Românii stigmat etnic patrii imaginare - O căutare istorică de Ovidiu Pecican

Mărturisesc că am citit această carte ca pe un de aventuri. Este aventura afirmării românilor prin documente vechi.

Totul pornește la Ovidiu Pecican de la o chestiune destul de curioasă. El vrea să identifice Letopisețul unguresc pe care l-a folosit Simion Dascălu în basna privind originea românilor din Letopisețul lui Grigore Ureche. Aceste povești au fost combătute foarte aspru la vremea lor de mari intelectuali moldoveni precum Miron Costin, Nicolae Costin și mai ales în Dimitrie Cantemir. De la acest document pierdut pornește o foarte interesantă și destul de completă a comparației documentelor din epocă privind românii.

Problema noastră a românilor este că am cristalizat statal târziu față de toți vecini, bulgari care au stăpânit aceste ținuturi, de unguri care au succedat în stăpânirea acestui areal, fie vecini sârbi din vest de Dunăre, fie principatele Haliciului, dar și alte state conexe Rusiei kievene în nord est. 

Documente emise de cancelariile principatelor extracarpatice apar abia pe la jumătatea secolului XIV. 

În rest știri despre români apar în cancelaria Bizanțului, a Regatului Ungariei, sau cronici bulgărești.

Din aventura documentară a lui Ovidiu Pecican rezultă că românii au circulat în sudul și nordul Dunării până în nordul Ardealului în Maramureș.

Bizantinii au privit rău pe românii din Munții Pindului și împrejurimi pentru că nu s-a grecizat precum Imperiul Bizantin, cum spune Kekaumenos la 1075.

Primele relatări despre noi apar cu ocazia invaziei tătaro-mongole din 1242, când regele Ungariei Bela al IV-lea cere ajutor Papalității și împăratului german. Nu este clar pentru mine dacă nu s-a adresat cumva și împăratului latin de la Constantinopole, care prin intermediul Țaratului vlaho-bulgar care se înstăpânea și în nordul Dunării și care putea să-i trimită militari valahi din sudul Dunării, care probabil apoi s-au așezat în Transilvania și Maramureș. Pentru că pustiirile provocate de tătari au condus la colonizări din exteriorul Regatului Ungariei, cum au fost sașii, sau cumanii și de ce nu români din sudul Dunării. De aici și teoria lui Roessler privind originea exclusiv sud dunăreană a românilor. 

Letopisețul unguresc care privea o poveste privind regele Ladislau, care? Ladislau cel Sfânt de la sfârșitul secolului XI, mort 1095, sau Ladislau Cumanul finalul secolului XIII. Aceștia s-ar fi luptat cu tătarii, dar niciunul dintre ei nu au avut acele probleme și aici ar fi intervenit luptătorii români aduși din temnițele Romei. Pecican documentează că acest Letopiseț unguresc ar fi existat și scris pe vremea lui Ludovic de Anjou, deci la mijlocul secolului XIV, atunci când cele două principate românești Țara Românească și Moldova își declaraseră independența față de vasalitatea maghiară, prin Basarab I și urmașii și Bogdan I de Cuhea. El identifică și presupusul autor al acestui Letopiseț unguresc în Ioan de Târnave. Acest document avea sursă de inspirație Letopisețul bulgăresc, la fel de răuvoitor cu românii, și care privea legenda Sfântului Sava al sârbilor. Mai sunt amintite reacțiile românești pozitive despre originile noastre din finalul secolului XIV, Legenda descălecării pravoslavnicilor creștini și Gesta lui Roman și Vlahata. 

De asemenea sunt documentele Cancelariei Voievodatului Transilvaniei care pe la 1290 convoacă toate stările, unguri, sași secui dar și pe vlahi (români). Se pare că de la disputele din aceste adunări au condus la legendarul descălecat al lui Negru Vodă din zona Făgărașului. Regatul maghiar a format Țara Severinului disputată de Țara Românească și Ungaria și Țara Făgărașului ca zone stăpânite de români și cu autonomia ce a făcut ca Mircea cel Bătrân să fie herzeg (duce) al Făgărașului și Amlașului (Mărginimea Sibiului de azi).

Este dificil de cuprins ceea ce documentează Ovidiu Pecican și de aceea sfătuiesc pe cei interesați de începuturile românismului să citească cartea. 

Finalul cărții lui Pecican este optimist. 

Românii au avut de îndurat extrem de multe răutăți, năvălirile barbare, migrația slavilor, stăpânirea bulgară care ne-a influențat decisiv limba și credința ortodoxă, cât și limba slavă din biserică, scrierea cu chirilice până la mijlocul secolului XIX, stăpânirea maghiară de mai mult de 1000 de ani a Transilvaniei, Banatului, Maramureșului. A mai fost stăpânirea Otomană timp de 400 de ani, stăpânirea austriacă a Bucovinei, stăpânirea Basarabiei de către Imperiul Țarist.

Dar au existat momente favorabile în istoria noastră modernă. Războiul Crimeii a dat posibilitatea Unirii celor două principate Țara Românească și Moldova și a apariției statului modern România care și-am obținut Independența de Stat în 1877. Finalul fericit a venit la sfârșit de 1918 când România s-a reîntregit cu Basarabia, Bucovina și Transilvania și a apărut România Mare, care continuă și azi să fie cel mai mare demografic și teritorial stat din Balcani și sud estul Europei Centrale. Un stat se impune prin demografie, prin valori comune împărtășite de majoritatea populației și printr-un tratament adecvat al minorităților. Degeaba invocă unii vechimi istorice, reale, sau mai puțin reale.