Concert de 8 Martie

Florin Mitrea, Răzvan Hamza, Tiberiu Oprea şi orchestra Filarmonicii Piteşti

Chiar dacă Ziua de 8 Martie este o iniţiativă bolşevică ea a devenit acum Ziua Femei mai peste tot, probabil prin SUA să fie altcumva unde este Mother Day.

Ei bine, azi a fost un concert dedicat acestei zile. 

Programul a fost deschis de Dublul Concert pentru vioară, violoncel şi orchestră în la minor, op. 102 de Brahms.

Este un concert cvasi post romantic, un concert cu o primă parte dramatică în care violoncelul şi vioara soliste se luptă efectiv cu orchestra. Partea a doua este superbă prin intervenţiile violoncelului ce dă o notă melancolică, ca finalul să fie la fel de dramatic.

Florin Mitrea

Soliştii au fost Florin Mitrea la violoncel, fost colaborator al orchestrei Filarmonicii Piteşti şi Răzvan Hamza la vioară, acompaniaţi de orchestra Filarmonicii, condusă de dirijorul Tiberiu Oprea.  

Răzvan Hamza

Soliştii au fost entuziast aplaudaţi şi au oferit femeilor din sală drept omagiu un bis dintr-un duet vioară - violoncel de Beethoven.

În partea a doua a concertului din astă seară a fost o piesă pe măsură, Suita din Visul unei Nopţi de vară. de Mendelssohn Bartoldy. Este o muzică graţioasă inspirată din feeria dramatică a lui Shakespeare Midsummer Nights Dream.

Această suită este celebră mai ales pentru finalul cu Marşul Nupţial care se cântă ocazional, atunci când un cuplu hotărăşte să-şi unească destinele, inclusiv l-am ascultat la căsătoria mea!

Răzvan Hamza, Tiberiu Oprea, Florin Mitrea şi cu mine

Lumea a aplaudat muzica frumoasă şi eforturile orchestrei conduse de dirijorul Tiberiu Oprea.

Jurnal îngheţat de joi 1 martie

Azi am avut zi de mers la Bucureşti.

A fost cea mai rece noapte din acest an, temperaturile azi dimineaţă pe la 7.30 se situau la pe la -14, -

16 grade Celsius!

Trenul a venit de la Craiova cu 10 minute întârziere, că doar e zăpadă cum n-a fost toată iarna. 

Era un soare strălucitor, cu dinţi că doar a început primăvara. Drumul spre Bucureşti a fost plăcut lejer şi cald, afară totul este acoperit cu zăpada alb strălucitoare care a ascuns mizeriile. Astea-s vremile cele mai plăcute, când este zăpadă sau în miez de vară când totul este verde.

Pe drum citesc din Dilema veche. Tocmai a împlinit 25 de ani de existenţă şi redactorii se laudă că este cea mai longevivă revistă culturală, de după Revoluţia din 89. 

Dosarul revistei este extrem de interesant pentru că tratează despre complexele de inferioritate ale românilor. Sunt contribuţii interesante, cea a lui Daniel David de la Cluj, reia tezele din cartea sa  Psihologia poporului român. Plănuiesc să o cumpăr. Şi el şi ceilalţi vorbesc de complexele noastre de inferioritate, comparabil cu  americanii de exemplu. Asta în situaţia în care avem calităţi de inteligenţă/inventivitate comparabile cu cele ale vest europenilor sau americanilor. Avem o stimă de sine scăzută. De fapt toţi ne plângem că trăim într-o ţară de rahat din cauza concetăţenilor şi a politicienilor de parcă cei care ne fac să resimţim astea suntem din acelaşi aluat. Cred că au contat anii de frică şi teroare ai lui Dej şi minciuna sfruntată a "iepocii" Ceauşescu. Chiar unii au nostalgia acelor vremuri, inclusiv tineri care n-au trăit acele vremuri. Pe cei tineri nu-i poţi acuza decât pentru habarnism, dar cei mai în vârstă, congeneri îşi aduc aminte de stabilitatea unui loc de muncă şi faptul că erau mult mai tineri. 

Am, urcat pe podul Basarab să iau tramvaiul. Delăsare totală, şi scara rulantă şi liftul sunt defecte, vă imaginaţi ce spun călătorii la adresa doamnei Pandele Voluntari care închide şcolile dar nu este în stare să menţină în funcţiune nişte instalaţii absolut necesare. 

La AFI mă fâţâi prin Peek and Clopenburg, noul magazin şi merg la Starbucks să-mi iau cafeaua.

Merg la curs, dar surpriză! Sala este ocupată.

Dominic M., fost student, actualmente asistent prezintă un referat de doctorat. Se ocupă d

e accidente severe, lucru care a fost parte importantă şi în teza mea de acum 12 ani. După ce profesorul Prisecaru ia cuvântul, mă invită şi pe mine să am o opinie. Mă bucur că cercetările privind accidentele severe la CANDU continuă să preocupe.

După curs mă duc din nou la AFI să mă văd cu prietenul Cornel S.

De fapt vreau să-l sun pe Valeriu la New York  la smartfon pe WhatsApp.

Toţi trei am avut o studenţie comună, care ne-a legat mult, şi-mi stârneşte nostalgia tinereţii. Am avut baftă, am prins epoca desfăcutului de şurub de la jmatea anilor 60!

Acum fiecare e în locuri diferite, eu la Piteşti, Cornel la Bucureşti, iar Valeriu, hăt la 11000 de km la New York.

Dar tehnologia ne pune în comun şi ne vedem! Ieşim afară ca să putem vorbi. La Starbucks e plin de tinere de Mărţişor şi în final îi arăt lui Valeriu ce fete frumoase sunt în Bucureşti, unul din puţinele lucruri de calitate care se întâmplă aici la noi în România. 

Trenul pleacă la timp, este cald, termin Dilema veche, foiletez şi România Literară şi ajung cu puţin întârziere, dar am timp să ajung la concert.

Hartmann şi Mendelssohn Bartoldy

În această seară personajul cel mai important a fost solista, doamna (în englezeşte se foloseşte Miss - domnişoara) Rebekka Hartmann, o violonistă germană absolut surprinzătoare. Ea cântă pe o vioară Stradivarius şi în pauză când m-am conversat cu această artistă deosebită, entuziasmat i-am spus că a contat şi vioara, dar important este virtuozul, ea mi-a relatat o anecdotă cu Jascha Heifetz,  o admiratoare era entuziasmată de instrument şi acesta s-a aplecat peste vioară şi a spus că n-aude nimic!

Rebekka Hartmann, Constantin Adrian Grigore şi Orchestra Filarmonicii Piteşti

Concertul din această seară a fost un program exclusiv Felix Mendelssohn Bartoldy.

Rebekka Hartmann

Programul s-a deschis cu Concertul pentru vioară şi orchestră în mi minor op. 64 cu violonista Rebekka Hartmann acompaniată de orchestra Filarmonicii Piteşti condusă de tânărul dirijor Constantin Adrian Grigore.

Mendelssohn a fost considerat un nou Mozart manifestându-se încă din copilărie. Cred că acest concert este prima capodoperă a romantismului în materie de concerte pentru vioară, confirmată şi de doamna Hartmann. Este un concert care are o muzică superbă, plină de dramatism şi apoi cu pasaje de mare voioşie. Ce a uimit asistenţa a fost energia debordantă a interpretării Rebekkăi Hartmann care a subliniat frumuseţea şi superbia acestei muzici în care partea solistică este foarte generoasă dar şi cu momente orchestrale unde strălucesc instrumentele de suflat. 

Interpretarea a fost aplaudată cu entuziasm de spectatori şi generoasă, violonista ne-a oferit un pasaj de Bach care l-a impresionat deosebit şi pe dirijor care a urmărit-o pe artistă. 

În parte a doua am audiat interpretarea Simfoniei a 5-a, op. 107 de Mendelssohn, numită şi Reforma.

Este un compoziţie muzicală dedicată unui important eveniment religios german aniversarea a 300 de ani a Confesiunii luterane de la Augsburg.

Muzica nu a fost terminată la timp şi nici nu a fost permisă interpretarea ei, se pare din cauza unor puseuri antisemite, cu toate că FM-B era botezat luteran.

Ea fost cântată mai târziu. 

De fapt credinţa în Dumnezeul creştin şi luteran l-a produs pe mare Bach şi iată că şi Mendelssohn dedică credinţei creştine o simfonie. 

Este o muzică sobră adaptată solemnităţii pe care o cere ritualul creştin.

Am avut în această primă zi de martie, cea mai rece din acest an o muzică care ne-a încălzit!  

Oameni din Ploieşti

Cum am mai spus miercuri pe 21 februarie am fost prezent la lansarea cărţii Oameni din Ploieşti, invitat fiind de Marius Bâzu.

Şi nu mi-a părut rău pentru că în spatele meu stătea un domn va cunoscut cu păr alb ca şi mine. Era Dan Stănescu, coleg de promoţie cu Marius şi cu mine la Energetică, el a făcut Electro. Şi el mi-a spus într-o scrisoare după întâlnire că eu am probleme de identitate între Ploieşti şi Piteşti.

Am citit cartea cu mare plăcere atât în maxi taxiul de la Ploieşti la Bucureşti, cât şi apoi acasă la nepotul Vlad.

Eu sunt născut şi crescut în Ploieşti. Este adevărat că al doilea oraş mare pe care-l ştiam era Sibiul, mătuşii mele, dar Ploieşti este oraşul meu până la 18 ani.

Însă de la 25 de ani trăiesc în Piteşti. Sunt de 44 de ani fiu al Argeşului şi Muscelului, titlu dat celor cu realizări în acest judeţ, este adevărat că am avut şi ceva pile, dar cred că merit acest titlul, numai pentru că aici, mai exact sus pe dealul de deasupra Uzinei Dacia se află Institutul de Cercetări Nucleare Piteşti, unde reactorul nuclear de cercetări TRIGA este şi opera mea. Prima oară l-am văzut în iulie 1974 sub forma unei gropi de un metru jumate, unde un şantierist mi-a spus cu mândrie că acolo va fi reactorul, iar în noiembrie 1979 l-am făcut critic (adică a început să producă reacţii de fisiune controlate), evident în cinstea a nu ştiu al câtelea congres al PCR.

Aşa că de aproape 44 de ani sunt piteştean.

Echipa mea de fotbal favorită rămâne Petrolul, dar de când se târăşte printr-o divizie inferioară am devenit un suporter fanatic al lui Liverpool. Asta de la meciul legendar din toamna lui 1966, când Petrolul a învins Liverpool cu 3-1. Am fost acum 2 ani la Liverpool, şi am o amintire cu pasărea Liver, pe care l-a noi reporterii o numesc cormoran. Am fost acolo şi la The Cave, unde cântau The Beatles.

Dar acum, după ce am încercat să-mi lămuresc originile şi apartenenţele mă întorc la carte.

După ce Marius Bâzu a realizat cartea de amintiri Ploieştiul văzut din liceul Caragiale, a recidivat în sens pozitiv şi scoate această carte de evocări a unor figuri ploieştene, unde au colaborat şi colegi de la Liceul Mihai Viteazu şi cred că Marius a făcut foarte bine invitându-i. Repet că această concurenţă dintre aceste două licee ce provin din legendarul Sfinţii Petru şi Pavel a fost un atu de mare nivel intelectual pentru Ploieşti.

Şi pentru că Mihai Beffa a amintit de profesorul Spiridon, pe care îl ştiam doar după renume, pentru mine rămâne vorba lui de duh cu aer logico matematic "Este posibilităţi care se poate şi este posibilităţi care nu se poate", din desaga aceluiaşi cunoscut filosof bulgar.

Liceul A Toma, cum i se spunea pe vremea mea, îl ştiam din prima copilărie, acolo funcţiona prin anii 50 liceul industrial de chimie, dar s-a reînfiinţat şcoala medie pe la sfârşitul anilor 50. În loc să fiu elev al acestui liceu, ca toţi colegii mei de la elementară, eu, locuitor al cartierului din zona Gării de Sud am optat pentru I.L.Caragiale! Şi nu îmi pare rău!

Evocările colegilor mei subliniază ceva anume, în acele vremuri două lucruri au putut rămâne neatinse de regimul comunist, acestea erau familia şi şcoala.

Dacă prin familie şi-au mai băgat ciubotele puturoase, comuniştii nu prea au avut curaj să se lege de şcoală, doar poate prin cursurile de tâmpire ideologică. Recunosc că prin elementară eram un puştan bine spălat pe creier, însă liceul m-a lecuit aproape complet de comunism şi cred că am ieşit cam toţi, filo-americani, cum îmi aduc aminte că erau colegii mei.

Unii din cei care evocă vremurile acelea îşi amintesc, precum Basarab Nicolescu de prizonieratul la bolşevici al tatălui său, sau Canalul, unde a supravieţuit părinte Galeriu, dar şi profesorul nostru de matematică Ion Grigore.

Cea mai interesantă evocare este a doctorului Şaines, făcută de fiul său Marius. Nu reuşesc să-mi amintesc de figura lui Marius Şaines, îi ştiam pe cei care excelau la matematică, precum Marius Bâzu, Dan Stănescu sau Gigi Simion. Marius Şaines a făcut o carieră de mare prestigiu ca medic în California, şi povestea tatălui său mi-a reamintit de Doctor Jivago. Să fii medic în vremea războiului în lagărele din Transnistria, să fi apoi urmărit şi presat de securitate, ca apoi ca emigrant să devii medic în lagărul de refugiaţi de comunism din Italia este o poveste care merită să devină film.

Un alt şoc a fost citind aceste evocări au fost condiţiile precare în care au trăit în anii 50 unii din profesorii noştri. Părinţii mei erau de condiţie foarte modestă şi eu am trăit într-o casă cu chirie, unde erau şi alţi chiriaşi, dar nu ne intersectam decât în curte, nu ne înghesuiam în spaţii comune.

M-a impresionat şi povestea tatălui lui Doru Bădulescu, aviator erou, pilot de bombardament, decorat cu Mihai Viteazu. Într-o discuţie cu domnul Bădulescu acesta ne spunea că tatăl lui nu le-a povestit nimic despre viaţa lui de aviator, este drept că s-a stins destul de repede într-un accident.  Eu încerc o ipoteză, fiind pasionat de aviaţie şi istorie.  Fiind pilot de bombardament pe avioanele Stukas nu era niciun motiv de mândrie în comunism, în special în obsedantul deceniu. Toate cărţile pe care le-am citit atunci prezentau înfricoşătoarele bombardamente cu avioane Stukas care omorau doar civili.

O altă evocare care mi-a plăcut foarte mult este a prietenului Dan Stănescu. El a ales să-l prezinte pe Radu Tudoran, un romancier prahovean, originar din Ploieştori, în imediata apropierea a Ploieştiului.

Radu Tudoran mi-a bucurat copilăria cu superbul său roman Toate pânzele sus. 

Însă de abia de curând am reuşit să citesc capodopera lui, ocultată pe toată perioada comunistă, care este şi primul său roman, ce are ca subiect marea. Acesta este un Port la Răsărit, pe care l-am prezentat aici.

Romanul l-am citit cu multă emoţie, pentru că se petrece într-o zona a României Mari care acum este în Ukraina, adică în sudul Basarabiei, la Cetatea Albă, în limanul Nistrului şi la Bugaz staţiunea maritimă şi cel  mai răsăritean punct geografic al României Mari. Am folosit atunci Google să văd cum arată acum zona. Peste gura Nistrului s-a construit un pod, atunci acolo era frontiera cu Rusia comunistă. La Bugaz şi la Cetatea Albă era legătură pe calea ferată şi la Bugaz venea la mare polonezii în perioada interbelică.

Pentru mine această zonă maritimă nord estică precum şi extremitatea sud estică a Balcicului este o rană în memorie.  

Cine sunt personajele evocate de autori? Intelectuali, clasa medie care a supravieţuit dezastrelor comunismului, alegând să ne instruiască pe noi elevii acelor timpuri ca să devenim elite. Ei erau adevăratele elite ale Ploieştiului şi ale României şi noi am devenit la rândul nostru elite, în ciuda Iepocii de aur, minciuna scelerată a finalului tragic al comunismului românesc. 

Cartea mi-a stârnit o puternică nostalgie a vremurilor când eram copii, adolescenţi şi datorită părinţilor am putut să ducem o viaţă normală datorită eforturilor părinteşti. Cred că aceleaşi sentimente le-au trăit toţi cei prezenţi, care au venit să caute vremurile de altă dată.

Jurnal de joi început miercuri la Ploieşti

Casa părinţilor mei din Ploieşti de pe strada fostă Babeuf

Am avut două zile pline. La amabila invitaţie a lui Mariu Bâzu, colegul de liceu, promoţia 1966, cu un an mai mare decât mine, am primit invitaţia să fie prezent la lansarea noi cărţi scrise de mai mulţi foşti colegi de la Caragiale, dar şi de colegii şi adversarii noştri de la Mihai Viteazu (fost Liceu 2 A Toma).

Cred că a fost şi este cel mai bun lucru existenţa a celor două licee, moştenitoare al celui mai faimos liceu ploieştean Sfinţii Petru şi Pavel! Noi tradiţia, ei localul refăcut la Bulevard cu o faţadă nouă, cam sovietică şi refuzat de profesorii noştri pe motiv că localul din Oilor era mai arătos!

Marius Bâzu

Marius Bâzu a avut iniţiativa să scoată o primă carte, Ploieştiul văzut din liceul I.L. Caragiale.

Şi acum scotea această nouă carte numită Oameni din Ploieşti, inspirată la titlu după Dubliners a lui James Joyce.

Doru Bădulescu şi doamna profesoară Olga petrescu

Cineva remarca după simpozion că noi inginerii le avem cu scrisul.

Cred că de vină a fost atmosfera din liceu, profesorii excepţionali de limba literatura română şi de limbi străine. De exemplu Laurenţiu Orăşanu, colegul meu de primară, un excelent IT-ist, era şi un distins poet şi romancier, Dumnezeu să-l odihnească!

Aşa că mi-am luat bilete de Ploieşti, ca apoi să plec la Bucureşti la nepotul Vlad de unde, a doua zi aveam primul curs la Politehnică în acest semestru. 

Ajuns în Bucureşti, surpriză! Megafoanele avertizau că drumul spre Ploieşti Vest unde trebuia să ajung era blocat de prăbuşirea unei pasarele care trecea pe deasupra căii ferate, suportând conductele de termoficare de la Brazi, care azi sunt doar ruginituri. 

Exact ce predau eu la cursul meu de materiale speciale, metal care suportă coroziune inter-cristalină care conduce la fisuri critice care combinate cu temperatura de tranziţie de la elastic la fragil fac din metal o sticlă proastă, ducând la catastrofe ca la Titanic!

Aş că mă uit la mersul trenurilor şi la 10.10 era un tren de Buzău. Dau să mă duc să văd ce e cu el, era particoler (tot Caragiale săracu'!), nu CFR.

Alerg să iau bilet de la trenul particular şi doamna mă sfătuieşte să cer banii înapoi de la CFR, pe care îi recuperez fără discuţii inutile. Fac o economie de 6 lei, la particoler e mai ieften!

La Ploieşti urc imediat în 2 să merg la Bolovanu, la părinţi. Ajung la cimitir şi o iau în grabă spre mormintele alor mei, dar grăbit trec neatent peste un mormânt plin de mărăcini şi mă agăţ de ei şi mă răstorn ca ultimul fraier.

Nu era mare lucru dar parcă n-a fost bine. Aprind lumânări şi  pun flori. Şi apoi la întoarcere opresc şi la mormintele părinţilor lui Dan şi Florin Călinescu, unde mai aprind nişte lumânări şi pun şi nişte flori.

Port o amintire puternică a părinţilor colegilor şi prietenilor mei, doctorul Călinescu era un om exemplar şi doamna Călinescu era... o doamnă, pe care-i vizitam de fiecare dată când treceam prin Ploieşti, prin anii 80, când Dan ajunsese deja în Canada. 

Mă uit la ceas şi văd că am timp să trec şi pe la casa părintească de pe Petre Negulescu, fostă Babeuf, fostă Conaki, paralelă cu Ana Ipătescu unde este Spitalul Şuler.

În faţa casei modeste părinteşti este parcat un Jaguar. Sora mea Lulu, îmi spune apoi seara, de la  Londra, unde este la nepoate, fetele Alexandrei, fiica ei că este maşina vecinilor, care se scuză că n-au unde o parca. Da, o imagine de casă modestă cu un Jaguar la poartă!

Ajung în fine la Palatul Culturii la Bibliotecă.  Bâjbâi, că nu ştiu unde este Sala Nichita Stănescu, şi în fine ajung în sală unde deja au început prezentările. 

De Biblioteca Judeţeană (fostă regională Ploieşti) mă leagă amintirea, adolescenţei, când luam cu împrumut cărţi, după epuizarea Bibliotecii de la Palatul Pionierilor. Devoram cărţi, orice, poveşti şi povestiri, romane, cărţi ştiinţifico-fantastice, de ştiinţă popularizată. 

Apoi aici s-a desfăşurat toată pregătirea sesiunilor din studenţie. Era perfect, toţi studenţii ploieşteni studiau la Bibliotecă în condiţii optime. Sala  de lectură de acum 50 de ani are o altă destinaţie. 

În sală tocmai Marius Bâzu povestea cum i-a venit ideea cum şi-a mobilizat colegii de la Caragiale, dar şi pe cei de la Mihai Viteazu.

În sală predominau oameni de vârsta noastră, sau chiar mai seniori. Cu toţi trăiam nostalgia anilor de liceu. Despre carte însă cu altă ocazie! 

Au luat cuvântul mai mulţi autori, printre care remarc de Doru Bădulescu, coleg şi prieten al lui Marius, al cărui tată a fost un erou aviator, decorat cu Mihai Viteazu, dat afară din armată în regimul comunist. 

A vorbit din nou doamna Olga Petrescu, simpatica noastră profesoară de Chimie, Dan Costineanu, mai tânăr ca noi, Adrian Fezi, doamna Directoare de azi a Colegiului ILC şi alţii.

În spatele meu un domn cu părul alb ce-mi părea cunoscut. Era Dan Stănescu, colegul meu de Energetică, el a făcut Electro şi a fost o mare bucurie să-l revăd după mulţi ani.

În final m-a abordat Luminţa Filip (fostă Chihaia) pe care am recunoscut-o instantaneu de la grădiniţă şi şcoala primară, care mi-a arătat 2 poze una de la grădiniţă şi una din şcoala primară. 

M-am revăzut cu colegii de promoţie, Valeriu Negulescu, farmacista Adriana Nicolae, care este sufletul iniţiativei bustului  doamnei Directoare Aspasia Vasiliu şi cu Nicu Dumitrescu, petrolist.

La masă aveam să aflu că toţi trei aveau în comun studiile la Iaşi!

Selfie prost cu Nicu Dumitrescu, Valeriu Negulescu, Adriana Nicolae şi cu mine

Ne-am retras la un restaurant, exact vis a vis de primul rond, în apropiere de strada copilăriei mele.

Eu de fapt eram un venetic la Caragiale, pentru că locuiam la Gara de Sud, pe când toţi ceilalţi colegi erau din vecinătatea cartierului Străzii Oilor. Toţi colegii mei de la Şcoala Generală 1 de pe Bobâlna, fostă Jdanov, fostă de fapt CA Rosetti au făcut liceul la A Toma (Mihai Viteazu). 

Cu Marius Bâzu

Am luat maxi taxiul de la Sud la Bucureşti şi în mai puţin de o oră era la Piaţa Victoriei. Am luat metroul să ajung la Timpuri Noi unde l-am aşteptat pe nepotul Vlad. Ne-am retras la un pub pe undeva prin zonă. A venit şi prietenul lui Vlad, Duţini, coleg de şcoală cu nepotul, am băut un Rose de Oprişor, pizza foarte bună cu brânză franţuzească şi le-am povestit prostii de prin tinereţe de la mare locul libertăţii din comunism. 

Am avut conversaţii pe Whatsapp cu sora mea la Londra, dar m-a sunat şi Valeriu de la New York impresionându-l pe Vlad. Am şi eu relaţii pe afară. 

Vlad este producător şi compozitor de muzică pop. A devenit la 30 de ani un expert în domeniu, lucrează cu muzicieni cunoscuţi şi are o melodie în finala Eurovision, care ar conta la carieră!

După o seară cu atmosferă plăcută care mi-a reamintit şi mie de libertatea tinereţii demult trecute ne-am retras la apartamentul lui Vlad. Tocmai aflasem că Look tv dădea meciul Sevilla-Man United şi am stat să-l vedem până ne-a prins somnul.  Eu am devorat pe drum şi noaptea la Vlad şi cartea Oameni din Ploieşti. 

Am plecat pe la 8.30 de la Vlad pe vremea asta iernatică cu fulguieli şi vânt rece şi l-am sunat pe Vasile Georgescu să-i dau cărţile. Vasile Georgescu este fostul meu coleg de bancă dintr-a 8-a şi a 9-a.

Eram în Titan la distanţă de o staţie. Mi-a dat nişte indicaţii tot ca în Caragiale să-l aştept la Statuie, pe bulevardul Grigorescu. Întreb şi toţi îmi spun uite-o colo. Mă uit nedumerit şi văd că era un dorobanţ, dar m-am gândit că poate o fi unul din cei pictaţi de Grigorescu? De fapt era un bust al pictorului şi acela era în altă parte. A plecat Vasile ca un uituc fără mobil, mă luase frigul, şi el mă aştepta pe Pacienţei, şi eu eram pe Sapienţei! Noroc că luasem o Dilemă veche şi ca să mă încălzesc m-am băgat la un Unicredit. În fine aflu că-şi recuperase smartul, că ne aşteptam reciproc aiurea şi îmi dă din nou indicaţii şi ne revedem, at last!

Ajungem acasă la el, stă într-un bloc la etajul 10 şi are în casă un Sharpey, un fel de buldog chinez periculos, zice că împăraţii chinezi îi antrenau să sară la carotidă ca să-i apere pe împăraţi. D'aia mureau atâţi împăraţi chinezi în atentate!

Cu Vasile Georgescu
Îi explic cum să descarce nişte romane de poliţiste pe care i le-am trimis sub formă PDF. Să aibă şi Georgescu Englezu' ce citi. 

M-a condus la gura de metrou şi am plecat spre AFI. Mi-am luat din nou o Dilema, ailaltă o uitasem la Unicredit.

Ce să fac eu la AFI, am flanat prin Mall, am intrat la Peek & Kloppenburg, nou deschis. L-am sunat pe Cornel, amicul meu din studenţie care mai lucrează la APACA. I-am zis că-i magazinul preferat al lui Cărtărescu din Jurnalele sale şi Cornel mi-a confirmat că l-a văzut săptămâna trecută la acest magazin cumpărând ceva! 

Ne vedem la Starbucks unde mi-am luat un tall filtru şi ne punem pe conversaţie, cînd îmi sună telefonul şi era vechiul meu coleg de elementară Florin Copoiu! Ajunge şi el la Starbucks şi stăm de vorbă ne pozăm şi promitem să ne revedem. De Florin mă leagă amintirea mamei sale, pasionată cititoare, de la care am împrumutat multă cărţi, între care Cocteil Babilon de Ioan Grigorescu, prima carte despre America şi New York. Aveau o grădină frumoasă la jumatea străzii Bobâlna, unde era un smochin şi nişte piersici cu piersici mari şi frumoase. Familia Copoiu avea televizor unde am văzut primele meciuri de la Mondialele din 1966 din Anglia, când a şi devenit campioană mondială. 

Florin Copoiu. eu şi Cornel Stoica

Ne despărţim ajung la Energetică, îmi ţin cursul şi o iau pe jos spre Gară. 

Trenul a avut grijă,să ne scoată din sărite, a garat cu 25 de minute întârziere, că nu ştiam când vine şi o să pierd concertul la Filarmonică. Colac peste pupăză în tren era mai frig ca afară, nu mergea încălzirea, şi după Găieşti ne-am tras în fundul vagonului unde căldura mai mergea.

Şi aşa s-a terminat jurnalul asta de joi cu începutul miercuri! 

Un concert cu muzică la cerere

Într-adevăr în această seară muzica prezentată la Filarmonica Piteşti a fost rezultatul cererii  unor persoane sau companii.

Prima piesă a fost Dans Sacru şi Dans profan de Debussy, la cererea companiei Pleyel în interpretarea pianistei Andreea Dumitrescu şi a orchestrei de coarde a Filarmonicii Piteşti condusă de dirijorul Tiberiu Oprea. Concertul se poate face cu harpa solistă. 

Andreea Dumitrescu, Tiberiu Oprea şi orchestra Filarmonicii Piteşti

A urmat un alt concert de Şostakovici, Concertul pentru pian şi orchestră nr.2.

Pianista Andrea Dumitrescu a interpretat partea solistică a acestui concert şi a fost acompaniat de orchestra Filarmonicii completă în acest caz condusă de Tiberiu Oprea. Acest concert dedicat lui Maxim fiului compozitorului de 19 ani. Şi acest concert poate fi considera tot o muzică comandată de partidul, care este în toate inclusiv în pana compozitorului. Are o primă parte foarte ritmată, o parte mia lentă şi visătoare cu un final în care se reia ritmul susţinut.

Ce este interesant privind solista Andreea Dumitrescu este că a absolvit şi Matematica la Universitatea de Vest, Timişoara.   

În parte a doua a concertului am audiat cele două Suite Peer Gynt aparţinând compozitorului Edvard Grieg. Acestea sunt muzică cu program unde se împletesc ritmurile şi nostalgiile nordului cu cele ale Orientul!

Cu Andreea Dumitrescu

Muzica a fost a determinată de scrierea piesei Peer Gynt de către Ibsen. Piesa se inspiră dintr-o legendă norvegiană şi Grieg a acceptat să scrie muzica cu puternice rezonanţe folclorice norvegiene. 

A fost o seară foarte reuşită!

Detectivii sălbatici de Roberto Bolano

În fine am reuşit să ajung la capătul acestui roman fluviu al lui Roberto Bolano, Los Detectivii sălbatici Detectivos Salvages în original. Am citit romanul în traducerea lui englezească şi are 708 pagini!

Lectura acestui roman nu a mai avut impactul pe care l-a avut romanul lui capodoperă 2666. De ce? Pentru că mi s-a părut  prea lung.

Subiectul romanului se învârte în jurul a doi scriitori poeţi din Ciudad De Mexico, Ulisses Lima şi Arturo Belano, ultimul de fapt un alter ego al autorului semănând numele.

Tehnica acestui roman îmi aminteşte de cartea lui Nicolae Manolescu dedicată romanului românesc, Arca lui Noe. Acolo în romanele Hortensiei Papadat Bengescu acţiunea romanului se desfăşura prin opiniile a mai multor personaje reflector. Exact această tehnică este şi în acest roman. 

Sunt mai multe personaje care descriu tribulaţiile acestor scriitori pe care-i puteţi consulta în acest link The Savage Detectives.

De fapt personajele reflector reprezintă literaţi mexicani perioadei mijlocului anilor 70. Pentru că romanul se desfăşoară începând cu anul 1976. 

Arturo Belano este de fapt chilian, el a fost în 1973 înapoi în Chile când Pinochet a dat lovitura de stat, dar scapă şi revine în Mexic. Aceşti scriitori se consideră ca făcând parte din gruparea realiştilor viscerali fondată de o anume Cesarea Tinajero pe la 1920. Aceşti doi scriitori duc o viaţă boemă cu mult sex şi droguri. Apar şi scriitori homosexuali în acest grup distingându-se  Piele Lucioasă - Luscios Skin. opinia despre aceştia a unui pictor mexican este că ar fi doar nişte dealeri de droguri. 

Cei doi părăsesc Mexicul şi apoi personajele reflector le urmăresc tribulaţiile prin Europa. la Paris, şi mai ales la Barcelona. Lima ajunge la Tel Aviv după o iubită , dar ajunge prin deşertul Negev şi apoi este expulzat împreună cu un austriac.

Belano stă mai mult la Barcelona, se căsătoreşte, are un copil, se îmbolnăveşte grav, supravieţuieşte şi apoi pleacă ca ziarist în Africa. O ultimă relatare este a unui fotograf barcelonez care dă de el la Luanda, Angola, apoi prin Congo şi în final în 1996 prin periculoasa Liberie unde se desfăşoară un dezastruos război civil.  

Relatarea acestuia se opreşte când Belano şi un alt fotograf celebru se afundă în junglă printre rebeli unde există probabilitatea imensă să fie ucişi. 

Ultima parte a romanului aparţine tânărului poet de 17 ani Juan Garcia Madero. El relatează călătoria acestuia, împreună cu prostituata Lupe şi şi cei doi Lima şi Belano pornesc spre Sonora în căutarea legendarei Cesarea Tinajero în anul 1976 deci la începutul aventurilor acestora.

Dau după multe căutări de Cesarea, dar ea este împuşcată de proxenetul lui Lupe. Acesta şi amicul său un poliţist corupt sunt omorâţi de cei doi poeţi viscerali, care îşi fac un renume din grupare în acest incident.

Romanul aminteşte de cel anterior citit de mine, 2666, cu tot felul de poveşti care încep şi nu se sfârşesc.

Cum am mai spus, Roberto Bolano este considerat cel mai important scriitor de limbă spaniolă. Din păcate s-a stins din cauza unor grave afecţiuni la ficat, dar lasă o operă importantă.