The Chelsea Detective un serial englezesc

Continui pe varianta engleză de seriale. Am văzut un serial simpatic numit The Chelsea Detective. Este un serial în patru episoade lungi de o oră jumate. Sunt niște crime în comunitatea de care toate lumea a auzit pentru că este cartierul Chelsea situa la vest de Palatul Buckingham pe malul Tamisei. Este un cartier burghez middle class. 

Personajul principal este inspectorul de poliție DI Max Arnold ( Peter Scarborough) un mignon de 1,63 m, roșcat, și ca să nu par misogin este acompaniat de alt sergent de poliție Pria Shamsie (Sonita Henry, de origine indiană), care este înaltă pe lângă Arnold. De fapt suntem într-un serial tipic englezesc cu  minoritari de culoare din fostul imperiu, indieni, negri, arabi. Se păstrează și chestia cu LGBT, apar lesbiene sau gay, dar totul pare normal, fără patetism gratuit. 

Ce este interesant la inspectorul Arnold este că instrumentul său principal de investigație este smartfonul cu care fotografiază tot. Polițiștii sunt ajutați și de camerele video prezente peste tot în Londra. Și normal că în film apar și români. MI se părea cunoscută interpreta lui Astrid Fischer, soția divorțată a lui Max. Este actrița Ana Maria Marinca, londoneză get beget acum, dar mai plinuță de la Premiul de la Cannes din 2007. 

Interesant că medicul legist este o doamnă cavsi surdo mută care poate vorbi, dar trebuie să vadă gura preopinentului care să înțeleagă.

Pentru că suntem în Chelsea nu putea lipsi celebra echipă de fotbal Chelsea, unde inspectorul Arnold este fan. Se rememorează o echipă din anii 90 și e amintit și Dan Petrescu.

Max Arnold este biciclist, dar Pria conduce un SUV Volvo. De la divorț Max locuiește într-o locuință lacustră, pe malul Tamisei, unde cântă la o pianină, bea cafea și studiază cazurile folosind o tablă. 

Filmul nu este violent, dar sunt crime cu iz mai mult social.

Pentru mine este și o lecție ce engleză, se vorbește mai curat, fără mult cockney, dar topica este foarte englezească, este diferență față de americană.

Merită văzut!

Baron Noir serial politic francez

În aceste vremuri apăsătoare am urmărit acest serial politic francez, derulat pe trei sezoane 2106, 2018, 2020. El încearcă să explice sistemul politic francez.

În primul rând trebuie să spuneam că nu noi am inventat baronii politici. În centru serialului este baronul socialist Philippe Rickwaert (Kad Merad), primarul din Dunquerque. Aș mai face niște remarci. Franța are două regiuni care nu au fost galice, locuite de vorbitori de franceză sau dialecte asemănătoare. Nord vestul Franței este partea de sud a Flandrei și de aici numele cu rezonanță flamandă a eroului serialului. Sunt asimilați francezi și vorbesc franceză. Mai sunt în estul Franței, zona Alsaciei și Lorenei unde locuiesc cetățeni care vorbesc germana. Aceste regiuni au fost între 1870-1918 sub stăpânirea Reichului German. Dar și aici există sentimentul apartenenței la Franța. Am făcut gafa să spun unui francez din zonă, numit Schwartz că cel mai frumos oraș german este Strasbourg și s-a uitat foarte urât la mine. Și în serial este un lider socialist alsacian numit Daniel Kahlenberg, dar este de fapt evreu. 

Serialul începe cu alegerea președintelui socialist Francis Laugier (Niels Arestrup). Asta corespunde cu alegerea lui Hollande în dauna lui Sarcozy. Rickwaert este unul din oamenii de bază a lui Laugier, băgat în afaceri dubioase cu manipulări de fonduri.  Rickwaert este un adevărat baron, ceva în genul lui Hrebenciuc, nu degeaba și la noi baronii au fost din stânga social democrată.

Rickwaert este unul din oamenii de bază a lui Laugier, băgat în afaceri dubioase cu manipulări de fonduri. El pierde sprijinul lui Laugier, pentru că este urât de colaboratoarea apropiată a acestuia, Amelie Dorendeu (Anne Mouglalis), o eurocrată care nu are legături ca baza Partidului Socialist. Laugier intră în ochii presei pentru probleme financiare în care este angrenat și Rickwaert. Culmea că atunci Rickwaert și Dorendeu se apropie, devin  amanți. Laugier este obligat să-și dea demisia și pentru președinția Franței Rickwaert o împinge pe Dorendeu să candideze la președinție. Ea se luptă cu șeful dreptei extreme, Chalon. Este cumva invers de realitatea politică franceză, unde șefa partidului de extremă dreapta este femeie, Marine Le Pen și Macron este întruchipat de Dorendeu.

Rickwaert intră la pușcărie pentru manipulare ce fonduri. Dorenedeu se deplasează spre centru numind, prim ministru pe șeful formațiunii centru dreapta, Torigny. Proiectul ei este FranGermania o strângere completă a relațiilor cu cancelarul german Fichtel, inclusiv să împartă locul Franței cu Germania la Consiliul de Securitate ONU. Fichtel este acuzat de hărțuire sexuală. De pe telefonul său se descoperă amănuntele privind proiectul FranGermania și mediul politic suveranist francez explodează. Dorendeu este obligată să demisioneze și Rickwaert candidează din partea stângii unite împotriva unui populist extrem de periculos, apărut între timp. Rickwaert devine președintele Franței, chit că a făcut pușcărie, iar Dorendeu se sinucide!

Cam trist final pentru un serial voluminos, 24 de episoade, cam de o oră. 

Aș remarca totuși ceva interesant. Scena politică franceză este foarte fărâmițată. Atât stânga tradițională, PS refondat de Mitterand din 1981, care a dus în ridicol Partidul Comunist, cât și dreapta gaullistă nu mai domină eșichierul politic francez. După cum se observă și din serial există fracțiuni de stânga de mai multe nuanțe, până la extremă, ca și de dreapta. Electoratul francez s-a reorientat spre centru, unde acum este partidul lui Macron Republique en marche este majoritar și Macron are mari șanse să fie reales în mai.

A fost odată ca niciodată Partidul Comunist Român 1921 - 2021 de Adrian Cioroianu

Scormonind prin bibliotecă am dat de o carte pe care am cumpărat-o anul trecut: A fost odată ca niciodată Partidul Comunist Român 1921 - 2021 de Adrian Cioroianu ca editor. Este o carte scrisă de mai mulți istorici privind diverse momente importante din perioada interbelică a PCdR Partidul Comunist din România. Este interesantă precizare din România. Pentru că aceste partide comuniste erau toate sub conducerea Internaționalei Comuniste dirijată de Stalin și Uniunea Sovietică. PCdR a fost o formațiune politică dirijată din afară. Cu excepția primului secretar general al PCdR, Gheorghe Cristescu plăpumarul, ceilalți au fost etnici străini, bulgari, ucraineni, polonezi, unguri. Acest partid avea disproporționat de mulți evrei în compunerea sa, din simplul motiv al antisemitismului dominant în perioada interbelică. Ana Pauker a fost șefa incontestabilă a partidului, dar nu a accedat niciodată la conducerea acestui partid, din simplul motiv că era evreică și nu da bine, după ce tancurile rusești au aduc acest partid la conducerea României. O problemă dezbătută de carte a fost dacă erau doar 1000 de membri în 1944. Adrian Cioroianu spune că au fost totuși mai mulți. Însă o problemă delicată a fost stabilirea ilegaliștilor, adică a celor care au militat înainte de 1944 și care le aducea multe privilegii. 

În primele capitole sunt prezentate procesele liderilor PCdR, Gheorghiu Dej, Ana Pauker, Nicolae Ceaușescu. Mie mi-a fost cunoscut procesul Anei Pauker, dintr-o carte de istorie apărută cred că înainte de 1950, când Ana Pauker era incontestabil una din cel mai puternice figuri a partidului comunist. Nu degeaba circula poezia: "Ana, Luca și cu Dej, bagă spaima în burgheji". Procesul Anei Pauker a fost procesul antifasciștilor români, cum se autointitulau acești comuniști să dea mai bine. 

Procesul lui Gheorghiu Dej a fost procesul liderilor grevelor de la Atelierele Grivița din 1933. Este interesant că ambele proces ale Anei Pauker și a lui Dej s-au desfășurat la Craiva, din motivul lipsei unei cale muncitoare numeroase. În carte mai apare și figura lui Vasile Luca amintit în poezie, etnic maghiar, apropiat de Ana Pauker, care a murit în pușcărie din motivul că ar fi fost colaborator al Siguranței. Îmi aduc aminte că am fost ca pionier în vizită la Doftana. Am vizitat și celeul lui Dej și ne-a sărit în ochi, cu toate că era neagra, dar cel mai bine utilată. Și ghizii se aflau într-o poziție delicată, pentru că era clar că Dej era un privilegiat.

Mai apar și două figuri excentrice Petre Constantinescu-Iași profesor la Facultatea de Teologie din Chișinău și prințul Roșu - Scarlat Callimachi, descendent din voievodul fanariot cu acest nume. 

Apoi mai sunt prezentate destinele voluntarilor la Brigăzile Internaționale din Spania și a comuniștilor români care au luptat în Rezistența Franceză.

VCe rămâne din istoria partidului comunist din România? O carte de istorie privind pe cei care au crezut în mitul comunist, care instaurat în România  a dus la moarte a sute de mii de oameni exterminați în pușcăriile comuniste și terminat în frig sărăcie și foame în vremea ultimului dictator, Nicolae Ceaușescu.

Muzică romantică la Filarmonica Pitești

dirijorul Juan Jose Navarro și violonista Kim Yonhee

Astă seară la Filarmonica Pitești am avut doi invitați străini, pe dirijorul spaniol Juan Jose Navarro și violonista coreeană Kim Yonhee.

În deschiderea concertului de astă seară am audiat Ave Maria de Schubert în interpretarea orchestrei Filarmonicii Pitești condusă de dirijorul Juan Jose Navarro. 

A urmat Concertul pentru vioară și orchestră în re major, op. 77 de Brahms. Este un concert dificil după cum s-au exprimat violoniști prestigioși din secolul XIX și XX.  Din acest punct de vedere violonista coreeană Kim Yonhee a reușit să redea calitatea acestui mare concert, fiind acompaniată cu succes de orchestra Filarmonicii Pitești condusă de Navarro. Lumea a aplaudat cu entuziasm și, generoasă Kim Yonhee a oferit un bis din Bach.

A urmat Simfonia în do major de Bizet. Este o operă de tinerețe a compozitorului lui Carmen, realizată sub influența lui Gounod. Am observat folosirea instrumentelor de suflat în principal.

A fost un concert care a satisfăcut melomanii piteșteni.

Shakespeare & Hathaway: Private Investigators

 

Am urmărit cred că de o săptămână acest serial. Este din categoria mistery, însă este plin de umor și bună dispoziție. 

După cum se vede și din poză este vorba de două personaje care au nume celebre după numele marelui Will și a soției lui, Anne Hathaway. Frank Hathaway (Mark Benton) și Luella Shakespeare ( Joe Joyner) sunt doi detectivi particulari care trăiesc în orașul Stratford on Avon, orașul natal al marelui dramaturg și al soției lui. Actorii aleși sunt contrariul a ceea ce se spune despre acest gen de profesie. Frank este un tip mare și gras, fost polițist, iar Lu este o tânără cam solidă, care de fapt este de meserie coafeză! Dec fapt întâlnirea celor doi se produce când Lu Shakespeare vrea să se mărite și viitorul soț moare chiar în ziua măritișului. Era un multibigam! Așa că Lu se decide să fie și detectiv particular! Ei au ca secretar pe Sebastian Brudenell ( Patrick Walshe McBride) un tânăr aspirant la actorie, absolvent de RADA ( Royal Academy of Dramatic Art), un tânăr forte simpatic cu alură de baschetbalist. El este folosit de cei doi detectiv pe post de agent sub acoperire  și recurge mereu la declamații din piesele lui Shakespeare. 

 

Am văzut 39 de episoade pe timp de 4 serii. Și cei doi detectivi rezolvă cazuri de crime care se întâmplă toate în Stratford! 

Dar tot timpul sunt încurcați de poliția locală condusă de DI Marlowe și apoi de DS Keeler. Dacă cu Marlowe e trimitere la dramaturgul contemporan cu Shakespeare, cu Keeler m-am lămurit pe internet, este un website care cuprinde opera lui Shakespeare. 

 

Cea mai mare problemă la acest serial, care este subtitrat în engleză, este cum vorbesc personajele, în primul rând Frank Hathaway. Engleza nu are o pronunție fixă la vocale și englezii din toate colțurile insulelor britanice pronunță în felul lor engleza. Cei mai greu de înțeles sunt scoțienii și irlandezii, cei care au renunțat la gaelic, limba galilor locuitori originali ai insulelor și au adoptat engleza. Un prieten trăitor în Marea Britanie mi-a mărturisit că și el apelează la subtitrări. Dar nu numai pronunția m-a încurcat, ci stilul anglo saxon care este diferit de topica latină. Oricum îi prefer pe englezii educați și pe americanii middle class, că și în America sunt cei din periferii care vorbesc groaznic. Totuși nimănui nu-i pasă cum vorbești. Bruxengleza vorbită de cei care nu sunt nativi în această limbă este mai inteligibilă! Cu toate acestea am văzut filme fără subtitrarea, la care nu am avut probleme de înțelegere.

 

Însă serialul este simpatică. Frank și Lu mănâncă toate porcăriile care îngrașă, și nu le pasă dacă se îngrașă. Important este ceaiul, iconic la britanici, nu cafeaua. Ambii rezolvă cazurile apelând la celulele cenușii, cum spunea Hercule Poirot al lui Agatha Christie, observă amănunte care le facilitează rezolvarea cazurilor. 

Festivalul sud corean la Filarmonica Pitești

Soprana Yu Soyung

Inter arma silent musae 

Încep cu acest moto pentru că în această zi nefericită zi de 24 februarie 2022 muzica a continuat chiar dacă în nefericita Ucraină se aud armele războiului. Întâmplarea face ca invitații de azi să fie din Coreea de Sud, țară distrusă de un război pornit la începutul anilor 50 de un descreierat comunist sprijinit de ruși, care a renăscut și azi este o putere mondială, inclusiv în muzică și arte. 

Invitații de azi presupun, după spusele unui prieten prezent și ieri când a început acest festival sunt tinere studente la o academie de muzică din Coreea de Sud. 

Dirijorul orchestrei Filarmonicii Pitești a fost un invitat din Bulgaria, Ivan Iliev.

Programul a debutat cu Exultante, jubilante de Mozart, susținută de soprana Yu Soyung acompaniată de orchestra condusă de Ivan Iliev.

Minyoung Lee

A urmat Concertul pentru pian și orchestră de Grieg. Acest concert îl asociez mereu cu concertul pentru pian al lui Ceaikovski, fiind similarități în debutul solemn imperial al concertului, muzica nordului!

Interesant că acest concert a fost împărțit în două părți interpretate de două tinere pianiste.

Jisun Kim

Partea I și a II a a fost interpretată de tânăra pianistă Minoyung Lee acompaniată de orchestra condusă de Ivan Iliev. Pianista Minoyung Lee a interpretat cu dăruire și talent.

Ultima parte a concertului a  fost interpretată de pianista Jisun Kim, parte mult mai melancolică și ambele pianiste au fost puternic aplaudate.

A urmat din nou soprana Yu Soyung cu Muzica e viața mea de George Grigoriu.

Jaehee Kim

A urmat partea I din Concertul pentru pian și orchestră nr. 2 în do minor op. 18 de Rahmaninov.  De data aceasta a fost la pian profesoara acestor tinere pianiste, doamna Jaehee Kim. Concertul a fost unul din marile succese al marelui pianist compozitor. Lumea a aplaudat cu însuflețire.

Finalul concertului a fost făcut de soprana Yu Soyung care ne-a interpretat aria Heija in den Bergen din  opereta Silvia de Kalman.

Melomanii au uitat un pic de nenorocirile care nu le furnizează realitatea.

Dark Hours de Michael Connelly

Cum fac de obicei, îmi ofer un intermezzo cu o carte polițistă. Michael Connelly este autorul seriei Bosch cărți care au fost ecranizate. Este povestea unui polițist din Los Angeles. Numele lui clar duce la Hieronymus Bosch. Cred că din motivul că ceea ce se întâmplă în viața lui de polițist duce la tablourile lui Bosch care descrie urâțenia lumii.

În acest roman personajul principal nu mai este Bosch, ci detectiva Renee Ballard. Împreună cu partenera sa sunt de serviciu noaptea de Anul Nou, este trecerea de la 2020 la 2021 și acțiunea se înscrie în realitățile de azi al Americii. Suntem în plină pandemie, s-a petrecut cazul cu George Floyd și polițistul american nu mai reprezintă încredere. În finalul romanului apare și invazia Capitoliului de  către suporterii lui Trump, eveniment incredibil pentru poliția americană. Și cel mia important, a apărut vaccinul anti Covid!

Cele două polițiste sunt în alertă pentru că au avut loc niște violuri asupra unor femei tinere care se petrec la miezul nopții și violatorii au primit porecla Midnight Men - oamenii de la miezul nopții. Dar mai era și sărbătorirea trecerii anului care acolo are loc nu numai cu artificii ci și focuri de armă. Și astfel sunt alertați de moartea unui latino care deținea un atelier de dezasamblat mașini, poreclit Le Chopo, după porecla celebrului traficant El Chapo! El Chopo pregătea un butoi cu bere și lumea intra la el în curte să serbeze trecerea anului. Analiza medicului legist arată că acesta este împușcat în cap. Cu toate că nu era în domeniul ei, Renee începe investigația acestei crime. În același timp Midnight Men mai comit un viol și Renee are o discuție cu victima care întrevede cine ar putea fi acești criminali.

În cercetările ei detectivistice Renee este ajutat de Bosch care era pensionar. Bosch avea o crimă nerezolvată în urmă cu 10 ani în care criminalul folosise același pistol. El Chopo era într-o bandă de interlopi, dar plătise ca să iasă din bandă și să fie lăsat în pace. Pentru asta se împrumutase de 25000$ de la un dentist, care era partener în afacerea lui cu mașini uzate. Renee află de la o informatoare a poliției că cel care facilita împrumuturile era un polițist. Începe cercetările și află că acesta era un fost polițist, aflat la pensie acum. Acesta află de cercetările lui Renee și o atacă acasă unde dormea. Ea reușește să scape și îi articulează o lovitură la mărul lui Adam care îl neutralizează pe atacator, dar acesta se îneacă și nu mai poate respira. La telefon cu un prieten paramedic  reușește să-i facă o traheotomie și fostul polițist își revine. Când vede că este încătușat de patul lui Renee își smulge tubul de respirație și se sinucide. Renee este cercetată de poliție, cam toți îi sunt împotrivă, dar reușește, împreună cu Bosch să anihileze asociația de dentiști cămătari care erau în conexiune cu polițistul corupt.

Pe de altă parte adâncește cercetările privind violatorii. Primește semnale de la o altă tânără că s-ar pregăti un atac. Așa că o înlocuiește pe tânără și așteaptă pe violatori. Îi surprinde și pentru că aceștia reacționează îi împușcă pe amândoi! 

Cazurile sunt rezolvate și Ballard demisionează din poliție pentru a începe o activitate pe cont propriu, împreună cu Bosch. Șeful poliției din Los Angeles o imploră să rămână în poliție și Ballard cere timp de gândire.

Am fost o săptămână la Los Angeles, așa că unele locuri din roman îmi sunt cunoscute: Hollywood și Sunset Boulevard, Santa Monica, Malibu și plajele din Los Angeles. Nu am fost pe dealurile dinspre est care străjuiesc Los Angeles. 

Oricum romanul este o plăcere să-l citești!