Zeul măcelului de Yasmina Reza Teatrul Mihai Eminescu Botoşani

Aceasta este a doua piesă propusă de teatrele din nord-estul Românie, de data asta Botoşani, după Suceava ieri. 

Spectacolul s-a desfăşurat în Sala Mare a teatrului Davila de la ora 19. 

Vizionând spectacolul am avut senzaţia deja vu. Pentru că verificând pe net mi-am amintit că această piesă a fost făcută film de către Roman Polanski sub numele Doamne ...ce măcel!

Este o comedie spumoasă, dar care dă de gândit. 

Totul porneşte de la un incident, Bruno fiul de 11 ani cuplului Veronique (Daniel Bucătaru) şi Michel Vallon (Ioan Creţescu) este bătut şi îi sparge doi dinţi Ferdinand, fiul cuplului Annette (Gina Pătraşcu-Zamfirache) şi Alain Reille (Valentin Popa).

Pentru a aplana conflictul familia Reille vine la cuplul Vallon. Aceştia din urmă sunt nişte oameni înţelegători şi acceptă rgretele cu condiţia ca Ferdinand să-i ceară scuze lui Bruno. 

Alain este un avocat de mari companii, reprezentând marea burghezie din Hexagon, arogant şi preocupat de o afacere care le-a explodat în faţă, un medicament produs de firma care l-a angajat are efecte secundare periculoase şi cazul a ajuns în media, iar Alain este presat să găsească soluţii. 

Cuplul Vallon este mai modest, el este negustor de articole casnice, ea este scriitoare şi intelectuală.

Dar lucrurile degenerează şi ajung aproape să se ia la bătaie, Bruno din victimă pare a fi el vinovatul, că nu l-a primit în gaşcă pe Ferdinand.

Între timp enervarea creşte pentru că  Alain insistă cu conversaţiile pe celular, care o duce la paroxism pe soia lui, Annete care reuşeşte să-i arunce în vaza cu apă telefonul celular făcându-l inutilizabil.

Dar finalmente toţi beau paharul de cognac bun al împăcării şi Alain să fumeze un trabuc oferit de Michel.

De fapt de ce Zeul măcelului? Pentru că Veronique este preocupată de Africa neagră, scrie o carte de spre nenorocirile războaielor civile cu măceluri oribile, care îi stârnesc admiraţia lui Alain.

Se vede că şi până oameni educaţi, cu un statut social superior pot să se comporte ca nişte sălbatici. 

Actorii au fost plini de vervă şi au primit aplauzele meritate.

The Show must go on Teatrix regie Magda Catone

Spectacolul The show must go on regizat de Magda Catone şi prezentat de compania Teatrix este o monodramă inspirată după piesa Telegrama de Aldo Nicolaj, dramaturg italian.

Piesa am urmărit-o de la 17.30 în Sala Studio Liviu Ciulei.

Piesa este un recital actoricesc al actriţei Elena Rusu. 

Elena Rusu întruchipează în această piesă o actriţă ajuns la un prag în viaţă, când nimic nu mai merge, toate sunt doar promisiuni. 

Este problema oricărui actor român de azi. Pentru că nu mai sunt o mână de actori care absolvă studii de teatru ca pe vremuri, ci sunt anual câteva sute şi teatrele de stat sunt tot aceleaşi, iar la cele particulare angajările nu sunt permanente. 

Actriţa are promisiunea unui film la Paris şi aşteaptă de la regizor iun semn şi în fine primeşte o telegramă. Aflată într-o pasă proastă rupe telegrama convinsă că este anunţul că se renunţă la serviciile sale.

Totuşi după momentul de disperare încearcă să refacă telegrama din bucăţile rupte. De fapt ea anunţa că soţul ei a decedat. 

Este şocată, dar îşi revine, înseamnă că angajamentul la Paris rămâne valabil.  

Obsesia de a-şi face meseria o face să treacă peste durerile personale pricinuite de decesul soţului. 

Este tot un semn de disperare a unui suflet însingurat.

Elena Rusu ne ţine în priză timp de o oră cu dilemele şi obsesiile actorului contemporan.

Interpretarea a primit aplauze bine meritate.

Cats în variantă bucovineană

Spectacolul propus de actorii de la Teatrul Municipal Matei Vişniec Suceava nu mi-a trezit prea mari aşteptări.  Să faci o replică la Cats, un musical de mare succes la Londra este o sarcină extrem de grea. Mă aşteptam ca să fie un spectacol în genul dramaturgiei dramaturgului română-francez care dă numele actual al teatrului din Suceava, adică teatru absurd sau cu titluri absurde!

Butnaru, Popadiuc, Florea, Mândru, Panaite

În plus sunt extrem de mefient la genul ăsta gustat de publicul anglo saxon la Londra şi New York. 

Spectacolul însă a întrecut orice aşteptări.  Pentru că am avut în faţă un grup de actori tineri şi extrem de talentaţi, serviţi de un text amuzant şi cu trimiteri la realităţile româneşti, mai ales la cele din zona Bucovinei şi Sucevei. 

În primul rând trebuie felicitaţi autorii textului şi regiei muzicale Bobi Dumitraş şi Bobo Burlăcianu. Bobo Burlăcianu este un interpret şi compozitor şi împreună cu Bobi Dumitraş au fondat trupa Fără Zahăr.  

Textele sunt trimiteri la situaţii contemporane, probleme cu cei îmbogăţiţi din tăierea codrilor Bucovinei, a unui primar corupt şi cu o soţie nesimţită tip coana Leana, care l-a angajat pe un Alioşa, raket venit din Est să rezolve pe cei care se opun primarului. Apoi problemele de cuplu cu cotoi care se uită după pisici mai tinere.  

Dar apar şi problemele copiilor şi adolescenţilor care cresc singuri că părinţii au plecat afară la muncă. 

Dar textele nu ar fi fost nimic dacă tinerii şi talentaţii actori ai teatrului bucovinean nu ar fi creat un spectacol inteligent şi alert.

Cel mai senior şi cu chelie este Cătălin Ştefan Mândru, interpretul lui Alioşa, care avut şi parte de un bis la cererea publicului.

La chitară a cântat Cosmin Panaite şi la cutie cu percuţie Horia Butnaru.

Cele două actriţe cu voce şi prezentabile sunt blonda Clara Popadiuc şi şi bruneta Cristina Florea. 

Nu numai că actorii au voce, dar ei sunt şi orchestra de acompaniament folosind diverse instrumente de suflat şi percuţie. Aici este surpriza pentru că actorii de musical trebuie doar să fie actori şi cântăreţi. Actorii suceveni au dovedit şi calităţi de interpreţi ai instrumentelor de acompaniament. 

Interesant că atunci când am crezut că spectacolul s-a terminat a mai avut două continuări de arii muzicale şi un bis cu Alioşa. 

Lumea a aplaudat cu entuziasm un spectacol extrem de reuşit. 

După reprezentaţia Naţionalului bucureştean mi s-a părut ce mai reuşit spectacol din Festivalul de la Davila. Mai ales că s-a adresat tuturor vârstelor.

Orchestră de coarde cu flautistul Matei Ioachimescu

Asta seară la Filarmonica Piteşti am avut oaspeţi, pe flautistul Matei Ioachimescu şi pe dirijorul ploieştean Vlad Mateescu.

Orchestra a fost exclusiv de coarde, piesele propuse în concert fiind cu acest tip de formaţie orchestrală. 

Am ascultat muzică barocă şi clasică, dar şi o piesă modernă după canon clasic.

Concertul a debutat cu Divertismentul în re major KV 136 de Mozart.Este realizată în anul ultimelor trei simfonii şi cum spune şi titlul este muzică pentru plăcerea ascultătorilor.

Această bijuterie muzicală  a plăcut inclusiv melomanilor piteşteni că au aplaudat în pauza dintre părţi. 

 A urmat partea premium a concertului din astă seară Concertul pentru flaut şi orchestră de coarde în re minor de Carl Philip Emannuel Bach. Fiul lui Bach este cunoscut şi pentru forma de sonată dezvoltată de el care a fost preluat de toţi clasicii vienezi. 

Matei Ioachimescu şi Vlad Mateescu

Solistul Matei Ioachimescu ne-a oferit ca de obicei o interpretarea fără cusur a unei piese clasice, fiind acompaniat de orchestra de coarde şi orgă (electronică), condusă de dirijorul Vlad Mateescu.

Fiind viu aplaudat, generos Matei Ioachimescu ne-oferit un bis cu o piesă New Age a flautistei Ronda Larson cu tonalităţi jazzistice.

După pauză Vlad Mateescu ne-a oferit împreună cu formaţia de coarde o piesă superbă de mare popularitate Adagio de Tomasso Albinoni. Piesa are o poveste complicată este refăcută de un muzicolog italian din resturile Bibliotecii din Dresda după bombardament.

Este sau nu piesa lui Albinoni? N-are importanţă, a devenit extrem de populară şi suport sonor la multe filme şi formaţii muzicale rock!

În finalul programului am audiat Simfonia simplă a lui Benjamin Britten, compozitor englez autor al unei compoziţii inspirate din acorduri preclasice. 

A fost un program foarte frumos cu un flautist de mare talent şi cu un dirijor tânăr şi de viitor!

Orchestra Titanic de Hristo Boicev la Teatrul Naţional ILC Bucureşti

Pot spune cu mare plăcere că această piesă a fost cea mai bună din ce am văzut până acum. Că este o piesă incitantă rezultă din faptul că este jucată pe multe scene din România.

Boicev văd pe net că este un dramaturg cunoscut şi de succes, el având premii luate în Marea Britanie şi ecranizări ale pieselor sale.

Hristo Boicev este un dramaturg al absurdului, maeştrii lui sunt Ionescu şi mai ales Beckett.

Pot spune că filiaţia acestei piese este Aşteptându-l pe Godot a lui Beckett. Numai că la Boicev Godot cel aşteptat a venit.

Într-o gară abandonată patru vagabonzi aşteaptă să se oprească trenul.

Aceştia sunt Meto (Mihai Călin), într-un fel şeful grupului, Liubka (Tania Filip), Luko (Mihai Constantin), fost feroviar şi Doko (Richard Bovnoczki), retardatul grupului şi ursar.

Decorul Andradei Chiriac accentuează senzaţia de decrepitudine. În plus ilustraţia muzicală a lui Felix Alexa şi Cristina Giurgea, precum şi luminile aceloraşi sunt elemente care contribuie la atmosfera de sfârşit de lume.

Cei patru vagabonzi îşi îneacă frustrările în alcoolul din sticlele aruncate de călătorii din trenurile care trec fără a se opri.

Meto îi ordonează să-şi aranjeze bagajele ca să dea impresia că vor să urce în tren dar acesta nu opreşte. 

Şi minunea se produce, trenul opreşte şi din vagon coboară Harry (Claudiu Bleonţ) un tip grimat care este prestidigitator. El este Godot cel aşteptat care le va îndeplini dorinţele celor patru vagabonzi. 

Un moment extraordinar al spectacolului care merita aplauze care nu s-au produs este cum  toţi încep să cânte versurile Oda bucuriei din Simfonia a IX-a în limba germană pe acompaniamentul sonor. 

Meto vrea să-l omoare să-i ia pantofii dar acesta este Godot prestidigitatorul care supravieţuieşte cu cuţitul băgat în gât şi care lucrează doar pe băutură. Şi mai are loc o  minune, Doko găseşte o ursoaică care îi dă bilete valabile de tren, certificate de feroviarul Luko.

În final toţi au bilete şi Harry (Houdini!!??) opreşte trenul şi se urcă în el dar nu sunt mulţumiţi cu asta. 

Aşa că Harry îşi aduce cufărul lui de prestidigitator şi prima dată începe să-i bage pe fiecare înăuntru şi aceştia ies de acolo fermecaţi.

Doar Meto refuză şi Harry le propune altceva, să-l închidă cu lacătul în cufăr şi el va dispărea din cufăr. Spre stupoarea lor Harry dispare şi atunci ei testează pe ei această dispariţie. Dispare toţi cu excepţia lui Doko, pentru că nu are cine să-i închidă cufărul cu lacătul!

Lumea este doar o iluzie ar fi concluzia piesei. 

Am fost martorii unui eveniment artistic în care interpreţii de azi excelenţii Tania Filip, Călin, Bleonţ,  Bovnovczki, Mihai Constantin sunt urmaşii tatălui celui din urmă la Naţional cu nimic mai prejos. 

Actorii acestei piese au bine meritat aplauzele.

     

Fata din Cucubeu de Lia Bugnar Teatrul de Artă Bucureşti

Astăzi am avut o zi plină la Festivalul de Teatru de la Davila Piteşti. 

Primă piesă prezentată la Sala Studio Liviu Ciulei a fost Fata din curcubeu spectacol imaginat şi regizat de Lia Bugnar. Pe Lia Bugnar mi-o amintesc din filmul lui Daneliuc Patul conjugal. Ei bine, frumoasa şi interesanta artistă se dovedeşte un autor dramatic foarte înzestrat. 

Piesa Fata din curcubeu este un monologa dramatic timp e o oră. 

Este povestea tristă a unei prostituate, punctată din când în când cu recitări din superbele cântece ale lui Edith Piaf, a cărei tinereţe zbuciumată din interbelic a cuprins şi astfel de episoade. 

Povestea tinerei se consumă la Cinema Curcubeu, unde în ultimul rând al sălii de cinema prostituata îşi serveşte clienţii. 

Şi ea îşi povesteşte viaţa ei tristă şi mizerabilă. Sora ei geamănă moare înecată, mama suferă un accident care o imobilizează într-un scaun cu rotile, care însă n-o împiedică să se sinucidă prin spânzurare, tatăl moare şi el şi ea  ajunge şi câştigă în acest mod viaţa.

Povestea acestei femei este şi un prilej de rememorare a unor filme celebre. Se pare că la Cinema Curcubeu se pot vedea genul acela de filme de artă.

Chiar dacă un episod relatat de ea se referă la scena teribilă din A fost odată în America care nu este un film de artă. Este unul din cele mai teribile şi răscolitoare, cu scena violului lui De Niro asupra iubirii sale Deborah (Elisabeth McGovern) şi pe care clienţii vor să o repete cu ea. 

Fiind povestea unei prostituate este normală referinţa la Pretty Woaman, sau la Nopţile Cabiriei a lui Fellini. Asta chiar mi-a trezit dorinţa să revăd acest film.

Mai este amintit alt fellinian, Amarcord, film de top în preferinţele mele, cu poveşti tot la cinema.

Aş mai remarca răutăcios că A fost odată în America s-a văzut doar pe video şi apoi la televizor, iar Amarcord a fost văzut doar la Cinematecă.

Femeia mai aminteşte şi de Tarkovski, care consolidează ideea că Cinema Curcubeu este un cinema de artă, probabil chiar cinematecă!

Doar că povestea ei este sordidă şi tristă. 

Interpretarea Marcelei Motoc a fost de foarte bună calitate, pronunţia franţuzească perfectă a melodiilor lui Piaf  pentru care a meritat aplauzele din final.  

Serile Lipatti la final

Lucrurile bune au un sfârşit, aşa şi cu proiectul Serile Lipatti din acest an. 

Doamna Diamandi, generoasa noastră profesoară de muzică ne-a făcut din nou introducerea în frumoasa lume a muzicii. 

Şi pentru că sărbătorim centenarul doamna Diamandi ne-a adus în atenţie personalităţi importante ale lumii muzicale româneşti. 

În această seară ne-a prezentat personalitatea excepţională a pianistului Radu Lupu. Gălăţean de origine evreiască, Radu Lupu nu a urmat vreo şcoală de muzică ci Şcoala Populară de Artă, precum locul unde s-au desfăşurat Serile Lipatti. Apoi a obţinut o bursă şi a studiat în Uniunea Sovietică  şi apoi în Marea Britanie unde a şi rămas. 

Saviana Diamandi

Doamna Diamandi ne-a povestit întâmplări personale cu Radu Lupu, unul din ultimele sale concerte de la Ateneu unde  a fost prezentă şi apoi un concert organizat de domnia sa cu ICR în Amsterdam la Concertgebow. Radu Lupu este considerat unul din cei mai mari pianişti contemporani, însă este cam hirsut şi ursuz şi nu dă interviuri având porecla de Ursul din Carpaţi.

Lyvica Ştirbu Sokolov

Apoi ne-a prezentat programele   celor doi artişti. 

În prima parte a cântat tânăra şi talentata Lyvica Ştirbu  Sokolov cu un program având un fragment din piesa pentru pian scrisă de tatăl ei L. Ştirbu, apoi piese de Rahmaninov şi Poulenc. Lyvica este basarabeancă din Chişinău, are acum 20 de ani, este eleva lui Vlad Dimulescu la Universitatea de Muzică Bucureşti şi deja o carieră prodigioasă. Mi-o amintesc acum 5 ani când mi-a explicat cum se numeşte corect Şostakovici cu accent pe ultimele silabe.

Tudor Scripcariu

A urmat programul altui pianist tânăr Tudor Scripcariu, cu Liszt, Chopin şi  Musorgski.

Nu am urmărit parte lui de concert din motiv de Hamlet Chişinău. Mai bine rămâneam!

Selfie cu Lyvica

Doamna Saviana Diamandi a insistat cu Tablouri dintr-o expoziţie  a lui Musorgski în varianta sa originală la pian nu aranjamentul lui Ravel. 

Aceste piese muzicale sunt inspirate din tablourile lui Viktor Hartmann, pictor contemporan compozitorului. Ne-a explicat despre tema care apare mereu numită Promenade, adică plimbarea compozitorului prin expoziţie.

Apoi ne-a oferit plăcerea de a viziona tablourile lui Hartmann care au inspirat pe Musorgski.

Însă pour la bon bouche ne-a oferit un videoclip cu Gavrilov explicându-l pe Musorgski şi faptul că doar ruşii aveau curajul să chinuie pianul cu lovituri sacadate în clape, lucru pe care germanii nu-l prea fac!

În fine un final de excepţie pentru melomanii piteşteni!