În jurul Marii Uniri de la 1918 de Lucian Boia

Moş Crăciun mi-a adus un cadou, trei cărţi de Lucian Boia.

Nu am putut să mă abţin şi ieri am luat să citesc ultima lui carte, În jurul  Marii Uniri de la 1918.

Cum mi-a spus un coleg al lui de breaslă, cu ciudă şi neputinţă Lucian Boia scrie prea mult. Probabil, este un scriitor fecund. De obicei aceste volume ale lui au în jur de 100 de pagini. De fapt sunt mai ales eseuri asupra istoriei recente a României.

Şi acest volum dedicat acestui eveniment fundamental pentru devenirea României Mari este, în fond, un eseu replică la două tendinţe vizibile azi în media românească, una care pretinde că România Mare este o moştenire de milenii, dat de strămoşii daci şi alta conspiraţionistă cu ungurii vor să ne fure Transilvania, cu ajutorul lui Putin.

Pentru prima argumentul istoric, care este puternic susţinut pe vremea naţional comunismului ceauşist cu Dacia lui Burebista treaba este extrem de discutabilă. 

Am norocul că citesc acum Sapiens a lui Yuval Harari există povestea cetăţii Numantia care a rezistat cuceririi romane. Numantia celţilor care trăiau în Peninsula Iberică refuzau supunerea faţă de Roma, a fost cucerită de Scipio care a asediat şi a înfometat cetatea. Spaniolii care moştenesc această ţară fac referinţă la acest fapt eroic de rezistenţă, cu toate că nu au nicio legătură cu Numantia. 

Trebuie să recunoaştem că România modernă este produsul unificării celor trei principate deosebite, Valahia, Moldova şi Transilvania. Această unire are un precedent în Mihai Viteazul a fost extrem de scurtă şi argumentul naţionalist nu se susţine spune Boia. Eu am o părere divergentă, probabil că naţionalismul nu era o doctrină a sfârşitul secolului al XVI-lea în această parte a Europei, dar ideea naţională se manifestase în Vest, în Franţa şi Anglia iar Renaşterea italiană pusese problema unei Italii unificate prin Cezare Borgia. Aşa că probabil Mihai Viteazul putea foarte bine la curent cu aceste lucruri, el fiind o persoană cultivată şi ideea Mitropoliei Ortodoxe de la Alba Iulia susţine acest lucru. Pe de altă parte faptul că Transilvania avea o aristocraţie maghiară care conducea acest principat nu trezea nicio simpatie să se supună unui prinţ valah, şi nici boierimea din Moldova nu a privit pe Mihai în sens pozitiv.

Dacă principatele dunărene Valahia şi Moldova au o istorie apropiată şi boierimea conducătoare un comportament similar, apoi principii fanarioţi care erau domni în ambele principate ca şi supunerea politică faţă de Imperiul Otoman, timp de patru veacuri, în acelaşi timp Transilvania prin ocuparea de către Regatul Ungariei timp de 1000 de ani fac ca această parte locuită de români să aibă o istorie separată. 

Pentru a doua temere este complet absurd ca Ungaria să aibă pretenţia să devină stăpâna Transilvaniei având de a face cu o minoritate de cel puţin 5 milioane de români!

Cartea lui analizează condiţiile demografice şi etnice ale estului şi sudului european. Dacă în vest marile state au o demografie uniformă, Anglia, Franţa, Germania şi Italia în estul germanilor problema se complică. 

Exact în centrul Europei s-a instalat Imperiul habsburgic care cuprinde un mozaic de neamuri. Sunt germani, cehi, unguri, italieni, slovaci, croaţi, sârbi şi sloveni, români, polonezi şi ucraineni în est. În plus de la 1908 mai anexează şi Bosnia musulmană de la care i s-a tras şi prăbuşirea. 

În Peninsula Balcanică sub stăpânirea Imperiului Otoman coexistă alte mozaicuri de populaţie, sunt românii, sârbii, bulgari, greci, turci, tătari, albanezi şi aromâni. Cel mai complicată este situaţia Macedoniei, pentru care militau grecii cu amintirea lui Alexandru cel Mare, dar şi bulgarii şi sârbii. În secolul al XIX-lea când se formează în Balcani statele naţionale, sub stăpânire otomană mai rămân doar Macedonia şi Tracia. Pentru ele se bat grecii, bulgarii şi sârbii în războaiele balcanice. Turci sunt învinşi, Grecia preia Salonicul, dar se bat pentru Macedonia nordică bulgarii şi sârbii de motive de limbă, bulgarii spun că macedonenii sunt bulgari, sârbii ca sunt sârbi şi al doilea război balcanic unde intervine şi România duce la înfrângerea bulgarilor.  Şi România obţine şi Cadrilaterul în plus la Dobrogea. Provincia Dobrogei nu a prea fost dorită de români, când a fost oferită de ruşi pentru pierderea Basarabiei de Sud. Şi ea este un  melanj etnic, cu turci şi tătari în majoritate, dar şi cu români pe lângă Dunăre şi o minoritate consistentă de bulgari, care şi azi tânjesc după toată Dobrogea. Dobrogea a fost până la urmă o colonizare reuşită cu mocani din Ardeal şi mai ales cu aromâni veniţi din Pind. 

Revenind la Imperiul Austro Ungar de după 1867, Boia foloseşte hărţi etnice ale imperiului care arată clar majoritatea românească din Transilvania. Este interesant şi explicaţiile despre direcţiile celor două state separate. Austria după 1867 a cultivat autonomia, cehii dorind chiar o participare în trei la imperiu, celelalte provincii practicând autonomia, cu avantaje pentru aristocraţia poloneză  din Galiţia.

În acelaşi timp Ungaria practica ideea statului naţional unitar în care ei erau în 1967 minoritari 44%.

Astfel s-a început o maghiarizare masivă, germanii fiind principală ţintă, şvabii din Banat în proporţie de 600000! Ca reacţie la maghiarizarea masivă, care însă nu i-a atins pe saşi mai vechi a apărut literatura germană din Banat, cum îmi spunea un prieten scriitor german şvab şi care a produs un laureat al Premiului Nobel pentru literatură în persoana Herthei Muller! Cei care au acceptat de bunăvoie maghiarizarea au fost însă evreii veniţi din Rusia şi Galiţia.  Singura provincie în care ungurii erau foarte minoritari a rămas Croaţia, care avea şi un statut de autonomie în cadrul  Ungariei. Astfel se putea aspira doar la o autonomie în cadrul imperiului bicefal cum a sugerat Aurel Popovici, bănăţean din anturajul arhiducelui Ferdinand, împuşcat la Saraievo.

Dacă oraşele din Transilvania erau majoritar ungureşti, sau germane, zona rurală era masiv populată cu români. Singura zonă cu majoritate masivă ungurească a fost şi este zona secuiască. În fond şi la începutul secolului XIX Budapesta era un oraş german, cum  de altfel era şi Praga.

Primul Război Mondial şi declaraţia de autodeterminare naţională a preşedintelui Wilson a rezolvat problema.

Boia ne spune şi de ezitările autorităţilor române privind participarea la război de parte cui.

Exista o puternică partidă germanofilă condusă de PP Carp şi Maiorescu care se temea de Imperiul Ţarist şi dorea cu Puterile Centrale.

Dar a prevalat raţiunea de stat a lui Brătianu. Am mers cu Antanta, a fost un război cu mari pierderi umane şi materiale, cu pierderi teritoriale prin retragerea din Moldova şi pacea de la Bucureşti nesemnată de Regele Ferdinand. S-au prăbuşit Puterile Centrale la finalul lui 1918 şi aşa s-a înfăptuit Marea Unire şi cu unirea cu Basarabia pe fondul prăbuşirii Imperiului Ţarist. 

Ungaria a pierdut consistente teritorii inclusiv la perdanta şi frăţeasca Austrie, Burgerland, prin referendum.

România care dorea o graniţă pe Tisa  până la confluenţa cu Mureş la Szeged, Tratatul de la Trianon a retras-o spre est, am împărţit şi Banatul cu Serbia. 

Mult mai complicat a fost însă cu Cehoslovacia care a devenit un imperiu austriac în miniatură, cu germanii sudeţi pe toată graniţa montană cu Germania şi Austria, cu slovacii nemulţumiţi de paternalismul ceh, cu unguri, ruteni şi români în sud.

La fel şi Iugoslavia unită pe motivul limbii comune, sloveni, croaţi, sârbi, muntenegreni ,macedoneni şi cu albanezii din Kossovo nu a rezistat în zilele noastre.

Cert este că aceste state moştenitoare ale Imperiului Austro Ungar nu au rezistat, singură România a rămas cu graniţele de atunci cu excepţia Basarabiei şi nordul Bucovinei smulse de Stalin României Mari. Motivul a fost coerenţa etnică a acestei ţări, care în 1937 avea în chiar 28% minorităţi.

Minorităţile s-au redus prin emigrarea masivă a germanilor şi a evreilor rămaşi după al Doilea Război Mondial.

Eseul este interesant şi ar merita să facă parte din corpul unei istorii a românilor!