The Berlin Exchange de Joseph Kanon

Acest roman m-a interesat pentru că subiectul îmi este oarecum familiar. Este vorba de fizicieni, cercetare în domeniul nuclear, vremea comunismului.

Personajul principal al romanului este Martin, un american care a studiat fizica  în interbelic la Gottingen. În acea vreme universitățile de top erau în Germania! Martin a fost implicat în proiectul Manhattan la Los Alamos, dar a trădat vânzând secrete atomice rușilor. S-a mutat în Marea Britanie la Harwell unde a fost deconspirat și băgat în pușcărie, în SUA era condamnat la moarte. În Germania s-a căsătorit cu Sabine, cu care s-a mutat în America în timpul războiului. Sabine ca și Martin erau oameni de stânga și așa se explică trădarea către sovietici. În 1963 Martin este schimbat cu niște prizonieri germani de conștiință și cu un spion american. Afacerea este tranșată de Kurt, avocat din Berlinul de Est, care era implicat în aceste schimburi și care se recăsătorise cu Sabine. Din relația cu Sabine rezultase un fiu, Peter, care era vedetă într-un serial de familie din DDR. Martin se stabilește la Berlin în vederea transferului la centru nuclear Rosendorf de lângă Dresda. Martin are ocazia să se revadă cu vechi prieteni și cunoștințe, Klaus Fuchs, spionul principal al rușilor la Los Alamos, dar și cu colegul lui dec la Gottingen, Stefan. Stefan lucrase la bomba atomică a URSS la Arzamas. Strefan este extrem de nemulțumit de situația de la Rosendorf. Stefan voia să se construiască centrale nucleare energetice în locul termocentralelor pe lignit, temă de actualitate. 

Se pare că ideea schimbului lui Martin era ideea lui Sabine, pentru a-l pune pe fiul Peter în contact cu tatăl lui natural, Martin. Martin află că Sabine are cancer la plămâni și vrea ca Martin să plece înapoi în America unde Peter să aibă dreptul de a alege. Martin s-a convins rapid că a schimbat o pușcărie englezească cu una mai mare comunistă. În plus este abordat de rusul kaghebist care-l coordona cu sarcina să-l supravegheze pe prietenul lui Stefan. La dorința lui Sabine pune la punct un plan de evadare ingenios. Planul este aproape dat peste cap pentru că Sabine are remușcări comuniste și anunță pe Andrei de planul lui Martin. Dar finalmente Martin evadează în Germania de vest!

Este un roman despre atmosfera de suspiciune din acea vreme, bine cunoscută mie, când securiștii îți studiau tot ce faci cu ajutorul neprecupețit al turnătorilor. Azi e mai simplu cu smartfonul care spune totuși despre tine, noroc că nu mai sunt securiști să te aresteze!

Fără pijamale cu Teatrul Satiricus I. L. Caragiale Chișinău

Festivalul Liviu Ciulei de la Teatrul Alexandru Davila a continuat cu o comedie bulevardieră Fără pijamale cu actorii Teatrului  Satiricus I. L. Caragiale Chișinău. Este o comedie care are autori doi americani, dar este la bază o comedie franțuzească numită Moumou.

Este comedia tipică franțuzească cu qui pro quo. Georges, un afacerist din Deauville are o amantă la Bayonne și se pregătește să plece la ea sub pretextul de afaceri. Dar soția Yvonne i-a făcut om surpriză, a invitat printr-o telegramă să vină familia partenerului de afaceri la Deauville. Afaceristul este disperat că apare amanta Babette. Este salvat că prietenul din liceu Leonard zis și Moumou care sosește pe neașteptate la el și poate poza în soțul lui Babette. Doar că Leonard are o problemă este cam gay! În fine apare și adevăratul soț al lui Babette, Jacques, care este un infractor căutat de poliție și de inspectorul Legrand. Printr-o confuzie este angajat majordom de Yvonne. Georges vrea să culce cu Babette și-l momește pe Jacques să doarmă în camera lui. Trece noaptea și paradoxal Moumou descoperă că este afemeiat! Pentru că toate femeile, inclusiv subreta Claudine i-au făcut vizite. Dar se pare că cea adevărată este subreta. Jacques joacă la cazinou banii primiți de la toți și câștigă plătindu-și cecurile fără acoperire. 

În final totul se rezolvă, Georges rămâne cu Yvonne, chiar dacă l-a înșelat, Babette cu adevăratul Jacques, majordomul, și Moumou cu subreta Claudine. 

Actorii au fost simpatici, amuzanți, s-a mai simțit accentul basarabean, ba adevăratul Jacques poza cu o barbă de hasid în evreu, cu accentul de rigoare.

O comedie care a provocat hohote de râs și prin sugestiile erotice ale replicilor, dialoguri sprințare. 

Lumea s-a simțit bine și a aplaudat cu însuflețire!

 

Revizorul de Gogol la Teatrul Național I.L. Caragiale Satiricus Chișinău la Ediția I a Festivalului de Teatru Liviu Ciulei la Teatrul Alexandru Davila Pitești

Cred că titlul acestei postări este cam lung, dar trebuie să precizez foarte clar atât spectacolul, cât și în ce cadru s-a desfășurat.

În prezentarea spectacolului managerul Teatrului Alexandru Davila Pitești, domnul Dan Tudor a prezentat acest festival de teatrul de comedie la prima sa ediție.

Spectacolul prezentat a fost una din capodoperele teatrului rus, Revizorul aparținând marelui scriitor ucrainean Nikolai Gogol. Fac această precizare pentru că un amic mi-a zis că nu are dispoziția să vadă chestii rusești. Gogol ca mai toți marii scriitori ucraineni au scris în limba rusă. La fel și alt mare scriitor interbelic sovietic Mihail Bulgakov.

Îmi amintesc că exact acum 50 de ani am ratat să văd Revizorul pus în scenă de Pintilie (am scris eronat că regizorul a fost Ciulei) din motive stupide între care: lasă că-l văd altădată. A fost ultimul spectacol al lui Ciulei și Ciulei a fost dat afară de la Bulandra și a regizat apoi doar în străinătate.

Am fost curios să văd spectacolul și pentru că basarabenii sunt mai aproape de spiritul rus. Aș remarca în primul rând că toți actorii aveau o dicție impecabilă în limba română de la București!

Subiectul este cunoscut, impostorul Hlestakov este luat drept revizor - inspector guvernamental de către autoritățile unui mic oraș și acesta profită să-i jecmănească pe funcționarii corupți, să promită că-i ia de soție fiica primarului, ca apoi să dispară. Dirigintele poștei desface scrisoarea lui Hlestakov și află că este impostor, ca apoi să apară adevăratul revizor.

Regizorul Sandu Grecu a localizat piesa situând-o într-un Chișinău contemporan, unde revizorul este de fapt un inspector de la Uniunea Europeană. Spectacolul este însoțit de videoclipuri cu actorii circulând prin Chișinău și apropo Gara din Chișinău arată foarte bine cu o fațadă gen Art Nouveau. Ba se amintește că Rusia se pregătește de război, cum este din păcate acum.

Actorii au fost bine aleși, sunt foarte buni și autentici. Numele lor se află pe afișul pe care l-am pozat. Scenografia este specială, circulă un tren Moscova Bruxelles, autoritățile chefuiesc și se simte puternic mirosul de grătar, șiș kebab! Și asta mi-a amintit de O scrisoare pierdută a lui Ciulei unde, în final adia miros de mititei! Se mai revarsă și vălătuci de fum, de fapt azot lichid care s-a evaporat.

Actorii au renovat și textul gogolian cu romgleza curentă, mai ales cu echivocul fac care are semnificația sexuală în engleză.

Spectacolul a fost reconfortant și actorii au fost aplaudați meritat cu generozitate.

Muzici și faze de Ovidiu Verdeș

De această carte, Muzici și faze am auzit prin reviste culturale. Am reușit să să o citesc acum, când, din păcate autorul Ovidiu Verdeș nu mai este. Verdeș era universitar și a scris doar acest roman, premiat la apariția în 2000, în rest studii de literatură. Pentru unii scriitori din promoția 2000 este o carte cult. 

Am reușit să o descarc sub formă pdf de pe internet, cu o redactare cam proastă, dar citibilă pe tabletă. Am citit-o sub formă pdf, mai dificil, conversia e-pub nu a reușit!

Cum aș caracteriza cartea? Romanul adolescentului grăbit. 

Cum și cucerit cititorii? În primul rând prin limbajul ușor argotic și familiar despre avatarurile unui adolescent de 15 ani în anul de grație 1978, în România. Încă nu începuse perioada câinoasă a anilor 80. Și eu făcând o deplasare în 1977 în URSS nu îmi imaginam că în România n-o să mai găsești nimic la alimentară, cum era la sovietici.

Tânărul Tinuț este elev în clasa a 9-a și are două pasiuni: muzica rock și fumatul. Dar vârsta își cere drepturile, Tinuț s-a amorezat (apud ta-su!) de colega Hari. Tinuț provine dintr-o familie bine situată, ambii părinți sunt medici și Tinuț primește cadou un magnetofon Maiak, sculă bună pentru acele vremuri. Tinuț locuiește într-o zonă pe care o știu, blocurile de lângă Academia Militară, blocuri probabil construite de sovietici în anii 50, unde locuiesc mulți militari, securiști.  

Tinuț are prieteni pe Mimi, elev în clasa a12-a și pe Luci, un fraier la un liceu industrial. Toți sunt mari amatori de rock, merg la alt vecin, Bodi, un tip de 23 de ani, care este chitarist la o trupă și posesorul a unui alt magnetofon Maiak, cu care și-a tras benzi cu muzică foarte bună din acea vreme: discurile Led Zeppelin, The  Other Side of the Moon a lui Pink Floyd, King Crimson, etc. Bodi tot dă la arhitectură și nu intră și desenează și pictează. Toți aleargă să găsească discurile cu muzica originală, copiile bulgărești sau indiene sunt câh! Această pasiune pentru muzică am avut-o și eu, dar fără să am scule. Băieții își fac de lucru la o cofetărie cu terasă la Parașută unde dau de derbedeii din cartier, Oase, hoț de buzunare, Canzone, un bătăuș, de gagicile lui Bodi, care se pare că e și mare crai.

Și fazele din titlul romanului apar din întâmplările de la școală, din aventurile de fumător de kentane și mai ales din făcutul de rost de muzică. 

Finalul romanului, mai neconvingător are tentativele erotice ale lui Tinuț și a lui Hari, dar fără să ajungă buric pe buric, cum îi oferă o babă protejata cam de vârsta lui. Tinuț își propune să-și piardă virginitatea totuși cu o fufă de a lui Bodi. Romanul are umor, se citește cu plăcere, și aduce aminte tuturor o perioadă a fericită când ai o grămadă de planuri, pe care nu le realizezi, când ajungi la maturitate. 

Gramatica civilizațiilor de Fernand Braudel

Am terminat de citit cartea lui Braudel Gramatica civilizațiilor, carte scrisă acum 60 de ani prin 1962.

Marele istoric Fernand Braudel era preocupat de felul în care liceenii francezi învață istoria. Și din acest motiv el scrie această carte. 

Începe cu Islamul, continuă cu Extremul Orient, India și China și un pic de Japonia. Apoi se ocupă de Africa. Volumul doi al cărții este despre civilizația europeană, cea a Americii latine, a Americii, adică SUA ca să continue cu moștenirea colonialismului englez și în final civilizația sovietică. 

Este foarte interesant că marele istoric Braudel dă o imagine corectă asupra istoriei acestor civilizații. Atunci când încearcă să proiecteze viitorul se înșeală destul de tare. Asta arată cât de greu este să prevezi viitorul din realitatea curentă.

Despre India afirmă că cei cu pielea închisă sunt cuceriți de cei cu pielea albă, mongolii descendenți din mongoli, Asia Centrală și apoi de englezi, lucru care azi ar fi categorisit drept rasism! India și China sunt civilizații vechi și care se transformă greu. A contat budismul exportat în China și Japonia. China a avut o evoluție mai specială., ea nu a avut mari nobili, fiind condusă de birocrația mandarinilor, ca să fie cucerită finalmente de comunismul lui Mao. Nu era clar unde evoluează China pentru Braudel, care va trece apoi prin revoluția culturală, dar care apoi sub Deng Hsiao Ping transformă economia într-una capitalistă care a dus acum la o Chină marea fabrică a lumii și a două ei economie.

Nici de Islam nu are proiecții clare, aici se alunecă spre terorismul de azi, dar și transformarea zonei Golfului Arabic într-o zonă de maximă prosperitate din petrol. 

Despre Europa Braudel spune că istoria ei este istoria evoluției relațiilor umane despre dorința de libertate și emancipare obținută prin revoluții, cum a fost cea engleză din 1649 cu executarea lui Charles I, care a culminat apoi cu revoluția glorioasă din 1688 când burghezia obține controlul regatului, care devine o monarhie constituțională condusă de parlament și cea mai mare putere economică și colonială datorită decolării revoluției industriale. În Franța absolutismul regal sfârșește în Revoluția franceză din 1789 și republicanismul devine forma constituțională.

În final Braudel se ocupă de Rusia țaristă și urmașa acesteia Uniunea Sovietică. El identifică corect că pentru a reuși revoluția lui Lenin instituie teroarea și apoi Stalin conduce ca un dictator total. Succesele de la începutul anilor 60 îl fac pe Braudel să aibă o atitudine optimistă privind viitorul URSS. Comunismul sovietic se prăbușește în 1989 și finalmente în Rusia în 1991, cînd URSS dispare și apar 15 țări noi independente. Dacă în partea occidentală europeană se alege democrația, Rusia și republicile din Asia Centrală aleg dictatura. Cea mai periculoasă este cea a lui Putin care a declanșat acest război complet stupid cu Ucraina pe care-l pierde.

Interesant în această carte este că poți analiza trecutul, dar e greu să prevezi viitorul. Și asta în condițiile a trecerii a doar 60 de ani!

Asta arată că lumea evoluează rapid și din cauza revoluției industriale și a digitalizării și inteligenței artificiale. 

Dacă în 1990 Francis Fukuyama prevedea sfârșitul istoriei, în sensul victoriei democrației de tip europeano-americană și el s-a înșelat!

PS Coperțile cărților mele arată mai bine decât cele din imaginile găsite pe internet!

Anihilare de Michel Houlellebecq

După cum observați, cum am terminat volumul de articole ale lui Houellebecq m-am apucat să citesc ultimul său roman tradus în limba română. Vă mărturisesc că am citit toate romanele lui Houellebecq, complicat nume, îl cheamă de fapt Michel Thomas, dar și-a luat numele de la un bunic. Primul său roman Extinderea domeniului luptei s-a bucurat de un enorm succes. Houellebecq nu are precauții puritane ipocrite despre sex, vorbește natural despre acest atribut uman. A fost acuzat de islamofobie. Această atitudine este subiectul unor ample dezbateri în Franța unde, islamicii sunt un procent important din populație, ca moștenire a colonialismului magrebian. A scris și o carte cu o atitudine dezabuzată Supunere în care Islamul ieșea victorios în Franța.

Scriitorul Houellebecq este un adevărat patriot, cărțile sale sunt parcă o reclamă pentru Franța, sunt chiar un ghid turistic. Spune că sunt zone în care autoritățile locale plătesc pe locuitori să păstreze anumite obișnuințe clasice, precum jocul cu bile - boules ca să atragă pe turiști. Nici această carte nu evită acest lucru, acum este reclamă pentru cunoscuta zonă a Beaujolais, a podgoriilor de vin tânăr din apropiere de Lyon. 

Acest roman mi-a plăcut foarte mult, poate cel mai mult dintre romanele lui Houellebecq. Este un roman complex, politic, thriller, și mai ales un roman trist de dragoste. Mă întreb de ce nu se scrie la noi un astfel de roman. Avem în literatura română pe Camil Petrescu un romancier al citadinului, al burgheziei în ascensiune, cu un urmaș în Petru Popescu cât a scris în România. Mai ar fi și Hortensia Papadat-Bengescu cu romanul aristocrației decadente românești și cam atât, poate și Gabriela Adameșteanu cu O dimineață pierdută.  Ce ne lipsește să avem romane ca acelea ale lui Houellebecq este lipsa unei burghezii consolidate, puternice care a făcut Revoluția de la 1789 și a inventat republicanismul. Noi am avut o burghezie fragilă, slabă apărută târziu  și a mai intervenit și hiatusul comunist. Acum se scriu romane dominate de obsesia comunistă, de sexualitate nou descoperită, afișată cu prost gust, nu ca la autorul francez, sau despre noii îmbogățiți, care exală corupție și proastă calitate.

Romanul Anihilare al cărui nume m-a făcut să mă gândesc la cine știe ce catastrofă de natură politică are în centru pe Paul Raison. Numele, ales nu întâmplător te duce la raison - rațiune. El este absolvent de ENA (Ecole National d'Administration) care pregătește înalții funcționari ai Franței. Este în guvern expert pe probleme economice în Ministerul Economiei și confident și consilier al ministrului Bruno, un politehnist de elită. Paul este fiul unui înalt funcționar al DGSI Contraspionajul francez, SRI-ul lor. Și totul începe cu niște videoclipuri extrem de realiste care îi tăiau capul cu ghilotina lui Bruno, apoi cu acțiuni teroriste de sabotaj ale unor vapoare care sunt scufundate, distrugerea unei bănci de spermă din Danemarca și finalmente cu scufundarea unui vapor cu emigranți africani care sunt și împușcați cu mitraliera când încercau să se salveze. Toate aceste acțiuni te duc la un thriller, dar se combină perfect cu agitația politică de pe scena Franței. Suntem în 2027 și se petrec alegerile prezidențiale. Președintele își încheie perioada de 10 ani de prezidențiat și cel care pare cel mai potrivit este Bruno, ministrul economiei. Însă președintele (ce pare evident a fi actualul Macron) optează pentru un candidat venit de mass media, iar Bruno să fie vedeta care să-l acompanieze pe candidat. Aceste atentate reușesc să-l salveze pe candidatul partidului la putere, care va fi ales mai mult ca sigur. Însă vedeta alegerilor devine Bruno care-și descoperă calități oratorice și pare a fi el candidatul mai potrivit. Oricum lui Bruno îi convine pentru că cu noul președinte el va fi un fel de factotum în ideea că Franța devine un regim prezidențial de tipul SUA în care președintele este și prim ministru.

Însă romanul se îndreaptă mai mult pe probleme lui Paul. Tatăl lui suferă un atac și intră în comă. Și aici încep problemele sistemului de sănătate francez, minat de sindicalismul retrograd și periculos.  Culmea că problemele de cuplu ale lui Paul cu soția lui Prudence, care erau de mult timp foarte reci și se separaseră în vastul apartament din Bercy se repară în urma acestui eveniment nefericit.  Cei doi revin la o viață sexuală normală, chiar foarte activă. În același timp părinții lui Prudence au accident și mama ei moare, iar  tatăl este într-o situație cvasi similară cu a tatălui lui Paul. Totul pare că s-a reparat în relația lor de cuplu și atunci apare drama. De la o durere de dinți Paul află după un control ORL că are o tumoră care îi atacă mandibula și limba. Poate să sufere o operație care înseamnă că mandibula îi va fi operată și înlocuită. Paul refuză operația și rămâne pe radio și chemo terapie. Aceste procedee sunt totuși paliative și Paul va muri, va fi anihilat!

Este un roman vast, are 520 de pagini și este subiectul unor atente documentări, literare, culturale, politice și medicale.

Îl recomand cu căldură!

 

Un pic mai rău de Michel Houellebecq

Am citit cartea lui Michel Houellebecq cu titlul semnificativ: Un pic mai rău. Cartea este o culegere de articole scrise de autor și mai multe interviuri. Titlul cărții este dintr-un articol scris în timpul lockdown - restricțiile cauzate de covid 19 în anul 2020. Analizând cele întâmplate din punctul de vedere al scriitorilor francezi el concluzionează: va fi ca mai înainte, dar un pic mai rău!

Michel Houellebecq revine cu prima sa carte Extinderea domeniului luptei devine instantaneu un scriitor foarte citit cu mare succes de public. El este  extrem de controversat, pentru că atacă islamul care vrea să impună propriile sale legi în Franța. Subiectul este reluat și în Supunere. Cărțile sale au fost traduse rapid și în România și le-am citit cu interes, chiar dacă nu totdeauna sunt de acord cu autorul, le-aș citi și în franțuzește, dar sunt precar, abia pot citi un ziar. Cărțile au o puternică tentă erotică, nu se ferește să vorbească frontal despre sex, trezind și reacții pudibonde.

Houellebecq este un scriitor în descendența lui Joseph de Maistre și Charles Maurras. Este după unii un reacționar.

M-au interesat ideile din dialogul autorului cu Geoffroy Lejeune privind statutul actual al bisericii catolice. Houellebecq apreciază ortodoxia care nu are pretențiile universaliste ale catolicismului. Eu ca ortodox nu sunt de loc fericit cu conservatorismul și retardarea ortodoxă. 

Pentru că este conservator cu accese reacționare Houellebecq îl apreciază pe Trump  pe care-l numește clovn și chiar pe Putin. Cred că între timp și-a mai nuanțat opiniile.

Houellebecq domină literatură franceză de azi și ar fi meritat el premiul Nobel pentru literatură dacă Academia voia să-l dea unui francez și nu victimei islamului Salman Rushdie. Dar cum să-l dai la astfel de scriitori citiți și apreciați când ei nu sunt prea corecți politici, cum spune Julian ploieșteanul parizian. Trebuie încurajați cei care practică ceea ce azi se numește curentul woke, dezvoltat de falimentarii marxismului din universitățile americane.