Geneza Antichității Târzii de Peter Brown

Interesul mi-a fost stârnit de prezentarea cărții Geneza Antichității Târzii  de Peter Brown. Titlul m-a înșelat un pic, cartea fiind prezentată la pagina teologică a Dilemei vechi. Deci mă așteptam la o carte de istorie, este de fapt o istorie teologică în primul rând. Este vorba de perioada secolelor 2, 3 4 d. Cr. când creștinismul ia avânt, dar este prigonit. În catacombele Romei sunt mormintele primilor 5 papi martirizați. Este perioada împăraților Antonini, începutul Antichității târzii în care creștinismul are probleme și creștinii sunt hăituiți. Apoi în la începutul secolului IV d. Cr. cu Constantin cel Mare se impune creștinismul ca religie de stat în întreg Imperiul Roman. Creștinismul care coexista până atunci cu cultul păgân politeist s-a impus rapid și datorită prestigiului imperial. E vreme a prietenilor lui Dumnezeu, a legendei celor șapte frați adormiți din Efes, treziți al viață atunci când creștinismul s-a impus. Este perioada visătorilor din stirpea lui Constantin cel Mare cu visul său cu Crucea care învinge. Este vremea când din vrăjitori păgâni apar sfinții! 

Cartea este o contribuție a evoluției credințelor din epoca timpurie a creștinismul care funcționa în catacombe, fiind prigonit, și care devine după Constantin cel Mare credința Imperiului Roman și a lumii Antichității Târzii.

Habsburgii, ungurii și românii de Ion Rusu Abrudeanu și Vasile Stoica

Această carte este reproducerea anastatică a volumului apărut în 1915. Este o carte de strictă actualitate la acel moment. Izbucnise Primul Război Mondial și România era în stare de neutralitate, Antanta și Puterile Centrale căutau să atragă România de partea lor. Spre cinstea și prevederea lor oamenii politici în frunte cu Ionel I C Brătianu au optat corect și cu toate jertfele umane, retragerea din Moldova, victoriile de la Mărăști, Oituz și Mărășești au respins armatele germano-austro-ungare. Și așa s-a ajuns în 1918 la România Mare prin întregirea cu Basarabia, Bucovina  și Transilvania.

Cartea celor doi intelectuali ardeleni face o trecere în revistă a evenimentelor de trei secole de la luarea în stăpânire a Transilvania de către Habsburgii austrieci. 

Autorii sunt Ion Rusu Abrudeanu și Vasile Stoica. Pentru mine mai interesant și cunoscut era Vasile Stoica, avrigean, de unde se trage și mama mea. Militant pentru unirea Transilvaniei cu România, a fost în Statele Unite ale Americii pentru a promova interesele românești în Transilvania, diplomat și a sfârșit în închisorile comuniste. Abrudeanu a fost și el un intelectual ardelean, care a refuzat să se înroleze în armata austro-ungară și a trecut munții în România unde a fost jurnalist, a făcut politică liberală, fiind deputat. A murit în 1934. 

Cartea se ocupă în primul rând de relațiile românilor cu împăratul de la Viena, care a tratat aceste relații tipic iezuit. A mințit mai tot timpul pe români. I-a îndemnat să facă unirea cu catolicii, prin înființarea Bisericii Unite cu Roma - Biserica Greco-Catolică. Probabil s-a sperat ca românii să se despartă în Ardeal. Complet greșit! Biserica Unită are meritul apariției Școlii Ardelene, intelectuali care au militat pentru afirmarea națională a românilor, a latinității limbii și împreună cu ortodocșii au emis la finalul secolului al XVIII-lea Supplex Libellus Valachorum, memorandum adresat împăratului dec la Viena pentru susținerea cauzei românești în Ardeal. Este interesant că în epocă Iosif al II-lea a insistat pentru germanizarea administrației Imperiului Austriei. De aici și sufixul germanizat al importantului episcop român unit Ion Inochentie Micu-Klain. 

În secolul XIX pe fondul resurgenței pretențiilor ungurești și a eforturilor de unire a Ungariei cu Transilvania, românii au reacționat vehement. În timpul Revoluției de la 1848 s-a produs marea adunare a românilor de la Câmpia Libertății Blaj (pe care am văzut-o în vara trecută!). Este reprodus in extenso discursul lui Simion Bărnuțiu cu acest prilej privind drepturile românilor. Românii conduși de Avram Iancu și Axente Sever au luptat împotriva ungurilor, dar și de aceasta dată au fost mințiți de administrația imperială. După constituirea Imperiului Austro-Ungar, Transilvania a fost unită cu Ungaria și a început prigoana împotriva limbii române, dorindu-se maghiarizarea tuturor etniilor din Regatul Ungariei. Dintre cele mai periculoase au fost constituirea la Hajdu Dorog a unei episcopii unite greco-catolice maghiare și încercarea impunerii și la ortodocși a limbii maghiare. Efectele maghiarizării au fost observate de limba ascuțită a lui Caragiale. Intelectuali români de peste munți, ironizați de Caragiale, precum Mariu Chicoș Rostogan sau alții înjură ungurește!

Izbucnirea Primului Război Mondial renaște speranțele autorilor în Unirea Ardealului cu România și cartea este dedicată acestui țel.

Este de meditat citind această carte. Una este patriotismul, alta naționalismul îngust. Cât de eronat și distructiv a fost fenomenul de maghiarizare încercat de elita maghiară în perioada 1867-1918, contribuind decisiv la prăbușirea Imperiului Austro-Ungar. De aceea este necesară o politică inteligentă față de minorități, la noi și uite în Ucraina!

Cinemateca - Rubliov, Tom Jones și Povestirile din Canterbury

Am vizionat în ultimul timp mai multe filme de cinematecă.

Primul a fost Rubliov filmul lui Andrei Tarkovski la recomandarea unui prieten. Am găsit un sit cu filmul întreg și traducere românească, mai bună decât cea în engleză de pe Youtube. Este o imagine artistică a Rusiei Moscoviei la începutul anilor 1400. Ce frapează este prezența tătarilor stăpâni ai Cnezatului Moscovei timp de 300 de ani. Asta poate explica și moștenirea de sălbăticie de care dă și azi dovadă armata rusă. Impresionant și episodul construirii clopotului, simbol la credinței. 

Al doilea film a fost Tom Jones, este adevărat că acea copie nu prea era de calitate. Este filmul lui Tony Richardson inspirat pe romanul de secol XVIII al lui Henry Fielding. Este un roman picaresc avându-l în centru pe copilul adoptat de un moșier englez, interpretat de tânărul din acea vreme Albert Finney. Mai apare și iubirea lui, Sophie Western (Susannah York). Filmul este un șir de amoruri ale lui Tom Jones cu diverse, dar regizorul pudic nu insistă asupra scenelor de amor. Filmul are un final fericit, Tom Jones este salvat de la spânzurătoare de viitorul socru, moșierul Western interpretat de un actor popular în anii 60, Hugh Griffith.

Ultimul film pe care-l menționez este Povestirile din Canterbury. Este opera lui Pier Paolo Pasolini. Pasolini este în actualitate prin apariția unora din scrierile sale. Am văzut mai demult filmele lui foarte controversate, Teorema, Decameronul sau Salo. Filmul se bazează pe primul scriitor de limbă engleză important Geoffrey Chaucer. Este un film care aduce cu Decameronul cu diverse episoade erotice, în care regizorul nu se ferește să arate sexul. Este cu actori importanți precum același Hugh Griffith, dar și cu  neprofesioniști. Este despre dragoste, sex pe bani, inclusiv sex homosexual. Prinși, cel cu bani scapă, în schimb cel sărac sfârșește ars pe rug. Pe lângă sex mai mai sunt povești despre trădare și înșelăciuni. Apare la un moment dat și iadul ca în viziunile apocaliptice ale lui Hieronymus Bosch și Brueghel.

S-a terminat și anul cultural artistic. 

Am audiat concerte bune al Filarmonica Pitești, cu tineri soliști, premiați la diverse concursuri interne și internaționale. 

Am vizionat și câteva expoziții de artă la galeria Metopa Pitești ale artiștilor locali. 

Am văzut grămezi de filme și seriale pe streamurile de pe internet. Finalul de an a oferit multe din aceste seriale de acțiune, spionaj sau polițiste.

Am donat biblioteca mea istorică muzeului Brătianu de la Florica. Am citit mai multe cărți bune. Aș menționa cărțile lui Salman Rushdie, roman și eseuri. Au mai fost o grămadă de cărți polițiste. Aș menționa pe Mick Herron cu seria lui Slow Horses, acum ecranizate in seriale. Am mai citit și cărți despre istorie în care menționez Dansul Natașei care se ocupă cu evoluția marii culturi ruse în secolul XIX și începutul secolului XX. 

Sper ca și în 2023 să am parte de filme și seriale bune, de cărți interesante și de concerte bune. 

La Mulți Ani!

Sfârșit de an

Mâine se termină anul 2022!

A fost un an ciudat cu bune și cu rele.

Începutul anului a marcat sfârșitul pandemiei de Covid. Da! Dar eu am făcut o formă ușoară cu frisoane și nas care să-mi curgă chiar de ziua mea pe 10 februarie și m-a ținut vreo 10 zile. Iată că în final de an epidemia de Covid s-a resuscitat în China, locul de unde a pornit și sunt infectate zeci de milioane de persoane. Autoritățile comuniste au luat măsuri stricte de stopare a răspândirii care au trezit furia și revolta populației și au trebuit să mai îndulcească restricțiile. Pandemia zici că s-a terminat, dar continuă. În România s-au înmulțit bolile virale cu febră, nas înfundat și dureri musculare. 

Evenimentul cel mai nefericit a fost însă declanșarea agresiunii lui Putin împotriva Ucrainei. Dacă Europa a mai fost zguduită de războaie inter-iugoslave ele s-au petrecut în granițele fostei Iugolavii, de data asta s-a petrecut o agresiune împotriva unui stat independent. Rusia mai agresase Ucraina în 2014, dar reacția lumii a fost slabă. Putin vedea o plimbare prin Ucraina, cu ocuparea Kievului și instalarea unui guvern marionetă. Putin și armata rusă au avut o surpriză de proporții, au dat de o armată bine pregătită cu reacții armate foarte puternice, cu un președinte eroic și hotărât, Volodimir Zelenski. Agresiunea avea loc sub pretextul stupid de denazificare a Ucrainei, păi Zelenski este evreu! Reacția Europei și a Statelor Unite ale Americii a fost hotărâtă prin sprijinul militar pentru Ucraina. Polonia și România s-au distins prinajutorul militar și al ajutorării refugiaților din Ucraina, femei și copii. A fost decisă înarmarea armatei ucrainene cu armament modern care a decis schimbare balanței de putere. Dacă la început porțiuni importante din Ucraina a fost ocupată de agresorul rus, ulterior acesta a fost respins. Am citit atunci opinia unor experți militari de ocazie de pe contributors.ro  cum nu a fost în stare ucrainenii să respingă pe ruși, mai bine tăceau! Armata ucraineană a fost în stare, a distrus impresionanta coloană de tancuri care se îndrepta spre Kiev și i-a obligat pe ruși să se retragă înapoi în Belarus, unii reușind să agite praful radioactiv de la Cernobîl unde unii ruși s-au îmbolnăvit. S-a obținut o mare victorie în zona Harkovului, rușii s-au retras de la Herson, singurul oraș mare ocupat de ruși. Agresiunea rusă a mai reușit să creeze o mare solidaritate a Europei și SUA. SUA a reușit în Războiul din Coreea să salveze Sudul, care a devenit una din cele mai industrializate și dezvoltate state ale lumii. Apoi a încercat să salveze Vietnamul de agresiunea comunistă, cheltuind miliarde de dolari și cu prețul vieții a 30000 de militari americani. Alte miliarde de dolari și vieți americane au fost irosite în Orientul Mijlociu, unde specificitatea Afganistanului nu a permis o democratizare de tip occidental și cu nereușita parțială din Irak sau din Siria. Iată că acum dolarii americani sunt cheltuiți cu folos, armata ucraineană este pregătită să facă față agresorului rus, pentru că își apără patria. Este cumva o repetare a situația agresiunii împotriva Finlandei comisă de Stalin în 1939. Ruios a suferit pierderi îngrozitoare, aproape 100000 de morți și răniți, pierderi imense de echipament, nava amiral a Mării Negre Moskva scufundată. După acest război armata rusă și Rusia devine o putere de mâna a doua. Sunt pe de altă parte surprins de voci de la noi care blamează pe Zelenski, de parcă el ar fi declanșat acest război, ba cedări de teritoriu din partea Ucrainei. Păi, de abia așteaptă Putin la cedări. Sunt unii care sunt speriați de ruși de parcă ar năvăli peste noi, când ei se retrag din Ucraina. Finalul de an a adus și prima vizită a lui Zelenski la Washington la invitația lui Biden. Președintele Biden, care este contemporan cu Vietnamul, cu toate că nu a fost trimis acolo din motive medicale,  a înțeles foarte bine miza acestei lupte a Ucrainei de apărare îmmpotriva agresiunii lui Putin. Rusia va fio înfrântă și va deveni o putere de mâna a doua, chiar dacă cu arme nucleare.

În acest context am citit un articol interesant al lui Sever Voinescu și care crează dileme, intitulat Românism și antiromânism! Românismul este un  concept de secol XIX citând pe V. A. Urechia. Eu aș completa că românismul s-a definit în lupta pentru identitate națională din secolul al XVIII-lea prin Supplex Libellus Valachorum, memorandum adresat de episcopii unit și ortodox ai Ardealului împăratului Austriei. Românismul este forma de patriotism specific românesc de afirmarea națională. Nenorocirea comunistă și pervetirea sentimentelor naționale într-un naționalism tâmp a îndepărtat pe mulți de patriotism. Eu sunt optimist văzând reacția generală a Românilor privind agresiunea rusă din Ucraina.

Cel mai important eveniment sportiv s-a petrecut în Qatar. Complet nespecific, Campionatul Mondial de Fotbal s-a petrecut la începutul iernii, el desfășurându-se normal vara. A fost controversat prin alegerea Qatar, o țară mică, dar foarte bogată, cu un islamism foarte tradițional. S-au investit în stadioane și infrastructură 200 de miliarde de dolari! Campionatul mondial a fost însoțit de probleme cu lipsa de siguranță la muncă și decese în Qatar, cu mite și șpăgi imense la FIFA, dar și la Parlamentul European. Fotbalul a fost de cea mai înaltă calitate. Nu au câștigat cele două mari favorite, Brazilia, sau Franța, echipele cu cele mai mari vedete. Franța a ajuns în finala cu Argentina. Meciul a fost la dispoziția Argentinei condusă de Messi la apogeu de carieră, dar în ultimele 30 de minute s-a produs resurecția Franței prin efortul lui Mbappe care a egalat la 2-2. Au urmat prelungirile. A înscris Argentina, dar a egalat Franța din nou prin Mbappe. La penaltiurile de departajare, Argentina a ieșit victorioasă și campioană mondială!

La noi se guvernează în coaliție cu PNL-PSD-UDMR, o coaliție ciudată și cu multe frustrări din partea electoratului, într-un an cu mari probleme. În plus a mai fost și rănirea orgoliului național prin refuzului Austriei să accedem la Schengen. S-au resuscitat vechile suspiciuni istorice, bine documentate în cartea Habsburgii, ungurii și românii a lui Vasile Stoica, mare om politic din maternul meu Avrig, cu rol important în unirea Ardealului cu România, militant al drepturilor noastre în SUA în timpul Primului Război Mondial, diplomat de carieră, care a sfârșit  normal în pușcăriile comuniste!

Să sperăm într-un an 2023 mai bun!

Anul Nou cu sănătate și bucurie!

Quichotte de Salman Rushdie

Quichotte este ultimul roman, apărut înainte de abominabilul atac asupra lui Salman Rushdie în Statele Unite. Cei de la premiul Nobel au preferat să dea premiul la care era îndrituit prin opera și ca semn de solidaritate al scriitorilor unei ilustre necunoscute franțuzoaice pe motive că este progresistă. Deh, se poartă.

După cum recunoaște chiar Salman Rushdie romanul l-a scris sub impresia lui Cervantes, fondatorul romanului modern, dar și a lui Massenet, autorul operei muzicale Don Quichotte. De la ultimul păstrează și denumirea Quichotte, adică pe românește Qișot, nu ca în spaniolă Qihote.

Eroul romanului este un anume Smile, comis voiajor, care, la fel ca eroul lui Cervantes de prea mult privit la televizoarele din moteluri a luat-o razna. Și a găsit Dulcinea în prezentatoarea tv Salma R. După cum spunea Marin Preda un țăran la București caută alți țărani, eroii lui Rushdie caută indieni în America unde se desfășoară romanul. Și are de unde, indienii sunt la conducerea unor importante firme IT și de altă natură. 

Smile este abordat undeva prin Denver de șeful lui care îi era văr și care era tot un Smile, miliardar și proprietar al unei firme de medicamente numită SPI, pronunțat spai adică spion. Numele lor de fapt derivă un Ismail!

Salma R este evident tot indiană, fiică și nepoată de artiste de mare succes la Bollywood, ajunge la Hollywood unde are o carieră de succes, dar renunță și devine vedetă tv. Smile, comis voiajorul face pentru ea o obsesie și îi scrie sub pseudonimul Quichotte. 

Și începe un periplul picaresc pe de-a latul Americii să ajungă la mare lui iubire. Septuagenarul Quichotte își imaginează un fiu care se întrupează și-l numește Sancho. Pentru a-și atinge scopul, iubirea doamnei Salma R trebuie să treacă prin mai multe încercări, prin mai multe văi ale plângerii, ca în basmele noastre. Una foarte amuzantă este sosirea într-un orășel din New Jersey unde la motelul domnului Jonesco află că acolo oamenii se transformă în mastodonți. Este o transmitere evidentă și recunoscută la Rinocerii lui Ionesco! La New York el trebuie să o revadă pe sora lui poreclită Human Trampoline - Trambulina umană, care era o mare militantă pentru drepturile oamenilor, pentru că și indienii sunt subiect de rasism sunt oamenii maro, după culoarea pielii.

Ei bine, în paralel avem de a face cu povestea asemănătoare a Autorului, Author care trăiește în America și are un fiu cu probleme de adaptare. Are și el o soră Sister stabilită în Anglia și judecătoare, măritată cu un judecător englez având o fiică Daughter, căreia îi plac romanele de spionaj ale unchiului Author. Și ei sunt certați pe moștenirea din Bombay, locul de unde originează toți eroii romanului. Motivul împăcării celor doi este faptul că Author îi poate procura din America un spray sublingual cu fentanyl, un opioid puternic, care să aline durerile lui Sister, aflată în faza dureroasă a unui cancer terminal. 

Quichotte, pe de altă parte creația Autorului era comis voiajorul lui SPI care producea acest spray. Smile miliardarul îl acostează pe Quichotte și îi înmânează acestuia doze de spray pe care urmează să le vând lui Salma R, dependentă de acest opioid. Si așa Quichotte își îndeplinește visul de a o vedea pe iubirea imaginației lui. 

Quichotte se reunește cu sora lui Human Trampoline cu care se certase pe moștenirea  din Bombay. 

Însă se petrec lucruri uimitoare în New York și în lume, lumea se distruge, cum prevedea Evel Cent, un alt miliardar, evident indian care spune că el a descoperit un portal care îi va duce pe oameni într-un pământ paralel.

În romanul cu aer de basm se petrec tot felul de lucruri uimitoare, cu indieni din Bombay, oarșul natal al lui Salman Rushdie. Rushdie face apel la tot felul de trimiteri la cultura populară, muzica pop rock, filme, dar și la Newton și Einstein. 

Mă bucur că Rushdie se pare că s-a refăcut și va publica un nou roman în 2023.

Amsterdam, The Forgiven, France

 

Cele trei nume sunt titluri de film interesante, chiar foarte interesante!

Primul, Amsterdam este un film american care se desfășoară în interbelic. De fapt începe în 1918 în Franța în timpul războiului, într-o unitate americană compusă din soldați negri. Generalul Meekins îl desemnează pe medicul Burt Berendsen (Christian Bale) comandant. Negrii îl respinseseră pe vechiul comandant ca rasist. Dar Berendsen este potrivit, este jumate catolic, jumate evreu, deci dintre cei nu prea acceptabili în comunitatea americană WASP albi, protestanți. El leagă o puternică prietenie cu Harold Woodman (Jon David Woodman, fiul lui Denzel Washington!) și ambii sunt răniți de șrapnel, Berendsen își pierde ochiul drept. Ei sunt îngrijiți de o frumoasă asistentă medicală franceză, care este de fapt americană Valerie Voze (Margot Robbie). Toți pleacă la Amsterdam unde se afla un englez care furniza ochi de sticlă, pentru cei care și-l pierduseră. De fapt vânzătorul de ochi lucra împreună cu un american ambii fiind în serviciile secrete ale Marii Britanii și SUA. După război revin în New York, Berendsen își deschide un cabinet care ajuta pe veterani, iar Harold devine avocat. Ambii sunt angajați de fiica lui Meekins care murise suspect. Suntem în 1933. Și de aici o întreagă intrigă polițistă, în care sunt implicați niște mari afaceriști care urmăreau răsturnarea lui Roosevelt și instituirea unei dictaturi. Asta prin intermediul unui general celebru, Gil Dillenbeck (Robert de Niro), prieten al lui Meekins. Acesta este momit de acest grup ca să preia puterea, dar Dillenbeck nu le face jocul și puciul nu se mai produce. Evenimentul a fost real spun cineaștii, pentru că este prezentată declarația unui general american care fusese atras într-o tentativă de puci. Este vremea când celebrul aviator Lindenbergh, simpatizant a lui Hitler fusese implicat în alegerile prezidențiale împotriva lui Roosevelt și le-ar fi câștigat, subiect dintr-un roman al Lui Philip Roth. Filmul este filmat în sepia ca să pară de epocă, în genul filmelor cu Philip Marlowe, detectivul lui Raymond Chandler. Este un film frumos, patriotic, cu un amor imposibil între un negru și o albă în interbelic. 

Al doilea film, The Forgiven este despre ciocnirea civilizațiilor. Se petrece azi în Maroc, unde este invitat doctorul oncolog David Henninger (Ralph Fiennes) împreună cu soția Jo (Jessica Chastain) scriitoare americană pentru copii. Invitația aparține altui medic, putred de bogat din aristocrația britanică Matt Smith (Richard Galloway) care și-a construit o proprietate undeva în Munții Atlas. Smith este homosexual declarat și trăiește legătura cu americanul Dally sfidând servitorii marocani. La proprietatea lui Smith sunt invitați tot felul de indivizi și individe din așa numitul jet set să petreacă un weekend în deșert. Henninger este bețiv și pe drum accidentează și omoară un tânăr magrebian care vindea fosile. Tânărul nu era un candid, ura necredincioșii și voia să-i omoare. Poliția marocană închide cazul, dar apare tatăl lui Driss, Taheri care îi cere lui Henniger să-l însoțească la locul de baștină unde o să-și îngroape fiul. Henniger acceptă toți pariază că va fi ucis, nu este, este iertat și se întoarce la proprietatea lui Smith. Are un moment de penitență și-i mărturisește șoferului Anuar care visează să ajungă în Suedia că este vinovat.  Pe drumul de întoarcere apare alt tânăr cu fosile de vânzare care îl amenință cu pistolul și Henninger îi cere imperativ să-l omoare, ceea ce face. Cred că asta ține de protestantism, de credința că greșeala nu poate fi iertată. Trist și inexplicabil final.

Cel de-al treilea film este probabil cel mai interesant și incitant. Este despre manipulare, fake news. Se numește France după numele protagonistei, France de Meurs (Lea Seydoux, o mare actriță frumoasă și inteligentă). Francezii demonstrează încă odată că ei au inventat cinematograful. France este o jurnalistă, reporteriță de mare succes la televiziune. Filmul este interesant și că președintele Macron a acceptat să apară în film fiind interpelat într-o conferință de presă de presă. France nu se sfiește să facă reportaje în zone de război în Magreb și Orientul Mijlociu, să fie în pericol să fie ucisă. Filmul arată cum ea manipulează imaginile ca să iasă în avantaj, chiar dacă este în pericol. France are probleme merge la psihiatru, este în criză cu soțul, fiul Jo îi creează probleme. Așa că pleacă în Elveția la un sanatoriu. Este iarnă și se apropie de Paul, un tânăr profesor de latină care nu știe ce celebritate este ea. De fapt este jurnalist care se deghizează în pacient și o seduce.  Ca rezultat scrie un articol despre ea, care o distruge moral și-l alungă cu toate că acesta recunoaște că este îndrăgostit definitiv de ea. France face un reportaj cu cei care trec Mediterana pentru a ajunge în Europa. Este manipulare aici pentru că ea nu se află în barca cu refugiați, ci într-un iaht al jurnaliștilor, lucru revelat spectatorilor dintr-o eroare tehnică. Este detestată, dar și apărată. Și se întâmplă un accident fatal, soțul și fiu mor într-un accident de mașină. Acest lucru nu mi-a plăcut în film, pe France o pasc tot felul de nenorociri. În final face un reportaj despre un monstru sexual care omoară o fetiță și France ia un interviu soției monstrului. În final apare Paul cu care pare a se reconcilia și asistă amândoi la distrugerea la nervi a unei biciclete de către un individ, nu este clar dacă cumva este bicicleta lui Paul? Cum am spus filmul nu a corespuns a ceea ce mă așteptam, dar te incită și merită văzut. 

Sunt filme bune, care chiar merită văzute.

Identity de Francis Fukuyama

 

Identity: The Demand for Dignity and the Politics of Resentment, adică Identitate - Cerința pentru demnitate și politica resentimentului, scrisă în 2018 este titlul complet al ultimei cărți de Francis Fukuyama, tradusă în limba română.

După cartea lui foarte optimistă de la începutul anilor 90, Sfârșitul istoriei, în care Fukuyama anunța optimist triumful democrației și al capitalismului. Acum trebuie să recunoască că s-a cam înșelat. Și a devenit foarte stringentă politica identitară. 

Omul ar avea un sine interior, unul exterior și spiritualitatea definită de grecescul thymos. Aceste însușiri umane au evoluat în istorie. Omul are nevoie să se simtă liber și egal cu alții și asta a evoluat din antichitate până azi. Dacă până la Revoluția Franceză oamenii se împărțeau în stăpâni și supuși, atunci s-a impus cele trei însușiri ale societății libertate, egalitate, fraternitate! Deci demnitatea și identitatea umană îi privea ca egali pe oameni în fața legilor. Tot atunci s-a dezvoltat identitatea națională. Ea pornește de la faptul că oamenii care trăiesc în comunități tradiționale ajungând în marile orașe cosmopolite simt nevoia identității, de unde apare naționalismul. Naționalismul s-a dezvoltat în secolul al XIX-lea și a condus la apariția statelor naționale.

Dacă emigranții care ajungeau în Statele Unite până la mijlocul anilor 50 ai secolului trecut doreau să fie americani, să adopte limba și obiceiurile acestei țări, iată ci în ultimul timp s-au dezvoltat politici identitare. Oamenii nu mai vor să fie americani, ci unii vor să fie africani americani, alții latino, iar minoritățile sexuale vor să le fie recunoscute identitatea. Comunitățile venite din afara Europei vor să le fie recunoscute identitate în special cei de religie islamică, care vor să impună și majorității regulile lor. Asta a condus la ură și resentimente.

Fukuyama îndeamnă la reținere și militează pentru echilibru identitar.