Note de lectură: MIHAI EMINESCU, Românul absolut de Lucian Boia

Era normal să apară o carte despre mitul Eminescu din pana lui Boia, pentru că se preocupă constant de miturile istoriografiei româneşti.

Mihai Eminescu este cel mai important poet clasic român, care reuşeşte să facă din limba română o limbă a poeziei. Dacă imediat după moarte el este considerat un poet al sentimentului pesimist sub influenţa culturii germane de la care s-a adăpat, odată cu aducerea la lumină a manuscriselor eminesciene păstrate de Titu Maiorescu el devine poetul naţional, marele patriot naţionalist de la care se revendică toţi românii.

Mitul românului absolut, cum se exprimă Boia după filosoful oral Petre Ţuţea răspunde frustrărilor noastre cauzate de complexele de inferioritate ale românilor. 

Pentru că în perioada modernizării României din finalul secolului al XIX aveam nevoie de un asemenea mit.

Statalitatea românilor apare relativ târziu în contextul medievalităţii europene prin două principate extracarpatice Valahia şi Moldova, căzute repede sub stăpânirea Imperiului Otoman, iar apoi şi prin al treilea principat autonom apărut după prăbuşirea Regatului Maghiar, Transilvania, care este eliberat de turci la începutul secolului al XVIII şi integrat Imperiului Habsburgic.

Aceste complexe de inferioritate exprimate în primul rând faţă de maghiarii vecini la vest şi mult mai integraţi paradigmei occidentale au făcut printre altele să se dezvolte mitul Eminescu.

Este interesant în studiul lui Boia că de fapt Eminescu nu a fost un militant al României Mari, ci al unei integrări culturale a românilor din zonele sub stăpânire străină, din cele două imperii vecine Rusia ţaristă şi Imperiul Austro Ungar. Argumentul pentru un înainte gânditor naţional este dat de versurile din Doina, cu profeticele sale delimitări geografice: "De la Nistru pân' la Tisa", "Din Hotin până la Mare". Acestea sunt de fapt hotarele est vestice şi nord sudice ale României Mari.

Boia face analiza cronologică a mitului eminescian de la începutul secolului XX, cu analizele lui Lovinescu şi mai ales cu excepţionala Viaţă a lui Eminescu, scrisă de G. Călinescu.

În finalul deceniului 4 a fost anexat şi ideologiei legionare, ca după 1944 să cunoască o nouă răsturnare spectaculoasă devenind poetul exclusiv al lui Împărat şi proletar. Această poezie îl anexează ideologiei comuniste tiermondiste.

Ca în final de regim comunist ciracii lui Ceauşescu să-l anexeze definitiv şi ireparabil naţional comunismului. De fapt Eminescu era ocazia ca famenul Ceauşescu să mai fie un pic cădelniţat.

Perioada post comunistă a prilejuit o nouă reevaluare a mitului eminescian, unii exploatându-i naţionalismul şi xenofobia din articolele politice, alţii evidenţiindu-i antisemitismul. Mă întreb totuşi cum Eminescu a scăpat ocazia a să-i batjocorească poetic pe evrei, spre  deosebire de „bulgăroi cu ceafa groasă şi grecotei cu nas subţire”, care ne determină să încercăm a-i încadra pe vecinii de la sud în aceste procustiene modele antropometrice?

Totuşi scandalul privind moştenirea eminesciană l-a declanşat dosarul din 1998 al revistei Dilema. 

Retrospectiv argumentele erau scoase în special de foste frustrări şcolăreşti ale unora ajunşi majori şi cu pretenţii de scriitori. Tot atunci rămâne şi expresia scheletelor din dulapul lui Eminescu, care-l urmăreşte tot timpul pe Horia Roman Patapievici.

În concluzie Lucian Boia ne spune că orice mit ar fi construit care să corespundă nevoii noastre de  fi mai cunoscuţi şi apreciaţi în lume, dar Eminescu rămâne în continuare marele nostru poet clasic!