Note de lectură de vacanţă: Strania istorie a comunismului românesc de Lucian Boia şi Existenţa prin cultură de Gabriel Andreescu

Aceste cărţi le-am cumpărat exact înainte de a pleca în vacanţa din Grecia. 

Mai aveam luată de la Bibliotecă şi Orbirea lui Elias Canetti.

Pe tabletă terminasem The Finder de Colin Harrison şi aveam şi History of Jews de Paul Johnson începută de mai demult.

Pe plaja din Skala Potamia am început să citesc cartea lui Johnson pe tabletă şi cartea lui Canetti, dar am abandonat-o după mai mult de o sută de pagini, nu era cartea de citit pe plajă.

Aşa că m-am orientat la celelalte două cărţi luate în vacanţă.

Strania istoria a comunismului românesc (şi nefericitele lui consecinţe) de Lucian Boia

Această carte este dedicată istoriei recente a României şi este în tonul celorlalte eseuri scrise de prolificul Lucian Boia.

Mărturisesc că a trebuit să revăd cartea ca să-mi reamintesc de ea. Este ca un şampanie ale cărei bule pişcă limba şi-ţi dă senzaţia de răcoare.

Boia trece în revistă povestea comunismului românesc. Din 1949 am fost şi eu martor a acestei poveşti şi intim implicat. Din cauza faptului că părinţii nu mi-au transmis nici o opinie politică am fost un îndoctrinat până la adolescenţă. Îmi aduc aminte că dintre toate mutrele Biroului Politic Executiv sau cum se chema pe atunci conducerea PMR îmi plăcea moaca lui Ceauşescu, ceilalţi aveau mutre de criminali patibulari.

Am aflat ulterior că în fruntea PMR erau mulţi de origine evreiască, dar pentru copilul care eram în anii 50-60 acest lucru nu avea absolut nicio semnificaţie.

Ai mei erau prieteni cu familia Iosif, Paula fiica lor era colegă cu sor'mea, iar eu mă ştiam din copilărie cu Micky B. Familia Iosif a emigrat în Israel la începutul anilor 60, iar Micky cred că după studenţie. De fapt au emigrat şi prietenii mei saşi din copilărie.  Şi evreii şi nemţii din România au părăsit ţara din cauza comunismului.

Ulterior am aflat din relatările securiştilor că tata a fost legionar, adică cum mi-a spus odată tata, l-a înscris la legionari Chiciu, un coleg de serviciu iar că în vremea rebeliunii legionare  a stat ascuns.

După ce au venit la putere comuniştii tata împreună cu fratele cel mai mic Vasile s-au înscris în 1945 la ei, în contra sfatului dat de nenea Gheorghe, fratele lor cel mare, care spunea că în trei ani comuniştii vor întoarce foaia şi aplică dictatura proletariatului. Nenea Gheorghe a fost vizionar, pe tata l-au găsit pe listele legionarilor în 1948 şi l-au dat afară. L-au chemat la securitate şi l-au ameninţat să nu facă politică şi că are noroc că este muncitor că altfel locul lui era puşcărie cum ar fi meritat!

Şi aşa completam eu în primară tot felul de documente unde eram întrebat de apartenenţa politică a părinţilor înainte şi după 23 august şi eu completam fără apartenenţă politică. Singura atitudine politică a tatei a fost că era abonat

În schimb la ţară ascultau înrăiţi tot timpul Europa Liberă şi în Prahova şi la Avrig în Ardeal. Şi aşa a devenit Europa Liberă sursa mea de educaţie anticomunistă.

Un coleg îmi spunea că securiştii ştiau cum se aude Europa Liberă de la colţul blocului de garsoniere unde stăteam. Mă descărcam şi eu şi-l înjuram pe Ceauşescu sus în munţi unde nu erau turnători. În discuţiile de pe terasa acoperiş a blocului discutam cu prietenul Mihai V. care devenise virulent şi visceral anticomunist, dar a avut şansa să plece la Viena şi aşa a scăpat el de comunism!

Şi eu devenisem în ultimii ani deschis în opinii şi îi înjuram împreună cu colegii, până m-a chemat Ringhiopol, secretarul de partid şi m-a avertizat că mă turnase cineva că vorbesc prea mult de revolta muncitorilor din 15 noiembrie de la Braşov. Am aflat că indicaţia i-a dat-o securitatea că aşa acţiona ea, prin intermediul partidului la membrii lui. Mă făcusem membru de partid din 1983, de fapt ar fi trebuit să devin membru din 1968, din anul doi de facultate. Însă unul de la partid, mi-a reproşat că refuzasem să devin secretarul UTC, mă justificasem atunci că deja eram preşedintele Asociaţiei Studenţilor pe an (încă nu deveniseră studenţii comunişti!) şi că pe vremea aia se purta moda să nu faci cumul de funcţii. Şi aşa am amânat să dau cotizaţie la PCR 15 ani, dar am rămas cu aia de la UTC.

Securiştii nu luau măsuri decât împotriva celor care luau atitudini publice, cum a făcut Costescu în 1989, ştiau că toţi îi înjuram pe ei, partidul şi mai ales pe Ceauşescu şi sinistra lui consoartă.

Interdicţia de ieşire în străinătate se limita la Occident, aşa că am avut ocazia să ies prima dată în măreaţa Uniune Sovietică în octombrie 1977, când se împlinea o vârstă rotundă a Marii Revoluţii din Octombrie, sărbătorită de 7 noiembrie, chestiune de calendar pe stil vechi.

Am mai ajuns şi la Praga, în Cehoslovacia în 1983 când la noi funcţiona din plin raţionalizarea şi am rămas şocat că acolo găseai de toate în alimentare şi la cârciumi bere bună, comparativ cu porcăria autohtonă!

Comunismul a fost o chestiune sinistră şi toată lumea s-a bucurat iniţial de prăbuşirea lui, după aia au apărut nostalgiile, dar constat că cei mai mulţi profitori ai prăbuşirii comunismului sunt de fapt foştii securişti, transformaţi în prosperi afacerişti şi bisnismani.

Cartea lui Boia este cam în aceeaşi idee, dar pun pariu că şi povestea relaţiei mele cu comunismul poate fi mai interesantă hahaha.....

Existenţa prin cultură.  Represiune, colaboraţionism şi rezistenţă intelectuală sub regimul comunist de Gabriel Andreescu

De fapt lectura acestei cărţi mi-a obliterat memoria privind cartea lui Boia. Este o carte puternică, bazată pe cercetările sale în arhivele securităţii şi este o privire atentă şi scrupuloasă privind situaţia culturii româneşti, în special a scriitorilor şi literaturii româneşti. Era nevoie de un fizician cu educaţie ştiinţifică şi cu obiectivitate unuia neimplicat în luptele literare ale vremurilor comuniste. Îl ajută şi faptul că a fost unul din puţinii noştri dizidenţi şi faptul că acum este profesor la SNPSA.

După ce în siniştrii ani 50 securitatea se ocupa pe represiunea elitelor de tot felul din România, inclusiv culturale, începând cu anii 60 până la prăbuşirea comunismului partidul şi câinele lui de pază, securitatea au concentrat pe supravegherea scriitorilor enorme resurse, probabil mult mai mari decât în alte zone având în vedere numărul redus al scriitorilor.

De ce?

Pentru că ţine de esenţa ipocriziei acestui sistem totalitar ca în zona publică partidul, dictatorul să pară că sunt iubiţi de popor şi ca ţara să pară prosperă şi fericită. Este aici o minciună absolută, teribilă şi ticăloasă pentru că situaţia se prezenta exact invers. Se confirmă esenţial anecdota despre comunism că s-a prăbuşit din cauza faptului că toată energia se concentrase pe claxon!

Repercusiunea cea mai importantă a scrutării literaţilor şi a măsurilor represive luate împotriva lor este lipsa unei societăţi civile în România în comunism. Dacă în alte părţi s-a putut dezvolta o societate informală care se împotrivea comunismului prin diferite metode la noi dizidenţa a fost absolut minoră numeric şi cu puţine rezultate palpabile.

Scriitorii s-au justificat că au făcut rezistenţă prin cultură, cu rezultatul că nu au existat multe cărţi interzise în sertarele lor.

Gabriel Andreescu face şi o categorisire a acelor care au acţionat doar prin scrierea de opere care nu respectau linia oficială în majoritate şi cei foarte puţin care se împotriveau liniei partidului şi deveniseră dizidenţi.

Gabriel Andreescu denumeşte rezistenţa culturală mai degrabă existenţa prin cultură decât ca o atitudine definit contrară comunismului.

Autorul se ocupă de mai multe cazuri din cultura română.

Cazul Şcolii de la Păltiniş este luat din discuţie, atitudinea lui Andreescu fiind cel puţin critică. El explică apariţia Jurnalului de la Păltiniş şi ulterior a Epistolarului prin faptul că Noica avea o atitudine naţionalistă, critică la adresa Occidentului, o societate a untului, dar şi de relaţia cu securiştii pe care voia să-i convingă de o un antrenorat de genii. De fapt apariţia acestei cărţi a beneficiat şi de referatul favorabil al lui Ion Ianoşi. Jurnalul de la Păltiniş presupunea o atitudine culturală care a şocat şi entuziasmat intelectualitatea română. Regimul nu a apărut deranjat că modelul de educaţie păltinişean nu punea în discuţie fundamentale regimului. Cei doi corifei, Liiceanu şi Pleşu au fost cauţionaţi şi de Monica Lovinescu şi asta le-a sporit respectabilitatea. Andreescu le pune sub semnul întrebării şi atitudinile de opoziţie la regimul comunist pentru că ambii au beneficiat de burse Humboldt, chiar dacă  Pleşu a suportat exilul de la Tescani ca rezultat al afacerii transcendentale. Jurnalul de la Păltiniş i-a propulsat pe cei doi în referinţe ale culturii române şi mari anticomunişti post mortem care probabil explică mefienţa lui Gabriel Andreescu, care chiar a fost dizident, când noi ceilalţi făceam de frică pe noi.

Autorul ia în discuţie două cazuri flagrante de manipulare. Toate s-au petrecut din cauza analizei superficiale a documentelor securităţii. Securitate a fost mizerabilă şi arhivele ei dovedesc din plin asta, urma lor murdară intoxică şi azi viaţa noastră după mai bine de 27 de ani de post comunism.

Un caz flagrant de citire pe invers a documentelor securităţii este cazul lui Mircea Iorgulescu. Acest critic literar a părăsit România în 1989 şi a lucrat la Europa Liberă şi la Radio France, fiind azi decedat. pe la începutul anilor 2000 a fost acuzat de prietenul său Bujor Nedelcovici că acesta l-a turnat la securitate. Ceea ce rezultă este că se pare că Iorgulescu avea relaţii cu securiştii şi încerca să-şi protejeze colegii şi că pe Nedelcovici a încercat să-l convingă să nu-şi publice cartea în Occident.  Cei de la CNSAS l-au declarat că a făcut poliţie politică şi în justiţie Curtea de Apel a confirmat verdictul, era o judecătoare tânără, care habar n-avea cum a fost în comunism. Verdictul a fost anulat de ICCJ, probabil că acolo erau oameni mai în vârstă şi ştiau bine cu ce se mănâncă securitatea.

În schimb denunţătorul lui Bujor Nedelcovici, refugiat în Occident nu iese bine de loc, ba chiar bine şifonat, mai ales că recunoaşte că dovezile nu au fost convingătoare. Nici mie nu-mi place Nedelcovici care declar pe la televiziune odată că vine în România să ne înveţe cum este cu democraţia. Este cazul unui vanitos, de care este plină lumea literară.

O mare nedreptate i se face şi memoriei lui Ştefan Augustin Doinaş. Prima acuză pe care i-o aduce marelui poet este a lui Adrian Păunescu, chiar el se erijează în denunţător de turnători. De fapt totul se bazează pe nişte documente provenite de la securistul care l-a obligat să devină informator, adus în zeghe de puşcăriaş să-l denunţe pe Negoiţescu prin anii 50.

Nu se confirmă nimic din ce au presupus unii şi aici este vinovat şi prietenul său Nicolae Manolescu, care-l propulsase senator PAC. El cauţionează o teză de doctorat ca bazată pe documente, dar de fapt pe păreri ale autorului care vrea să-l încrimineze pe Doinaş. Ori activitatea lui Doinaş a fost extrem de demnă în anii terminal ai comunismului. Este adevărat că în anii 50 îşi dorea să revină în literatura română, a scris şi versui proletcultiste sub pseudonimul Ion Motoarcă! Este trist chiar jalnic cum se murdăreşte memoria unuia din cei mai importanţi poeţi postbelici.

Aceste însemnări le-am făcut exact după ce terminasem de citit dosarul din Dilema veche de acum 2 săptămâni dedicată cititului, unde sunt recomandări pentru cărţi de vacanţă, am găsit şi cartea lui Boia printre ele.