Citirea cărţilor lui
Cioran şi a lui Patapievici în succesiune inversă, dar şi cartea Martei Petreu
m-a făcut să-mi dau seama de asemănarea ideilor vehiculate de Cioran într-o
carte de tinereţe foarte febricitată Schimbarea la faţă a României şi cartea lui Horia Roman Patapievici Idei & blocaje.
Ambii autori sunt
nemulţumiţi de starea culturii române.
Aşa că profitând de ocazia unei serii de
întrebări care se puteau pune la lui HRP cu prilejul relansării, tot la
Humanitas, a cărţii sale cu un nume nou, De ce nu avem o piaţă a
ideilor.
Aşa că i-am pus aceste întrebări şi răspunsuri pe saitul Contributors.ro:
Citindu-vă cartea “Idei şi blocaje” am fost frapat de unele
dintre ideile pe care le vehiculaţi că sunt întru totul asemănătoare cu ale lui
Emil Cioran din “Schimbarea la faţă a României”.
Cât v-a influenţat cartea lui Cioran sau Cioran în elaborarea
acestei cărţi?
· 
Horia-Roman Patapievici spune:
Greu de spus, dat fiind ca nu m-am gindit deloc la ea, nici cind
i-am conceput argumentul, in 1996, nici cind am (re)scris-o, in 2007.
Argumentul meu este o continuare a argumentului lui Titu Maiorescu din 1868.
Care sunt ideile lui Cioran pe care le-ati gasit “întru totul asemănătoare” cu
ideile mele din Despre idei & blocaje (acum: De ce nu avem o piata a
ideilor)?
o 
joenegut spune:
Vă mulţumesc pentru comentariu!
Nu am la îndemână cartea d-voastră!
Însă teoria neîmplinirilor culturii româneşti, frustrările lui Cioran pentru
faptul că România nu poate cristaliza o cultură majoră, îmi par asemănătoare cu
ideile din cartea d-voastră.
Cioran a şi renunţat la cultura minoră, românească pentru cea
majoră, franceză!
Dar, în fond sunt influenţe ale lui Spengler şi Kayserling la Cioran pe care le
regăseam şi analizele privind cultura română pe care le-aţi exprimat în cartea
d-voastră.
Maiorescu fonda cultura română modernă, dar Cioran era nemulţumit de rezultatele
clasicilor, azi sunteţi la fel de nemulţumit!
§ Horia-Roman Patapievici spune:
Domnule joenegut,
Spuneţi: “frustrările lui Cioran […] îmi par asemănătoare cu
ideile din cartea d-voastră”. Frustrările nu sunt idei, sunt sentimente, iar
sentimentele, spre deosebire de idei, sunt egal răspândite intre toţi oamenii.
Toate cărţile lumii seamănă prin sentimentele de la care pornesc si pe care le
exprima, deoarece toate sunt făcute din acelaşi aluat sufletesc (fie pentru ca
sentimentele sunt finite ca număr, fie pentru ca felul in care le denumim este
limitat).
As spune ca, prin sentimente, cartea mea aparţine unei anumite
comunităţi afective, din care fac parte nu numai nemulţumirile și indignările lui Cioran din Schimbarea la
fata a României, ci si Nu a lui Eugen Ionescu, Imagini si cărţi din Franţa a
lui Benjamin Fundoianu ori articolul lui Titu Maiorescu “In contra direcţiunii
de astăzi in cultura româna”. Dar prin idei, cartea mea nu pleacă decât de la
Titu Maiorescu, din care mă revendic în mod explicit (deosebirea între afecte
şi idei e importantă). Ca si Maiorescu, şi eu cred că fundamentul ultim al
culturii este adevărul, iar cu adevărul nu se poate trişa. Nemulţumirea lui
Cioran fata de noi înşine este comună majorităţii romanilor. Nimeni in Romania
nu e original in asta, toţi suntem, sub acest raport, cioranieni (sau, înainte
de Cioran, eminescieni). Dar argumentul dezvoltat de mine in Despre idei &
blocaje nu are nici o legătura cu ideile lui Cioran din Schimbarea la fata a României.
După cum constataţi domnul Patapievici o tot ţine cu Maiorescu. Acum am mai renunţat să polemizez cu distinsul
eseist. Să fim bine înţeleşi! În 1866 „cultura
română era admirabilă, dar lipsea cu desăvârşire!”. Eram de abia în faza
formării culturii române moderne şi Maiorescu i-a pus bazele.
Datorită lui îl avem azi pe Eminescu, poet naţional, pentru că a
intuit în tânărul poet geniul şi l-a stipendiat pentru studiile de la Viena şi
Berlin. El i-a tipărit volumul de poezii antume în 1884, Poesii care sunt de referinţă în
poetica eminesciană.
A văzut în Caragiale geniul caracterologic şi marele dramaturg.
Şi-a dat seama că Ion Creangă este rafinamentul geniului popular.
Maiorescu este ctitor al culturii române moderne!
Nemulţumirea lui Maiorescu era că literatura română la mijlocul
secolului XX era populată de nişte autori minori, chiar dacă acelaşi Eminescu
le aduce un omagiu prin Epigonii, cam în răspăr cu Maiorescu cu articolul său,
anterior poeziei. Deci dacă e să fie model ar fi Eminescu, care nu vedea în
contemporani vreo referinţă semnificativă.
Opinia mea sinceră este că domnul Patapievici este ipocrit. Cartea
sa este mult prea influenţată de ideile cioraniene. Cioran era revoltat de
cultura română aflată într-una din cele mai faste perioade ale sale. Cioran era
contemporan cu Arghezi, Blaga, Ion Barbu, Liviu Rebreanu, Camil Petrescu şi
tânărul Eliade, ca să amintesc pe câţiva din scriitorii şi filosofii de prim
rang din perioada interbelică!
HRP a avut un curaj aproape sinucigaş să critice lipsa de coloană
vertebrală a românilor pe vremea lui Ceauşescu, care i se reproşează de autohtoniştii
protocronişti ca şi imprudenţa cu scheletul eminescian. Astea merg pentru că
snobimea română strâmbă din nas la comportamentele conaţionalilor, de parcă ei
n-ar fi din aceeaşi stirpe! Ciocoii intelectuali de azi nici măcar n-au în cap
atitudine critică asupra realităţilor româneşti în sens constructiv ci doar
dispreţul superior pentru cei care nu le aprobă atitudinile!
Probabil că acum domnul Patapievici este azi mai îndreptăţit să
fie critic!
Dar ca să recunoşti o asemenea filiaţie, ar fi extrem de
imprudent! Cioran are totuşi un trecut deocheat!
O să reiau în anexe două texte anterioare referitoare la chestiune!
Anexe
Posted
by joenegut on
noiembrie 25, 2012
Am luat cartea lui Patapievici să o citesc din curiozitatea de a vedea ce
mai scrie Horia Roman Patapievici!
Ultima carte scrisă
de acesta şi citită de mine a fost Omul recent, carte
foarte pretenţioasă în subiect. Şi această carte este o culegere de eseuri cu
caracter filosofic.
Cartea începe brusc
cu nemulţumirea autorului că noi românii nu avem o istorie a filosofiei, că
acei care au format spiritul public românesc au rămas la un nivel mediocru de
cultură generală, că nu avem o piaţă a ideilor. Deci în fond că suntem o
naţiune incapabilă să
aibă destinul Franţei şi populaţia Chinei cum se lamenta şi Cioran în
tinereţe. Sau cu o expresia unui prieten care spunea că noi românii suntem cam
de căcat, dur şi neaoş!
De fapt HRP pe urmă
după ce în prealabil dispreţuieşte cultura generală găseşte că SUA cam a
pierdut simţul culturii generale şi se practică un nivel mediocru de cultură
populară şi că totuşi avem noi românii posedăm distincţia nobilă a culturii
generale şi că intelectualii români sunt capabil să emită idei de bun simţ în
domeniul umanistic. Mie mi se pare că aceste idei se cam bat cap în cap.
Oricum în lume sunt
câteva culturi prestigioase, cea franceză, engleză, germană, italiană şi în
răsărit cea rusă, fără a mai aminti de cea care domină acum piaţa culturală şi
de idei americană . Cred că situaţia nu este mai bună în domeniul pus în
discuţie cu alte naţiuni mai mici, europene, probabil că polonezii pot aspira
la această pretenţie. Românii de mare valoare culturală şi ştiinţifică s-au
afirmat în cadrul unei mari culturi, mai ales în Franţa. În zona ştiinţifică
singurul premiu Nobel pe care l-a primit un român aparţine lui medicului şi
biologului George Emil Palade, cercetător american.
După câte ştiu la
noi probabil există s-au a fost o foarte bună şcoală matematică şi una la fel
de importantă în fizică, în cultură şi filosofie trebuie să scrii într-o limbă
de circulaţie şi să fii evaluat în centrele de prestigiu contemporane.
HRP face un elogiu
scolii filosofice austriece subevaluată anterior. Şi eu cred că Viena a fost un
centru de mare prestigiu intelectual, nu mă gândesc numai la filosofie, dar
medicina americană îşi are rădăcini vieneze. Sunt două momente în care Imperiul
Habsburgic a fost la zenit, clasicismul muzical vienez cu Haydn, Mozart şi
Beethoven şi sfârşitul Imperiului cu literatura unde-l numesc pe Kafka care era
praghez, dar dacă te gândeşti la Hofmanstahl, Musil, Rilke şi alţii ai
dimensiunea vieneză. Arta plastică a avut aici pe Gustav Klimt iar Viena
imperială a sfârşitului de secol XIX şi început de secol XX este un model de
arhitectură urbană. De exemplu faţă de Bucureşti un oraş comparabil,
soluţiile vieneze ale căilor de transport de acum mai bine de 100 de ani
nu creează nici azi îmbulzelile şi ambuteiajele bucureştene.
Despre problemele
filosofiei româneşti nu mă pronunţ, nu am pregătirea necesară, dar pot spune că
unele texte ale lui Noica am fost în stare să le pricep, iar referinţa lăudată,
Marta Petreu este după mine mai mult literară.
O carte interesantă,
plină însă de frustrări intelectuale relative la comportamentul intelectual
românesc, în care HRP nu arareori pune un diagnostic exact. Sunt de acord de
exemplu cu noţiunea de lăutărism, invocată de Noica.
În domeniul meu de
competenţă am avut ocazia să văd destui impostori care publicau cu aplomb
articole lipsite de orice valoare în reviste internaţionale de prestigiu
ştiinţific, unde există furci caudine care obligă la documentarea exactă a unor
afirmaţii.
Nu aş fi scris acest
post scriptum dacă după cartea lui Patapievici nu m-aş fi apucat să citesc
cartea Martei Petreu “Cioran
sau un trecut docheat“. Cartea va fi subiectul unor
opinii ulterioare. În recenzia mea scriam fără să ştiu despre declaraţia lui Cioran
din “Schimbarea la faţă a
României” privind
felul în care şi-ar vrea Cioran România în 1936. Citind analiza amănunţită a
Martei Petreu am avut surpriza să constat că ideile lui Cioran sunt reluate de
HRP. Cioran se inspira din ideile lui Oswald Spengler din Untergang
des Abendlandes, titlu
pe care eu l-aş traduce în “Prăbuşirea
tărilor de la Soare Apune” – Declinul
Occidentului.
Surpriza mea este
mare pentru că Patapievici nu aminteşte în notele sale de aceşti autori şi nu-i
citează.
Să aibă dreptate
Marta Petreu că Cioran a avut un trecut prea deocheat ca HRP să-l mai citeze?
Dar şi Spengler a avut la rândul lui un trecut deocheat?
Cred că primăvara asta a venit prea devreme!
Am ţinut neapărat să
ajung la prezentarea cărţii lui Cioroianu la Piteşti. Aşa că am avut norocul ca
amicul Laurian să meargă la Piteşti şi am ajuns repede acolo.
Prezentarea începuse
de vreo trei sferturi de oră într-o sală arhiplină. Tocmai Adrian Cioroianu îşi încheia spiciul şi a
dat curs unor întrebări.
Am trecut la Grupul Reactor care avea în
plan construirea Reactorului de Cercetări de la Piteşti. Era şi el tânăr
fizician, care făcuse un curs la IFA şi s-a angajat la ITN, cum se numea
Institutul nostru. De fapt stăteam în birou eu, colegul Laurian Anania şi
Oprică.
În toamna lui '74 ne-am mutat la Piteşti.
Eu aveam un apartament pe o scară la ultimul etaj, patru, el a pe altă scară.
Eu mi-am luat ceva mobilă, un studio şi un dulap. El şi-a luat în plus un aragaz.
Am luat cartea lui Patapievici să o citesc din curiozitatea de a vedea ce
mai scrie Horia Roman Patapievici!
