The Death of Stalin

Acest film l-am văzut la recomandare lui Jean B.

Este o comedie tristă englezească inspirată din tr-un eveniment care a marcat lumea, moartea lui Stalin.

Filmul începe cu un concert de pian şi orchestră interpretat la Filarmonica din Moscova.

Directorul radioului primeşte un telefon de la Stalin care îi spune că i-a plăcut concertul şi vrea înregistrarea lui.

Disperat, directorul opreşte publicul aduce târgoveţi din oraş care să asculte concertul din nou şi un dirijor care este sculat din pat şi dirijează concertul în pijama. 

Când ofiţerul vine să ia placa cu concertul Pianista Yudina (Olga Kurilenko) strecoară în mapă un bilet în care-l acuză pe Stalin că este un criminal. 

Stalin pune pe pickup placa şi găseşte biletul îl citeşte şi se îneacă de râs.

Şi începe relatarea morţii acestuia bazată pe evenimente reale. 

Stalin este găsit în dacea - vila lui de lângă Moscova dimineaţa şi primul sosit Beria (Simon Russel Beale) nu anunţă medicul şi arde hârtii compromiţătoare. Medicii vin târziu, ce a mai rămas din cei omorâţi sau băgaţi la pârnaie din acuzaţii complotului halatelor albe. 

Apar şi ceilalţi în frunte cu Hruşciov (Steve Buscemi) şi el tot în pijama. De fapt în acel moment cei care fac jocurile sunt aceştia doi, Beria şi Hruşciov. Stalin este declarat mort sunt chemaţi copii, Svetlana şi Vasili, un beţivan ocupat cu hocheiul. Hruşciov este numit responsabil cu ceremoniile funerare.

Pe toţi îi învârte Hruşciov. Succesorul lui Stalin este Malenkov (Jeffrey Tambor) un dobitoc închipuit, îmbrăcat cu o uniformă tip Mao, Molotov (Michael Palin) se teme şi de umbra lui şi când Beria o scoate din puşcărie pe soţia lui, se teme şi spune că este o deviaţionistă. 

Ceea ce urmează se poate numi jughinirea lui Beria, pentru că Hruşciov reuşeşte să-i convingă pe membrii Comitetului Politic Executiv că este un ticălos care deţine tot felul de dovezi periculoase şi să-l execute, cu ajutorul nepreţuit al lui Jukov a (mareşalul şef al armatei interpretat de Jason Issacs). Acesta, cu pieptul acoperit de medalii, care înlocuieşte pe enkavediştii lui Beria cu militarii şi îi şi împuşcă şi apoi îl omoară şi pe Beria. 

Aşa cam s-a scris istoria, Hruşciov a devenit reformatorul şi acuzatorul lui Stalin ca apoi să fie şi el dat jos de Brejnev.

Interpretarea este reuşită actorii sunt convingători, atmosfera este tristă, viaţa oamenilor nu contează. Stalin este totuşi cel mai mare criminal al umanităţii pentru că şi-a ucis zeci de milioane de compatrioţi în ura lui paranoică.

Un film care ne aduce aminte de o perioadă sinistră, mai ales pentru noi care i-am trăit şi suportat consecinţele.

Ploieştiul văzut din Liceul Caragiale

Am avut ieri timp să citesc aproape pe nerăsuflate cartea de amintiri a unor colegi de liceu despre Ploieşti - Ploieştiul văzut din Liceul Caragiale.

Cartea este rezultatul eforturilor lui Mariu Bâzu, promoţia 1966 de a aduna amintirile unor colegi despre copilăria şi adolescenţa lor ploieşteană.

Şi aşa mi s-a trezit nostalgia primei părţi a vieţii mele desfăşurate la Ploieşti, oraşul meu natal.

Cu câteva excepţii amintirile copilăriei şi adolescenţei sunt luminoase, chiar dacă într-o perioadă a anilor 50 când România trecea prin teroarea comunistă. Şi asta s-a datorat griji părinteşti, care ne-a protejat de toate vicisitudinile. Mama stătea la cozile epopeice la carne, dar eu eram cel care merge să cumpere pâinea neagră pe cartelă. De abia după 1960  a dispărut cartela, reînviată de Ceauşescu în anii 80!

Cei care au contribuit la realizarea acestui volum subliniază că liceul şi în special Liceul Ion Luca Caragiale a jucat un rol extrem de important în modelarea personalităţii noastre.

La fel cum vedea Marius Bâzu şi alţii realitatea politică a României am perceput-o spre sfârşitul liceului. 
Veneam din perioada şcolii primare şi elementare (aşa îmi place să-mi amintesc eu perioada, nu ca gimnaziu) când eram puternic îndoctrinaţi de minciunile comunismului cu iz rusesc, bolşevic. De aceea mi se pare absolut detestabil cum se încearcă recuperarea unei Maria Banuş, Nina Cassian care au contribuit din plin la idiotizarea noastră prin poezii cu partidul. Măcar Dan Deşliu - Lazăr de la Rusca şi-a revizuit atitudinea şi a devenit un autentic dizident, cum  din păcate foarte puţini scriitori au îndrăznit să fie. 
Vorbind de mândrie naţională, de abia în 1959 s-a sărbătorit pentru prima oară Unirea Principatelor. Eu am jucat într-o dramatizare a lui Moş Ioan Roată şi Unirea. Eu eram Moş Ion Roată şi colegul meu de primară Laurenţiu Orăşanu m-a imortalizat într-o povestire, eveniment de care îmi aduc aminte foarte vag.

Legat de amintirile colegilor, în general mai mari cu un an ca mine aş vrea să fac nişte observaţii.

Adrian Dăscălescu îşi aminteşte cu plăcere de iaurtul cu consistenţă solidă, vândut din nişte vase de lut conice duse pe cobiliţă. Era o specialitate machidonească, în stilul iaurtului gros grecesc. Cred că erau machidoni şi nu olteni?

O altă colegă ne spune că nu prea îşi aduce aminte de ierni grele cu zăpezi, contrazisă totuşi de Consuela Bâzu, sora lui Marius.  

În amintirea mea deceniul 6, anii cincizeci sunt plini de zăpadă, nu spun numai de iarna lui 54, când zăpada ajungea la streaşină şi oameni traversau strada prin tuneluri, dar fiecare Crăciun era înzăpezit şi mergeam cu Bună Dimineaţa şi Sorcova de Anul Nou. Nu am fost cu Steaua că era complicat de făcut şi era apanajul elor mai mari. Dar banii obţinuţi din colinde erau destinaţi unor cărţi pe care visam să le cumpăr.

Tata, meseriaş tâmplar, îmi făcuse o sanie solidă de lemn de fag, cu tălpici de fier cu care m-am dat pe derdeluşul din maidanul din fundul străzii şi am folosit-o până spre adolescenţă. Cu această sanie mă duceam să umplu sifoanele. Vecinul meu,avocatul Zingrilara (nume de origine greacă de la Smirna) avea un sifon metalic de mai mulţi litri şi cu sania mă duceam pe Rudului la sifonărie. 

Ca şi Dan Costineanu am fost şi eu la Cercul de Aeromodelism. Însă eram un anti talent, nepriceput la lucrul manual şi aeromodelul meu cu zgârci lansat tot pe stadionul Petrolul s-a prăbuşit şi nu a reuşit să zboare!

Cele mai consistente contribuţii aparţin lui Marius Bâzu şi lui Dan Stănescu cu care am fost coleg de facultate la Energetică, el la Electro, eu la Nucleare. 
Dan Stănescu aminteşte de un anume Negulescu care le-a ţinut o lecţie de dirigenţie. Suspectez că ar fi vorba de Julian Negulesco viitorul regizor şi artist francez?

Sunt absolut surprins de similaritatea preocupărilor mele cu ale lui Marius Bâzu.

După ce am învăţat literele, un trimestru de iarnă făcut la Zăbala la preventoriu am devenit un cititor pasionat. Cărţile le primeam de la Doamna Cristina, vecina şi bunica viitorului politician Boureanu.

Vecinele mamei o sfătuiau să nu mă mai lase să citesc cărţi nepotrivite vârstei mele, Contele de Monte Cristo într-a III-a, că mă stric la cap! O tempora......

Apoi am devenit cititorul bibliotecii de la Palatul Pionierilor şi în final la Biblioteca Regională Ploieşti, unde bibliotecară era doamna Cernăianu, soţia antrenorului Cernăianu, ultima mare echipă a oraşului.

Am văzut şi eu toate meciurile Petrolului când a devenit campioană, inclusiv cel cu Rapidul, care era de nerecunoscut, erau doar fundaşi în ea, şi i-am bătut cu 1-0, gol direct din corner de Virgil Dridea!

De Petrolul mă leagă şi actuala meu pasiune pentru Liverpool, învinsă atunci în 1966 de Petrolul cu 3-1!

Revenind la cărţi şi eu am consumat multă maculatură bolşevică, erau cărţile traduse pentru copii şi tineret din limba rusă.

Şi eu am fost marcat de trei profesori în mod deosebit.

Primul rămâne Profesorul Ion Grigore care mi-a cultivat pasiunea pentru matematică şi care era un model de comportament.

Am aflat târziu despre problemele lui politice într-o vizită la profesor împreună cu Adi State, prin iarna lui 1988, când era foarte frig şi profesorul se bucura de 18 grade în casă! Făcuse politică liberală în 1945.

A fost subprefect şi pentru asta a  stat la Canal câteva luni unde a văzut cum mari intelectuali români mureau cu zile. Când în 1964 a fost primul profesor care a primit titlul de Profesor Emerit, Dej i-a spus că de vină au fost ruşii că a stat la Canal!

Ion Grigore a fost unul din modelele legendare ale Ploieştiului!

Nicolae Simache mi-a consolidat dragostea pentru istorie. Prima mea notă la el a fost 10 şi a sta a fost nota mea în clasele X-XI.

Profesoara care mi-a adâncit dragostea pentru literatură a fost Natalia Boncu. Lecţiile ei nu aveau legătură cu manualul şi clasicii şi Eminescu i-a predat că mi-au rămas în minte la fel şi azi. Se declara poetă simbolistă şi se pare că ea l-a convins pe Stănescu să-şi ia prenumele poetic de Nichita.

Cu asemenea profesori puteai să ai un ascendent asupra oricui!

Însă pentru că sunt de 44 de ani piteştean pot să spun că liceul meu nu era singular!

La Piteşti Liceul I C Brătianu (fost Bălcescu, săracu'! cel  care a înlocuit pe toţi paşoptiştii neconvenabili) a produs aceiaşi elevi de calitate, ca toate liceele de atunci din România, beneficiind de profesori formaţi în interbelic.

Cartea colegilor mei este o declaraţie de iubire pentru un liceu formidabil şi pentru oraşul care a făcut din cetăţenii lui cei mai ironici şi caustici români, conştienţi că "toţi suntem români mai mult sau mai puţin oneşti" (I.L. Caragiale)..

Red Sparrow filmul şi romanul

Acum puţin timp am văzut trailerul filmului Red Sparrow, care urma să fie proiectat pe ecrane.

Filmul mi-a trezit interesul şi m-am uitat pe IMDB. Avea la baza scenariului romanul cu acelaşi nume scris de un veteran CIA, Jason Matthews. Am făcut rost de roman în ideea să-l citesc înainte de a viziona filmul, dar m-am înşelat. Este un roman voluminos de peste 500 de pagini şi aşa că am văzut filmul pe când eram pe la mijlocul romanului.

Romanul şi filmul sunt de spionaj. Spionaj în zilele de azi între SUA şi Rusia. De fapt Putin cel puţin a declanşat un nou Război Rece şi lupta dintre agenţiile de spionaj CIA respectiv SVR rus este la fel de actuală ca acum 30 de ani.

Spre ruşinea mea, nu ştiu de ce, eram convins că traducerea este Rândunica Roşie şi nu Vrăbiuţa Roşie.

Personajul principal al romanului - filmului este Dominika Egorova. Este o tânără superbă cu aspiraţii de a deveni o mare balerină şi este la Şcoala de Balet de pe lângă Bolşoi Teatr. În roman este o brunetă cu ochi albaştri, dar interpreta din film este blonda şi frumoasa actriţă Jennifer Lawrence. Şi apropo de film, atunci când am căutat pe IMDB filmul avea o cotă proastă de 4,3, un idiot făcuse o evaluare mizerabilă. Între timp filmul este sus în box office şi frustraţii care fac comentarii şi-au revizuit aprecierile şi acum are 6,6!

Cariera balerinei este întreruptă brusc, pentru că partenerul de dans îi provoacă un accident la picior, intenţionat. Individul era îndrăgostit de altă balerină şi i-a promis că o să facă acest lucru ca să-i stopeze cariera care i-o oculta pe a ei. Tipul era teribil de fascinat de pizda ei. Scuzaţi, dar romancierul foloseşte cuvinte ruseşti şi vrem nu vrem intimitatea feminină este la fel în slavă ca în română!

De asemenea, la finalul fiecărui capitol autorul oferă câte o reţetă de mâncare. La început dominau cele ruseşti, suntem încă în Rusia, apoi şi internaţionale şi sunt 42 de capitole. 

Tatăl Dominikăi decedase, era un respectabil profesor universitar, cu opinii clar anticomuniste şi de loc fericit de putinism, mama ( Joely Richardson) era însă foarte bolnavă şi cele două riscau să piardă apartamentul central din Moscova. Aşa că Dominika apelează la unchiul ei, fratele tatălui, Vania Egorov (Mathias Schoenaerts), unul din şefii SVR.

Şi Dominika este trimisă să-l seducă pe Ustinov, unul din miliardarii ruşi, care-l sfidează pe Putin. Exact atunci când erau în plină aventură erotică, apare killerul SVR Matorin care îl ucide pe miliardar.

Dominika este şocată, dar fiind crescută ca o naţionalistă rusă se decide să facă o carieră în serviciile secrete. Şi astfel este trimisă a Şcoala de Vrăbiuţe. Aici sub conducerea Matroanei (Charlotte Rampling) elevii, fete şi băieţi sunt antrenaţi să devină experţi în seducerea străinilor. Aici este în film o spectaculoasă scenă de nudism a actriţei, e drept ocultată de un alt personaj ca spectatorii să nu vadă toată intimitatea.  

Romanul, ca şi filmul începe cu o scenă de urmărire a unui spion american, Nate Nash (Joel Edgerton) care îşi contactase sursa, un important agent în serviciile secrete ruse. Nash îşi face scăpată sursa, dar devine ţinta SVR. 

Şi aşa intră în scenă Dominika, trimisă să-l contacteze şi să-l seducă pe Nash, care era acum reasignat în altă capitală europeană, Helsinki în roman, dar Budapesta în film, din raţiuni financiare probabil?

Dominika în contact cu realităţile occidentale este conştientă de autoritarismul putinian şi îndrăgostită de Nash, acceptă să colaboreze cu CIA. SVR dă o decizie şi uciderea de către Matorin a colegei de apartament, care devoalase un secret despre acţiunile SVR la comanda lui Putin.

Reuşeşte să contacteze un trădător american care le furnizează ruşilor CD-uri cu informaţii sensibile militare americane. Trădătoarea Boucher este imediat arestată, în roman de către idioţii de la FBI şi Dominika este urgent rechemată în Rusia şi supusă interogatoriilor.

Sursa se dovedise aparent bună şi este repusă în drepturi şi trimisă la Departamentul SUA America de Nord condus de generalul Korcinoi (Jeremy Irons). Acesta recunoaşte Dominkăi că el este trădătorul care face spionaj pentru americani şi îi propune ca ea să-l înlocuiască, ea indicându-l ca trădător devenind un erou!

Filmul care este evident de lungimea unui film condensează romanul şi după ce Matorin este trimis să-i omoare pe Dominika şi pe Nash, după o spectaculoasă scenă de luptă, Dominika îl neutralizează şi omoară pe killer.

Ea transmite numele trădătorului spre ştiinţa SVR. Aici filmul dă o întorsătură spectaculoasă care nu apare în roman. 

Dominika arestată de autorităţile maghiare pentru uciderea lui Matorin şi este schimbată cu trădătorul.

În film este o scenă spectaculoasă când trădătorului i se descoperă faţa. Se face schimbul, dar SVR îl omoară pe trădător.

Final de roman, dar în film o vedem pe Dominika avansată la gradul de colonel cu onoruri, care apoi primeşte acasă un semnal de la iubitul ei american.

De fapt, ficţiunea este confirmată de realitate cu otrăvirea fostului spion rus aflat în Marea Britanie!

Jurnal de joi de bullshit

Azi ca de obicei mi-am făcut naveta la Bucureşti.

Găsesc un loc confortabil unde să-mi întind picioarele. Este foarte neplăcut să stai în scaunele alea incomode faţă în faţă cu alţi călători şi nu poţi să te mişti aşa, la două ore cât este drumul.

De la neaua imaculată am ajuns după o săptămână cu bălţi de apă şi zăpadă murdară. Parcă peisajul nu arăta aşa de lăsat de izbelişte, câmpurile sunt lucrate şi să văd culturile de toamnă cu verdele ce fusese ascuns de zăpadă.

Drumul îl fac în compania Dilemei vechi. Dosarul săptămânal este dedicat inteligenţei artificiale, AI. Cred că este o chestiune care este încă în dezvoltare, mai este până când vor fi automobile fără şofer, care să evite accidentele. O altă problemă sensibilă este cu dronele inteligente, care ar ridica probleme etice, pentru că le programezi să anihileze inamicul şi ele nu ţin cont de anumite situaţii, în care soldaţii să fie omorâţi când nu ar fi nevoie.

Însă articolul care mi-a inspirat titlul aparţine arheologului Cătălin Pavel. Şi se referă la articolele de bullshit ştiinţific. Din 1990 timp de 20 de ani am fost implicat activ până la pensionarea din 2010în elaborarea de articole ştiinţifice . Şi ştiu din experienţă că unii produc articole de acest gen care sunt acceptate pe la conferinţe cu peer review inexistent şi standarde scăzute. 

Articolele mele au fost rezultatul unor experimente şi de obicei le comparam cu rezultate experimentale similare.

Am publicat 5 articole care au fost publicate în reviste tari de la Elsevier, unde sunt cele mai bune periodice din lume şi peeer review este foarte dur. Degueldre un editor la Nuclear Materials m-a frecat şi a trebuit să documentez aproape fiecare aserţiune. Cea mai mare satisfacţie  a fost când colegi care erau în Canada mi-au spus că mi-au citit şi referenţiat articolele.

Am 29 de articole publicate şi prezentate la conferinţe internaţional şi nu este unul care să fie bullshit.

Dar spre frustrarea mea este că am întâlnit destui impostori şi cel mai rău m-a durut când pe unii îi ştiam şi că ce au prezentat era full bullshit. 

De curând am citi un ferpar dedicat unui mare matematician de către Liviu Ornea şi spunea că acesta se ocupa de erorile în diferite demonstraţii în matematică. Deci şi acolo se pot produce erori, pentru că teoriile sunt atât de rafinate şi doar unii le pricep şi pot depista erorile. 

Dar în domeniul meu aceste bullshit-uri erau fabricate pentru ca individul respectiv să facă turism pe banii instituţiei, sau a unor organizaţii internaţionale, să dea pe la conferinţă ocazional, mai ales la mesele festive. 

Pentru un cercetător adevărat este ocazia să afli noutăţile în domeniu, să contactezi personalităţi, să pui la cale cooperări. 

Şi în timpul liber poţi să te bucuri şi de ambient când ajungi în locuri deosebite, pentru că organizatorii se gândesc la loisir. 

Îmi aduc aminte cum mi-a fost acceptat un articol la Conferinţa Europeană de Materiale din toamna lui 91 la Strasbourg, organizată la Consiliul Europei, din care noi nu făceam parte, încă nu fuseserăm primiţi. Aici însă era invitat doar Ion Raţiu. 

Masa de prânz o luam într-un restaurant de clasă, mâncarea era de calitate superioară şi se servea şi vin alsacian de cea mai bună calitate. Aşa am ajuns în oraşul unde şi-a desfăşurat Gutenberg activitatea tipografică şi am băut biere a pression (adică la halbă) la Bistroul Gutenberg, invitat de olandezul Richard, mare amator de fotbal, care îl lăuda pe Gică Popescu, atunci la PSV Eindhoven. 

Atunci am întâlnit pe un român stabilit în Canada, care se prefăcea că vorbeşte prost româneşte special, dar vorbea şi mai prost englezeşte, se dădea dizident, dar eu l-am bănuit plecat on purpose, trimis de băieţii secuînainte de 89, individ care m-a scârbit total la cina festivă unde eu am mers pe invitaţia lui Richard olandezul extrem de amabil şi civilizat care renunţase la ea în favoarea mea. 

Individul româno-canadian era luat peste picior de ceilalţi cercetători americani şi am trăit mari frustrări pentru comportamentul său mitocănesc  şi rasist la adresa unui chelner negru, că mă gândeam că unul mai nervos o sa-l arunce pe fereastră de la etajul 14! Ăsta era tipic pentru bullshit, chiar dacă probabil că ce producea el nu era chiar bullshit, însă el era de fapt rahatul!

Am trăit o mare satisfacţie atunci, când nişte japonezi s-au luat de lucrarea unui ceh ca de un bullshit şi eu le-am replicat că de abia acum reuşisem şi noi să ieşim la confruntări ştiinţifice şi că ne vom adapta rapid în mediul ştiinţific de calitate.

Cehul a venit să mă îmbrăţişeze pentru faptul că l-am apărat.

Interesant că atunci am avut dereglări stomacale, pur şi simplu stomacul meu îndopat cu alimentaţia ecologic ceauşistă nu suporta anumite chestii occidentale. Însă după ce am devenit obişnuit cu călătorii în occident, problemele stomacale au dispărut.

Acum parcă viaţa politică de la noi a ajuns într-o fază totală bullshit.

Ca ultimă remarcă, am citit că Polonia cere despăgubiri enorme Germaniei pentru distrugerile şi cei 6 milioane de polonezi morţi inclusiv evreii. 

Întrebaţi de unii de ce nu cer despăgubiri ruşilor au dat-o cotită, că cu ei nu se poate negocia. 

Acum stau să mă gândesc că Polonia de azi nu mai este Polonia cu graniţele istorice, interbelice.

O treime din Polonia interbelică a ajuns în Uniunea Sovietică, acum este în Bielorusia, Ukraina şi Lituania, inclusiv capitala Vilnius.

Pe de altă parte în Polonia postbelica a fost inclusă o bucată sănătoasă din Germania interbelică, Pomerania de est până la Sczeczin (Stettin), Silezia cu Wroclaw  (Breslau) şi Prusia Occidentală.

Păi dacă şi Germania ar repune problema frontierelor? 

Cred că şi legea cu Auschwitz este îndreptăţită din punct de vedere polonez, dar trebuiau să o negocieze cu Israel. 

Comportamentul  de acum al polonezilor este complet lipsit de măsură, cam ca în legenda cu şarja cavaleriei poloneze împotriva tancurilor naziste. 

Păcat! Pentru că eu am o mare admiraţie pentru Polonia, pentru Pilsudski, învingătorul bolşevicilor lui Lenin şi pentru polonezi în general.

Concert de 8 Martie

Florin Mitrea, Răzvan Hamza, Tiberiu Oprea şi orchestra Filarmonicii Piteşti

Chiar dacă Ziua de 8 Martie este o iniţiativă bolşevică ea a devenit acum Ziua Femei mai peste tot, probabil prin SUA să fie altcumva unde este Mother Day.

Ei bine, azi a fost un concert dedicat acestei zile. 

Programul a fost deschis de Dublul Concert pentru vioară, violoncel şi orchestră în la minor, op. 102 de Brahms.

Este un concert cvasi post romantic, un concert cu o primă parte dramatică în care violoncelul şi vioara soliste se luptă efectiv cu orchestra. Partea a doua este superbă prin intervenţiile violoncelului ce dă o notă melancolică, ca finalul să fie la fel de dramatic.

Florin Mitrea

Soliştii au fost Florin Mitrea la violoncel, fost colaborator al orchestrei Filarmonicii Piteşti şi Răzvan Hamza la vioară, acompaniaţi de orchestra Filarmonicii, condusă de dirijorul Tiberiu Oprea.  

Răzvan Hamza

Soliştii au fost entuziast aplaudaţi şi au oferit femeilor din sală drept omagiu un bis dintr-un duet vioară - violoncel de Beethoven.

În partea a doua a concertului din astă seară a fost o piesă pe măsură, Suita din Visul unei Nopţi de vară. de Mendelssohn Bartoldy. Este o muzică graţioasă inspirată din feeria dramatică a lui Shakespeare Midsummer Nights Dream.

Această suită este celebră mai ales pentru finalul cu Marşul Nupţial care se cântă ocazional, atunci când un cuplu hotărăşte să-şi unească destinele, inclusiv l-am ascultat la căsătoria mea!

Răzvan Hamza, Tiberiu Oprea, Florin Mitrea şi cu mine

Lumea a aplaudat muzica frumoasă şi eforturile orchestrei conduse de dirijorul Tiberiu Oprea.

Jurnal îngheţat de joi 1 martie

Azi am avut zi de mers la Bucureşti.

A fost cea mai rece noapte din acest an, temperaturile azi dimineaţă pe la 7.30 se situau la pe la -14, -

16 grade Celsius!

Trenul a venit de la Craiova cu 10 minute întârziere, că doar e zăpadă cum n-a fost toată iarna. 

Era un soare strălucitor, cu dinţi că doar a început primăvara. Drumul spre Bucureşti a fost plăcut lejer şi cald, afară totul este acoperit cu zăpada alb strălucitoare care a ascuns mizeriile. Astea-s vremile cele mai plăcute, când este zăpadă sau în miez de vară când totul este verde.

Pe drum citesc din Dilema veche. Tocmai a împlinit 25 de ani de existenţă şi redactorii se laudă că este cea mai longevivă revistă culturală, de după Revoluţia din 89. 

Dosarul revistei este extrem de interesant pentru că tratează despre complexele de inferioritate ale românilor. Sunt contribuţii interesante, cea a lui Daniel David de la Cluj, reia tezele din cartea sa  Psihologia poporului român. Plănuiesc să o cumpăr. Şi el şi ceilalţi vorbesc de complexele noastre de inferioritate, comparabil cu  americanii de exemplu. Asta în situaţia în care avem calităţi de inteligenţă/inventivitate comparabile cu cele ale vest europenilor sau americanilor. Avem o stimă de sine scăzută. De fapt toţi ne plângem că trăim într-o ţară de rahat din cauza concetăţenilor şi a politicienilor de parcă cei care ne fac să resimţim astea suntem din acelaşi aluat. Cred că au contat anii de frică şi teroare ai lui Dej şi minciuna sfruntată a "iepocii" Ceauşescu. Chiar unii au nostalgia acelor vremuri, inclusiv tineri care n-au trăit acele vremuri. Pe cei tineri nu-i poţi acuza decât pentru habarnism, dar cei mai în vârstă, congeneri îşi aduc aminte de stabilitatea unui loc de muncă şi faptul că erau mult mai tineri. 

Am, urcat pe podul Basarab să iau tramvaiul. Delăsare totală, şi scara rulantă şi liftul sunt defecte, vă imaginaţi ce spun călătorii la adresa doamnei Pandele Voluntari care închide şcolile dar nu este în stare să menţină în funcţiune nişte instalaţii absolut necesare. 

La AFI mă fâţâi prin Peek and Clopenburg, noul magazin şi merg la Starbucks să-mi iau cafeaua.

Merg la curs, dar surpriză! Sala este ocupată.

Dominic M., fost student, actualmente asistent prezintă un referat de doctorat. Se ocupă d

e accidente severe, lucru care a fost parte importantă şi în teza mea de acum 12 ani. După ce profesorul Prisecaru ia cuvântul, mă invită şi pe mine să am o opinie. Mă bucur că cercetările privind accidentele severe la CANDU continuă să preocupe.

După curs mă duc din nou la AFI să mă văd cu prietenul Cornel S.

De fapt vreau să-l sun pe Valeriu la New York  la smartfon pe WhatsApp.

Toţi trei am avut o studenţie comună, care ne-a legat mult, şi-mi stârneşte nostalgia tinereţii. Am avut baftă, am prins epoca desfăcutului de şurub de la jmatea anilor 60!

Acum fiecare e în locuri diferite, eu la Piteşti, Cornel la Bucureşti, iar Valeriu, hăt la 11000 de km la New York.

Dar tehnologia ne pune în comun şi ne vedem! Ieşim afară ca să putem vorbi. La Starbucks e plin de tinere de Mărţişor şi în final îi arăt lui Valeriu ce fete frumoase sunt în Bucureşti, unul din puţinele lucruri de calitate care se întâmplă aici la noi în România. 

Trenul pleacă la timp, este cald, termin Dilema veche, foiletez şi România Literară şi ajung cu puţin întârziere, dar am timp să ajung la concert.

Hartmann şi Mendelssohn Bartoldy

În această seară personajul cel mai important a fost solista, doamna (în englezeşte se foloseşte Miss - domnişoara) Rebekka Hartmann, o violonistă germană absolut surprinzătoare. Ea cântă pe o vioară Stradivarius şi în pauză când m-am conversat cu această artistă deosebită, entuziasmat i-am spus că a contat şi vioara, dar important este virtuozul, ea mi-a relatat o anecdotă cu Jascha Heifetz,  o admiratoare era entuziasmată de instrument şi acesta s-a aplecat peste vioară şi a spus că n-aude nimic!

Rebekka Hartmann, Constantin Adrian Grigore şi Orchestra Filarmonicii Piteşti

Concertul din această seară a fost un program exclusiv Felix Mendelssohn Bartoldy.

Rebekka Hartmann

Programul s-a deschis cu Concertul pentru vioară şi orchestră în mi minor op. 64 cu violonista Rebekka Hartmann acompaniată de orchestra Filarmonicii Piteşti condusă de tânărul dirijor Constantin Adrian Grigore.

Mendelssohn a fost considerat un nou Mozart manifestându-se încă din copilărie. Cred că acest concert este prima capodoperă a romantismului în materie de concerte pentru vioară, confirmată şi de doamna Hartmann. Este un concert care are o muzică superbă, plină de dramatism şi apoi cu pasaje de mare voioşie. Ce a uimit asistenţa a fost energia debordantă a interpretării Rebekkăi Hartmann care a subliniat frumuseţea şi superbia acestei muzici în care partea solistică este foarte generoasă dar şi cu momente orchestrale unde strălucesc instrumentele de suflat. 

Interpretarea a fost aplaudată cu entuziasm de spectatori şi generoasă, violonista ne-a oferit un pasaj de Bach care l-a impresionat deosebit şi pe dirijor care a urmărit-o pe artistă. 

În parte a doua am audiat interpretarea Simfoniei a 5-a, op. 107 de Mendelssohn, numită şi Reforma.

Este un compoziţie muzicală dedicată unui important eveniment religios german aniversarea a 300 de ani a Confesiunii luterane de la Augsburg.

Muzica nu a fost terminată la timp şi nici nu a fost permisă interpretarea ei, se pare din cauza unor puseuri antisemite, cu toate că FM-B era botezat luteran.

Ea fost cântată mai târziu. 

De fapt credinţa în Dumnezeul creştin şi luteran l-a produs pe mare Bach şi iată că şi Mendelssohn dedică credinţei creştine o simfonie. 

Este o muzică sobră adaptată solemnităţii pe care o cere ritualul creştin.

Am avut în această primă zi de martie, cea mai rece din acest an o muzică care ne-a încălzit!