Roma bene un film văzut pe vremuri la Biblioteca Italiană

Citind blogul prolific al lui Stelian Tănase am dat de o însemnare privind pe Mao şi cărticica lui roşie pe care a găsit-o la un buchinist pe malul Senei la Paris.

Asta mi-a reamintit brusc de filmele de la sfârşitul anilor 60 şi începutul anilor 70 când Mao era la modă, în revoltele din mai 68 şi prin filmele italiene.

Şi,iarăşi brusc  mi-am adus aminte de un film văzut la biblioteca italiană, al cărui nume nu-l ştiam, dar m-am amintit că avea un rol principal Virna Lisi. Am început să caut pe IMDB şi am dat finalmente de film se numeşte Roma bene şi este în regia lui Carlo Lizzani.

Acest film este o puternică satiră socială. Este filmul unui regizor de stânga, am căutat prin biografia lui şi am dat de un documentar omagiu lui Berlinguer, şeful comuniştilor italieni în anii 80.

Pentru tinerelul care eram atunci filmul mi-a lăsat gura apă, pentru că se ocupa de înalta societate italiană romană. 

Filmul abundă de ducese, ducesa Santi (superba blondă care era Virna Lisi, a murit de cancer pulmponar la 78 de ani în  2014), soţul ei inginiere Santi, interpretat de Philip Leroy, actor francez, distribuit în filme italiene, principesa Marescalli, interpretată de superba Senta Berger, care făcea prostituţie de lux, fiind combinată cu un cardinal, interpretat de Gaston Mosquin, alt celebru actor italian de atunci. Soţul ei principele Marescalli este cam gay.

Cuplul Nino Rappi (Franco Fabrizzi) şi Vilma Rappi (Michelle Mercier) aduce în prim plan un alt cuplu de actori celebri, Fabrizzi, mare amorez, iar Mercier, Marchiza Îngerilor, serie de mare succes în epocă.

Rappi este un mic afacerist amic cu marele afacerist Santi care-l supune la un program de pregătire fizică şi prostituate care-i provoacă un atac de cord. Wilma soţia lui era şi ea un pic lesbiană, dar nu s-ar fi ferit să facă servicii sexuale în favoarea afacerilor soţului.

Mai pare şi cuplul armatorilor Teopulos, cu Irena Pappas în rolul soţiei, care nu se abţine să-şi asasineze soţul, ca să fie liberă şi preacurvească.

Filmul începe cu o serată la casa ducesei Santi, cu o defilare de maşini de lux sau motociclete Harley Davidson din care coboară tinere cu hot pants şi bluze transparente fără sutien.

Crema societăţii romane este strânsă acolo supravegheaţi de Il Commissario  Quintilio Tartamella (interpretat de alt mare actor şi regizor italian Nino Manfredi, dispărut din 2004) şi Maresciallo Vitozzi, căruia i se scurg ochii după frumuseţile care vin la petrecere.

Aceste superbe fete se scaldă într-o piscină formată din mărgele de polistiren evident doar în monochini. 

Apare şi baronul Maurizio de Vitis, hoţ care îi fură şi înghite ducesei Santi un orecchino (cercel). Este văzut şi denunţat de Rappi iar Tartamella îl serveşte cu ulei de ricin să uşureze în oliţă inelul vizibil la o radiografie. 

Santi este într-o mare afacere în China care va da de lucru la 200000 de italieni din Sud. De aici şi afaceristul chinez cu cărticica lui Mao. Ce vremuri! China cumpăra din Italia, acum este invers! 

Tartamella mai lămureşte şi cazul fals de răpire al fiului lui Santi, prilej ca aceştia să facă rost de nişte cash fără taxe. 

Iar cazul cel mai clar este al morţii armatorului Teopulos, din cauza unui scurtcircuit la radioul care cade în baia lui. Teopulos însă avea dopuri în urechi! Ca să se muşamalizeze Tartamella este promovat de ministrul de Interne şi cazul abandonat.

Este o societate depravată, coruptă, Tartamella şi Vitozzi primesc bani ca să închidă cazul răpirii.

Aceşti indivizi aruncă cu neruşinare banii pe lux şi perdiţie, parcă reproducând viaţa unora din inginerii financiari şi suporteri ai familiei tradiţionale social democrate?!! din România.

După atâta depravare, anturajul acestor risipitori de lux se îmbarcă pe un iaht cu pânze în croazieră pe Mediterana. Este extrem de cald şi toţi sar în apă să facă baie. Însă îşi dau seama că nu au lăsat o scară se poată reîntoarce pe vas şi aşa mor toţi înecaţi. 

Aşa pedepseşte regizorul pe aceşti bogătaşi fără scrupule şi morală!

Ca să revăd filmul am scotocit îndelung pe internet şi am dat finalmente de el pe You Tube în versiunea originală aşa că a trebuit să-l urmăresc cu italiana mea precară.

Era o versiunea slabă, îmi amintesc culorile din proiecţia de la Biblioteca Italiană prin 71 şi retrăiesc cu plăcere nostalgia acelor vremuri.