Creștinismul românesc in Dacoromania de Alexandru Niculescu

Toate aceste au o poveste care merită relatată. 

Am primit un mail de la un site care publică articole academice. El se referă la cartea lui Alexandru Niculescu, autorul cărții Creștinismul românesc. Verificarea am făcut-o pe telefon și printr-o manevră greșită mi-a dispărut. Am început să scormonesc gmailul și am reușit să dau de mail. și în el era o analiză a volumului menționat. Mai interesant este că autoarea făcea referință  la articolele lui Alexandru Niculescu din revista Dacoromania. Această revistă de filologie a fost fondată de Sextil Pușcariu, dar în perioada comunistă a dispărut, reapărând după 1990. Dacoromania are un site în care toate articolele sunt în formă PDF. În acest mod am căutat toate articolele lui Alexandru  Niculescu. Ele, suspectez că sunt substanța cărții sale, Creștinismul românesc. Le-am citit pe tabletă și vă mărturisesc că a fost un exercițiu de mare satisfacție intelectuală. Articolele enumerate sunt:

ORIGINILE CREŞTINISMULUI ROMÂNESC. GRECO-LATINITATEA

LATINITATE, ROMANITATE, ROMANITATE

ASPECTE ALE LATINEI CREŞTINE ROMÂNEŞTI 

„BARBARII” ŞI IMPERIUL ROMEI – OCCIDENTUL ŞI ORIENTUL EUROPEI ROMANICE 

DESPRE NUMELE LUI DUMNEZEU ÎN LIMBA ROMÂNĂ

TATĂL NOSTRU

AVATARURILE PROTESTANTISMULUI ROMÂNESC. REFORMA, REFORMELE 

Aceste studii istorico filologice încearcă să lămurească originile poporului român care se întrepătrund cu apariția creștinismului în acest areal geografic. 

Istoria poporului nostru este foarte controversată din motive de lipsa surselor scrise și mai există și atitudinea vecinilor care contestă aceste origini din motive bine întemeiate de prioritate pe aceste pământuri.  Alexandru Niculescu încearcă să lămurească unele controverse apelând la limba română, la latinitatea sau cum se exprimă romanitatea ei, proces pe care l-au cunoscut și popoarele latinofone din Occident. Toate își au originile limbii nu în latina cultă, ci latina vugară. Aceste aspecte sunt legate intrinsec și de creștinarea acestor popoare.

Niculescu afirmă și documentează că procesul de  creștinare al popoarelor din actualul areal geografic românesc s-a desfășurat pe doi vectori. 

Primul ar fi cel din est, din Dobrogea, la gurile Dunării și este de origine greacă, dat fiind cetățile grecești din zonă permeabile la fenomenul creștinării. El nu exclude realitatea misionarismului Sfântului Andrei în Dobrogea și grecismul creștinării este dat și numele grec al martirilor din zonă.

Al doilea vector este cel determinat de pătrunderea armatelor romane ale lui Traian în Oltenia, Banat și Transilvania la cucerirea Daciei. Transilvania este locul unde s-a păstrat în limba română denumirile fundamentale ale religiei creștine de origine latină: cruce, biserică, s(f)ânt, Dumnezeu, etc.

După secolul IV în care creștinismul devine tolerat și apoi religie de stat se produce a doua încreștinare în arealul de formare al limbii române care este atât nordul cât și sudul Dunării. Dunărea nu a fost un obstacol șli această încreștinare are pecetea Constatinopolului încă roman, nu devenit grec. Această zonă de încreștinare corespunde cu arealul formării limbii române. și cuprinde Munții Pindului Macedonia unde preexista o populație romanizată anterior celei din nordul Dunării, Muntenegru, Nistru, nordul Bucovinei și Maramureșul. Romanizarea ar fi fost facilitată și de transhumanța oierilor vlaho-români. Și în acest mod slavii din nordul Dunării se romanizează și ei fiind inferior demografic față de sudul Dunării, unde îi slavizeză pe românofonii din Balcani. Aceast fenomen favorizează și românizarea populațiilor existente în Moldova.

Un alt moment important este migrația slavilor. Ei încep din secolul VI-VII să ajungă în această zonă și apoi să migreze masiv în sudul Dunării. Slavii divizează românofonii din sud din Macedonia și pe cei din zona dalmato iliră care întrerupe legătura Transilvaniei cu Italia, vestul Europei. 

Creștinarea slavo bulgarilor la jumătatea anilor 800 este un alt moment important pentru istoria românilor. Apariția Țaratului Bulgar, a Bulgariei Mari în această perioadă determină Imperiul Roman Bizantin să deschiă o patriarhie slavă la Ohrida să impună slava ca limbă sfântă, Biblia este tradusă în slavă, grecii inventează alfabetul kirilic pentru această limbă. Țaratul Bulgar se extinde în nordul Dunării până în Panonia și Moravia. Românofonii sunt acum sub stăpânirea slavilor, toate cuvintele referitoare la stăpâni sunt de origine slavă: boieri, jupân, voivod, iar despre băștinașii supuși este numele rumâni (șerbi)! Din aceste motive ei adoptă ritul ortodox constantinopolitan slavon, boierii fiind slavi. Așa că acești boieri slavofoni vor obliga pe domnitorii fondatori ai Valahiei Basarabii cumano-pecenegi catolici să adopte ortodoxia la începutul veacului al XIV. Perioada anilor 800-900 corespunde și cu formarea limbii române de azi care conține destule slavisme. 

Un alt moment important este prima parte a secolului al XVI-lea. Este perioada când este consemnat primul document în limba română Scrisoarea lui Neacșu din  Câmpulung 1521. Semnificativ adresat unui sas din Brașov, burgherul Hanăș Begner. Hans Bekner are un rol important români deoarece el este cel care îl aduce pe tipograful Diaconul Coresi la Brașov să tipărească cărți în limba română. Sașii adoptaseră și ei reforma luterană, ce determinase traducerea Bibliei în limba germană vernaculară. Mai existase o inițiativă de reformă cu un secol mai devreme, al lui Ian Hus, iar husiți se refugiaseră în Maramurș și nordul Moldovei, favorizînd traduceri în limba română cu texte rotacizante. Într-un fel este normal ca Reforma se apară în Germania, anterior Cehia lui Hus, tot în arealul germanității, pentru că spre deosebire de popoarele romanice slujba în limba latină era complet neinteligibilă enoriașilor.

Reforma este apoi reluată de calvinii unguri din Transilvania, trezind însă temeri de maghiarizare și efortul de romanizare al slujbei în biserică fiind blocat în sud, în Țara Românească. Aflu cu stupoare și necaz că ierarhii pravoslavnicei noastre biserici ortodoxe interziceau limba română în biserica din  Ardeal. Ritualul era că slujba era în slavă și apoi preotul predica în românește să înțeleagă enoriașii români ce spune. Atunci apar primele texte românești cu caractere latine. Primul este Tatăl nostru în 1593 al lui Luca Stroici sub influențac calvinilor polonezi. Eu am găsit la British Museum o carte de rugăciuni din 1603 care cuprindea Tatăl nostru în mai multe limbi și printre ele era și în limba română cu caractere latine (infuență calvino-maghiară) textul fiind perfect lizibil cu ș sub forma integralei!

Ștafeta limbii române cu caractere latine l-a preluat apoi Biserica Unită cu Roma din Transilvania și a Școlii Ardelene, produsul ei excepțional intelectual și de redeșteptare națională. Dar din cauza atitudinii retrograde a ierarhiei ortodoxe românești s-a renunțat la kirilice de abia la jumătatea secolului XIX, limba română primind haina latină a scrierii. Pentru mulți români este de neimaginat că limba noastră poate fi scrisă altfel decât cu caractere latine. Istoria noastră se împarte în perioada slavă, neinteligibilă pentru majoritate, doar slaviștii, cunoscători de medio slavă pot citi și traduce. Este și frustrarea mea când ajung într-o biserică ortodoxă unde sunt incaăpabil să citesc inscripțiile, pe cnd în Italia de exemplu, citeam fără dificultate în latinește inscripția pictorilor de pe fresce.

Așa că eu am acum consolidat un sentiment de mefiență la adresa Bisericii Ortodoxe Române care nu a prea fost națională de-alungul veacurilor.

Am mai aflat că de abia prin secolul XVII, sau mai bine zis secolul XVIII românii puteau recita rugăciunea fundamentală Tatăl nostru în românește, până atunci era Otce Naș, ocinașul slav!

Aceste articole sunt un izvor excepțional de cunoaștere a trecutului românilor, mai ales că educația noastră a exclus creștinismul în vremea comunistă.