Tocmai am terminat această ultimă carte
scrisă de Gabriel Liiceanu.
Este o carte din seria confesivă a
autorului, cum recunoştea Liiceanu că acest lucru l-a remarcat şi criticul Dan
C. Mihăilescu.
Este o carte despre dosarul său de
securitate pe care l-a consultat la CNSAS.
Într-un fel securitatea poate fi
orgolioasă şi mândră, a avut intuiţie, l-a urmărit pe Gabriel Liiceanu
din 1971, când autorul nu avea decât 29 de ani. De ce? Există o singură explicaţie.
Liiceanu devenise apropiat de filosoful Constantin Noica.
Într-un fel cartea explică şi raţiunile
securităţii româneşti.
Cu ce se ocupa ea?
După declaraţiile oficiale ar fi trebuit
să se ocupe de contraspionaj, de protejarea României faţă de inamicii interni
şi externi. Inamicii interni ar fi fost cei care din varii motive ar fi decis
să se pună în slujba unei puteri străine sau străini veniţi cu intenţii rele.
Niciunul din aceste scopuri nu erau în
obiectivele securităţii. Prioritar pentru ei a fost reprimarea oricărei
rezistenţe de orice natură a românilor, concetăţenii securiştilor! Rezistenţa
faţă de noua putere străină instalată de tancurile sovietice şi de cozile de
topor sosite pe aceste tancuri şi cei care au aderat din oportunism la această
ticăloşie numită comunism românesc! Reprimarea a însemnat lupta împotriva
acelora care au luat arma în mână şi au rezistat în munţi, anchetarea
inamicilor ideologici, distrugerea elitei zise burghezo-moşiereşti şi a
satelor, a celor infam numiţi chiaburi! Toate aceste metode de reprimare până
la exterminarea fizică în beciuri de anchetă, puşcării politice şi lagăre de
muncă forţată au fost aplicate de Gheorghiu Dej până în 1964 când a decis
eliberarea deţinuţilor politici. De ce? Presupun că a avut o criză de natură
religioasă. Nici nu i-a supravieţuit, murind în martie 1965!
Perioada securităţii a lui Ceauşescu a
fost soft, comparativ cu cea anterioară, dejistă. Oamenii erau speriaţi
suficient, aşa că se întocmeau dosare şi oamenii erau urmăriţi în cele mai
intime momente cu ajutorul tehnicii şi a turnătorilor în special.
Cartea lui Liiceanu este dedicată
turnătorului său principal, Octavian Cheţan (nomine odiosa). Acesta era fost redactor şef la Revista de
Filozofie, şi care devenise redactor şef la Editura Politică, preluat cu
întregul inventar în 1990 de Liiceanu când a transformat-o în Editura
Humanitas. El a devenit acţionar la privatizarea Editurii Humanitas şi dorinţa
de a-şi vinde părţile au ocazionat întâlnirea dintre turnat şi turnător.
Liiceanu îl descoperise deja în dosarul său de securitate.
Acum vreau să spun că având şi eu
experienţa directă de coliziune cu securitatea din instituţia unde lucram, având
preocupări de securitatea reactorilor nucleari sunt surprins de desfăşurarea de
forţe în urmărirea tânărului şi atunci necunoscutului Gabriel Liiceanu.
La noi era mai simplu, securitatea se baza
în principal pe turnători, colegi, majoritatea fiind muncitori, şantajaţi de
securitate cu pierderea locului de muncă, dar şi colegi TESA...hahaha…., momiţi
de securitate cu tot felul de tantieme, ieşiri în străinătate, Vest, etc.
După cum constată Liiceanu asupra lui s-a
implicat o enormă desfăşurare de forţe securiste. Liiceanu a numărat până la 13
securişti. De ce?
Pentru că pentru securitatea asmuţită şi
controlată de partid (comunist!) preocupările ideologice, filosofice aveau pe
plan simbolic o mult mai mare importanţă decât ce făcea un prăpădit de
cercetător ştiinţific ca mine.
Este adevărat că Liiceanu, la fel ca mine
a deţinut maxim funcţia de cercetător ştiinţific gradul III în vremea
comunistă. El face o confuzie în carte şi crede că a fost aşa de la început,
dar pentru asta parcurgi câteva etape, dai examene, etc. Dar nu funcţia
interesa securitatea cât relaţiile sale cu Constantin Noica! Ne şi
dezvăluie cum l-a cunoscut pe Noica, s-a întretăiat cu el în holul lui H. Wald,
coleg cu Liiceanu la Institutul de Filozofie.
Dosarul de urmărire informativă (DUI) i se
deschide după ce acesta se reîntoarce în 1971, de la o bursă DAAD, în Germania,
la Aachen. Era chiar după ce se dăduseră Tezele din iulie, care au condus la
toată mascarada ceauşistă, care l-a dus şi la execuţie în 1989.
Până atunci în România şi cam câţiva ani
după şurubul ideologic era slăbit, lumea era relaxată, o duceam mai bine,
se găsea mâncare şi ţigări americane!
Vreau să fac o digresiune privind bursa
lui Liiceanu. Acesta o primise în nume propriu prin eforturile lui Imre Toth,
matematician evreu ungur, care-i fusese profesor în România şi ulterior
rămăsese în Germania.
După aceea Liiceanu a obţinut şi o bursă
Humboldt, care i-a permis perfecţionarea în germană şi traducerea unor opere
filosofice fundamentale din această limbă. Nici nu vreau să mă gândesc, care ar
fi fost cariera lui Liiceanu, dacă ar fi rămas în Occident! A revenit şi este o
mare şansă pentru cultura şi viaţa publică românească!
Şi eu eram în perioada respectivă în
situaţia de a obţine o bursă. Nu am obţinut-o şi pot depune mărturie că cei
care au avut burse nu aveau dosare perfecte. Nu ştiu de ce eu nu am această
şansă, probabil dosarul meu de securitatea avea chestii foarte grele, istoria
tatei, probabil? Cert că eu nu am obţinut niciodată burse în Occident. Am
plecat de două ori în URSS şi Cehoslovacia câte o săptămână, care dovedeau că
eram valabil pentru estul comunist. În aceeaşi situaţie a fost şi un coleg care
avea un dosar mult mai greu cu rude complicate şi îmi amintesc că şi el a fost
la o deplasare similară în Cehoslovacia. Am fost foarte aproape de o
bursă scurtă, curs în 1988, sau 1989 dar a plecat o colegă de la o altă
instituţie, cam degeaba, nu era calificată, dar ce importanţă mai are?
După 1989 situaţia s-a repetat, nu eram
calificat la astfel de deplasări.
Şansa mea a fost în 1995 când în fine am
plecat la un curs de o lună în Canada o săptămână şi SUA 3 săptămâni. Şi asta
datorită şansei omului providenţial! Pentru că făcusem un serviciu politic
neimportant unui şef de instituţie, acesta m-a sprijinit când se afla la Viena
la AIEA ca şi eu să merg la acest curs, alături de Marinică P. A fost
şansa să văd prima oară America de Nord, am întâlnit colegi plecaţi deja acolo,
care ne-au primit foarte bine, am vizitat cu această ocazie Hannibal, oraşul
natal al lui Mark Twain şi m-am revăzut la New York cu amicul meu de o viaţă
Valeriu Demetrescu!
La sfatul lui Marinică am cumpărat un
Samsonite de la nişte chinezi din Chicago, geamantanul vechi fiind burduşit cu
cărţi, cursuri. Nu prea au fost valorificate, dar aceasta este o altă
poveste.
Restul deplasărilor în Occident pe motive
profesionale le-am făcut aproape exclusiv prin mijloace proprii.
Şi aici am avut parte de un om
providenţial. La Conferinţa Nucleară Germană mergeam finanţat exclusiv din
fondurile organizatorilor. Era un domn mititel care-mi aproba această
finanţare, drum, hotel şi diurnă! Asta în pofida tuturor piedicilor făcute de
şefii mei. Erau atât de ranchiunoşi şi de ciudoşi că inventau tot felul de
motive să nu plec. Ei se plimbau pe la conferinţe internaţionale fără nicio
contribuţie pozitivă. Faptul însă că aveam finanţare proprie îi punea în faţa
faptului împlinit! Datorită acestui om am putut prezenta lucrări care au fost
baza doctoratului meu, altfel aveam probleme precum un coleg care nu are
doctoratul că nu avea lucrări la simpozioane internaţionale. Aşa am apărut în
reviste prestigioase de specialitate şi sunt mândru de asta!
Citeam ieri de un individ de 34 de ani,
care are 3 licenţe, 2 masterate şi un doctorat! Wow! Cum dracu a făcut asta. Eu
am făcut doctoratul într-un timp record de 2 ani. Dar aveam deja 30 de ani de
experienţă profesională! Asta spune ceva şi despre instituţiile noastre academice,
care se grăbesc să dea titluri cu toptanul, cu surprize ca la premierul
nostru!
Dar să revin la carte!
Liiceanu imaginează un dialog cu
turnătorul, apoi o confesiune la persoana întâi a doi dintre securiştii care-i
radiografiau viaţa.
Aflăm detalii ale vieţii sale din
tinereţe, cum a fost acuzat de plagiat de cretinii de colegi, cu care este necruţător,
filozofii ăia erau mai mult cazangii sau tractorişti aduşi să facă propagandă,
nu filosofie!
Boii ideologici nu auziseră de parabola
fiului rătăcitor!
Printre turnătoriile din institut aflu că
se afla şi un coleg, Neguţ!!!!! care l-a sprijinit pe Liiceanu. Mă bucur
că nu era printre turnători.
Cartea este incitantă, pentru mine nu-i
nicio noutate, turnătoria se practica în proporţii de masă, unde am lucrat,
erau mulţi impostori care au dus-o bine şi înainte de 89 şi după, datorită
sprijinului cointeresat la securităţii. Unul dintre cei acoperiţi este azi
ambasadorul nostru în Marea Britanie!
Nu-i nimic nou sub soare!
Acest comentariu a fost eliminat de autor.
RăspundețiȘtergereNu inteleg rostul divagatiei extinse despre tine in mijlocul comentariului despre Liiceanu, dar intr-un blog probabil ca-i acceptabil... la mai mult soare deci!
RăspundețiȘtergerePăi ce-ia fi vrut? să povestesc cartea lui Liiceanu?
ȘtergereD'aia îmi dau eu cu părerea când citesc cărţi îmi expun reacţiile trezite de lectură!
Exces de modestie!!!
ȘtergereAuzi,apropo,te cam compari cu Liiceanu si esti cam penibil...Hai,ca macane...
RăspundețiȘtergereApropo' stimate, nu aţi înţeles! Unde mă compar?
ȘtergereSunt situaţii asemănătoare în tinereţea mea şi la asta am făcut referinţă.
Nu aveam aceeaşi zonă de expertiză, el putea să scrie şi pentru mine, eu însă nu-i puteam stârni interesul cu ce făceam profesional!
Asta este diferenţa dintre oamenii de cultură şi tehnicieni!