Am citit cu interes
şi plăcere cartea scrisă de Ion Bulei Viaţa
în vremea lui Carol I. Ion
Bulei este un istoric specializat în istoria României de la sfârşitul secolului
XIX şi începutul secolului XX. Prima carte scrisă de Bulei pe care am citit-o
prin 1986 a fost România la 1900. Era foarte interesantă, diferenţa fiind
cenzura ideologică. L-am cunoscut întâmplător şi pe autor, când mă aflam în
prima vizită în Italia la Institutul Român din Veneţia, unde autorul era
directorul acestei instituţii.
Cartea ne prezintă pe
secţiuni evenimentele politice şi sociale din România Vechiului Regat în
perioada 1900-1910.
Prima parte este
dedicate vieţii politice româneşti din acea vreme. Este vorba de spre emergenţa
la conducerea Partidului Naţional Liberal a lui Ionel I C Brătianu şi apusul
carierei lui Dimitrie Sturdza la conducerea acestui partid. PNL este alimentat
prin eforturile lui Brătianu şi cu generoşii,
proveniţi de nou înfiinţatul PDSR. Pe de altă parte celălalt mare partid al
marilor latifundiari, Partidul Conservator care se împarte în trei bucăţi, cel
condus de Nababul Grigore Cantacuzino, fracţiunea junimistă condusă de Titu
Maiorescu şi P.P Carp şi Partidul Democrat Conservator, condus de Take
Ionescu.
Urmează apoi o
secţiune dedicate vieţii românilor din Transilvania şi Ungaria - Banat şi
Maramureş Bihor. Aici sunt interesant evocate eforturile guvernului Ungariei
din cadrul Dublei Monarhii Austro - Ungare de a stopa manifestările româneşti
şi de maghiarizare a minorităţilor, în primul rând cea românească. Autorul
aminteşte de carte în tiraj confidenţial Românii din Ungaria scrisă de Huszar
Antal, pentru uzul administraţiei maghiare care să contracareze acţiunile
românilor. Autorul este şi el un maghiar recent, de fapt se numea Herskovitz şi
era din Beiuş. Sunt descrise luptele românilor cu perioada inacţiunii românilor
care astfel nu recunoşteau pierderea autonomiei Transilvaniei, înglobată în
Regatul Maghiar. Apoi s-a intrat în faza activismului când liderii români au
ajuns la concluzia că nu le sunt reprezentate interesele în Parlamentul de la
Budapesta şi piedicile pe care administraţia maghiară le făcea ca să blocheze
alegerea unor deputaţi români. Interesant că din acest punct de vedere Croaţia
avea un statut diferit autonom, existând un parlament separat, Sabor. Acţiunile administraţiei maghiare
care, mai ales cu legile privind învăţământul doreau să maghiarizeze pe români,
încercarea care nu a reuşit.
Un moment în care se
întâmpla acest lucru era şi armata. Bunicul matern a făcut armata la honvezi la
Budapesta şi există în casa părintească din Avrig, o litografie color cu un
militar mândru pe care bunicul îşi lipise poza cu capul lui. Ar fi o asemănare
fizică a mea cu a bunicului. O litografie asemănătoare, dar cu un husar
am văzut la Berăria U Soupa ( La
Potirul) din Praga, devenită celebră din Soldatul Sveik.
O altă zonă de
interes pentru România începutului de secol sunt Balcanii pentru că aici trăia
minoritatea aromânilor. România se preocupă de această minoritatea, înfiinţează
şcoli româneşti în Macedonia care era sub stăpânirea Imperiului Otoman.
Cei care se împotriveau promovării intereselor aromânilor, a propovăduirii
evangheliei în aromână era grecii de la Constantinopole prin Patriarh. Da în
acele vremuri capitale Imperiului Otoman se numea Constantinopole, ulterior
Ataturk i-a schimbat numele în Istanbul. Exista interesul grecizării acestei
minorităţi care nu era compactă, precum
alte naţiuni din Peninsulă. Este interesant că Bulei spune că mulţi aromâni au
fost implicaţi în Războiul de Independenţă al Greciei din 1821-1829. Eu am
constatat cu ochii mei că patrioţii greci ale căror busturi tronau la Kalabaka
în Parcul Central, lângă mânăstirile de la Meteora aveau nume armâneşti!
Apoi este un capitol
dedicat relaţiilor cu Austro Ungaria şi Germania. România a semnat un tratat
secret cu Austro Ungaria,la care s-a alăturat şi Germania, România temându-se de Rusia. De altfel cartea nu se
ocupă de situaţia românilor din Basarabia, asta arătând situaţia lor
dramatică. Singurul basarabean important amintit este Constantin Stere,
fondator al revistei Viaţa Românească din Iaşi.
Un alt capitol este
dedicat dezvoltării culturii în România veche. Este vorba de curentul
tradiţional semănătorist cultivat de Iorga şi de cel poporanist al lui Stere
dezvoltat sub influenţa narodnicismului rus. Pe de altă parte se dezvoltă
curentul modern simbolist sub influenţa culturii franceze.
Un alt capitol
consistent este dedicat celui mai dramatic eveniment intern din acea perioadă: Răscoala din 1907. Răscoala a avut
cauza din exploatarea nemiloasă efectuată în Moldova de marile trusturi
arendăşeşti. Însă răscoala s-a extins violent în Muntenia şi Oltenia şi a fost
necesară intervenţia şi represiunea armatei condusă de generalul Averescu,
ulterior eroul de la Mărăşti Oituz din Marele Război şi idol al ţăranilor
soldaţi. Represiunea a dus la moartea multor răsculaţi, probabil câteva mii,
dar în niciun caz la numărul mincinos inventat de comunişti de 11000 de
victime. Aceste evenimente nefericite au pus cu acuitate problema proprietăţii
ţărăneşti, a relaţiilor dintre ţărani şi proprietari, care va fi rezolvată prin
desfiinţarea mari proprietăţi prin Reforma Agrară din 1921. Studiul arată şi
gradul de înapoiere al României, dar şi creşterea nivelului vieţii ţărăneşti.
Încep să dispară bordeiele săpate în pământ şi apar casele, este adevărat de
paiantă, dar gospodării închegate.
Ultimul capitol, este
dedicat marii Expoziţii a Jubileului de 40 de ani a domniei Regelui Carol de la
Filaret. Aceasta este ocazia manifestării legăturilor românilor din toate
părţile şi cea liberă a Vechiului Regat, dar şi din Transilvania şi Bucovina.
Această perioadă
istorică este şi aceea a excepţionalului grup de politicieni patrioţi care
răspund interesului naţional refuzând îndeplinirea obligaţiilor ce decurgeau
din acordul secret cu Austro-Ungaria şi declarând neutralitatea în 1914 şi apoi
în 1916 alăturarea României la Antanta şi declanşarea operaţiunilor militare
din Transilvania. Această generaţie de oameni politici este a celor care au
realizat România Mare!
Mă întreb dacă, odată înfăptuită Unirea (1859), odată pornite reformele pe vremea lui Cuza, odată cucerită independența (1877), oricare rege ar fi condus România lucrurile n-ar fi evoluat la fel. În sincronism (teoria parcă la modă atunci, Maiorescu?) cu celelalte țări europene libere.
RăspundețiȘtergereGândul ăsta mi-a venit negăsind în recenzia ta contribuția regalității (nu mi-e necunoscută, nici cu bune, nici cu rele). Poate că e doar o chestiune de formulare (a ta), poate și autorul bate spre ideea mea? Voi citi cartea, am citit-o, la vremea aceea, și pe prima (România la 1900).
Fac o analogie: așa cum, indiferent de cine conduce România de azi (că e Johannis, că e Băsescu, că ar fi putut fi Ponta, că a fost Constantinescu, că prim ministru a fost x sau y), sub bagheta FMi si UE toți cântă, cu foarte mici variațiuni, aceeași melodie. Nu e sincronismul epocii, ci nuieluța de care are nevoie copilul nedisciplinat. Efectul e același (dacă ignorăm cauza), ajungem să credem că pe vremea Lui Tăricenau sau acum, sub Ponta, lucrurile au evoluat/evoluează în bine datorită lor. Așa cum îl credităm pe Carol I cu toată dezvoltarea ec-soc-culturală din vremea lui.
Laurențiu O.
Numărul de 11 000 de țărani omorîți în 1907 nu a fost inventat de comuniști; Constantin Mille a difuzat această cifră. Numărul exact nu se cunoaște întrucît în epocă au fost distruse multe documente, poate chiar cu aprobarea lui Carol.
RăspundețiȘtergereNumărul total al morților (de ambele părți !) pare să fi fost de cca. 3 000.
Un rol important în declanșarea răscoalei în Moldova l-au avut numeroșii arendași evrei.