilor mei sau a părinților noștri plecați demult din această lume. 

Tipătescu este Nicky Atanasiu, Trahanache este Alexadru Giugaru, Pristanda este Marcel Anghelescu, Cetățenul turmentat este Costache Antoniu, Farfuridi este Ion Finteșteanu, Brânzovenescu este Grigore Vasiliu Birlic, Nae Cațavecu este Ion Talianu, Agamiță Dandanache este Radu Beligan și Zoe Trahanache este Elvira Godeanu.

Am avut șansa să-i văd pe scenă încă pe câțiva, dar în deceniul 8 au cam dispărut.  Este o distribuție de aur care confirmă ceva, această piesă nu poate fi citită decât în acest registru clasic.

Pentru că spre diferență de D'ale canavalului care se petrece la periferie și exploatată genial de regizorul Lucian Pintilie în punerea în scenă de la Bulandra, pe care am văzut-o și în filmul De ce trag clopotele Mitică, personajele din O scrisoare pierdută sunt personaje din înalta burghezie provincială. Așa că punerea în scenă de la Teatrul de Comedie a lui Dabija așa a fost un eșec revoltător, cu personajele fiind văzute ca niște aurolaci. M-a întristat cât de rău a fost utilizat și cât de penibil a fost Marcel Iureș în Cațvencu.

Văzusem și punerea în scenă a lui Liviu Ciulei cu Caragiu în rolul lui Tipătescu, care îi reliefa latura de amorez venal și înalt funcționar corupt, dar era făcută în prelungirea montării clasice a lui Sică Alexandrescu.

Acum îmi aduc aminte cum îl studiam pe Caragiale la școală, exclusiv pe tema comicului de limbaj și a putreziciunii societății burghezo moșierești.

Revelația Scrisorii pierdute și a lui Caragiale   mi-a fost revelată de abia acum, în societatea românească de azi, scăpată de minciuna comunistă.

Acum ni se revelează Caragiale în geniul său de descoperi în români ceea ne caracterizează și ce este ne este specific nouă.

Abia acum prinde sens O scrisoare pierdută. 

Păi ce vedem în lumea românească de acum 140 de ani? O spune Trahanache: Acolo unde nu este moral este corupție. Nimic nou de fapt.

Afacerea din piesă este o afacere de corupție și șantaj. Însă atunci ca și acum, când este vorba de candidații pentru deputăție degeaba se zbat cei locali pe cine să pună, că vine ordinul de la centru.

Am fost chiar eu implicat în 1992, când cei de la centru l-au impus pe Conu Alecu Paleologu ca senator al Convenției Democrate în Argeș. Alegerea a fost onorantă, personajul onorabil. Probabil că eu am fost cel mai câștigat cu prietenia lui. Paleologu nu s-a prea obosit să dea prin județ și Pitești. 

Ce am mai remarcat. Că personajele au o educație mediocră, precară, citează greșit, la fel ca azi! Nu ne mirăm că acum sunt o grămadă de politicieni cu studii la universități dubioase făcute la vârste înaintate. Singurul care se distinge în limbaj este Tipătescu. Avocații Farfuridi și Cațavencu suferă de logoree și prolixitate. Dar ce sare în ochi este corupția, șantajul și Cherchez la Femme!

Deci nimic nou sub soare!

Caragiale este contemporanul nostru.