Rossini şi Totan

În seara de 15 februarie am avut plăcerea să audiem un concert lecţie susţinut de dirijorul vâlcean Florin Totan. Concertul a coincis cu ziua de naştere a maestrului. Am fost primul care i-am urat "La Mulţi Ani!" ca la sfârşitul spectacolului întreaga sală să-i cânte "La Mulţi Ani cu Sănătate".

Maestrul Totan este un discipol al lui Celibidache şi maniera sa de dirijat este puternic influenţată de a marelui dirijor, după cum remarca amicul Sandu C.

Florin Totan ne-a încântat cu uverturile marelui muzician italian Giacomo Rossini dar la fiecare uvertură din operele lui Rossini ne-a prezentat personalitate acestuia, maniera de compoziţie în crescendo a uverturilor sale, pasiunile sale gastronom şi gourmet lăsând gustului rafinat turnedoul Rossini din muşchi de vită şi pathe de fois gras!

Florin Totan

Rossini a fost un prodigios compozitor de opere din genul belcanto, a scris 39 de opere până la 40 de ani, după care izvorul creativ a încetat brusc şi nu a mai scris nimic semnificativ până la moarte. Este influenţat de Haydn şi Mozart ce i-a adus porecle de il tedeschino - micul neamţ!

Programul a inclus uverturile la operele:Bărbierul din Sevilla, Semiramida, Italianca în Alger, Cenuşăreasa, Coţofana hoaţă şi în final ca bis uvertura la Wilhelm (Guglielmo) Tell.

Lumea a aplaudat cu entuziasm interpretarea de excepţie a orchestrei Filarmonicii Piteşti conduse de Florin Totan.

A legacy of Spies de John le Carre

Vreau în primul rând să mulţumesc prietenilor mei care au fost interesaşi de postările mele privind filmul The Post şi despre Dilema veche. Se vede că subiectele sunt interesante!

Revenind la subiect vreau să spun câte ceva despre autorul romanului pe care l-am terminat de citit. 

Primul roman citit de mine scris de John le Carre probabil că era chiar celebrul său The Spy Who Came in from the Cold de care nu-mi mai amintesc de loc. Era în 15 martie 1975 când am realizat o aventură pe munte, în Iezer Păpuşa care putea să se termine prost prin zăpezile şi frigul de pe munte. 

Am mai citit două romane ale lui le Carre, unul tradus în româneşte prost că l-am citit greu, spre deosebire de romanele în original pe care le-am citit uşor şi cu plăcere. 

John le Carre este considerat cel mai important scriitor de romane de spionaj din actualitatea literară engleză şi considerat chiar un stilist. 

Romanul de faţă, A Legacy of Spies - Moştenirea Spionilor este un roman din seria George Smiley. Smiley este şeful Operaţiunilor Speciale din serviciul secret britanic şi se focalizează pe acţiuni de spionaj în Berlinul de Est de la sfârşitul anilor 50. Personajele amintite în acest roman sunt dintre romanele precedente. Pentru a scrie aceste lucruri m-am documentat şi am dat de un articol despre roman în The Guardian.

Romanul A Legacy of Spies este un roman scris la persoana I. Acesta este Peter Guillam, fost spion englez din echipa lui Smiley. Personajul este după mamă breton fiind limba copilăriei lui, alături de franceză şi dintr-un tată englez care a murit în acţiuni de sabotare în vremea ocupaţiei naziste a Franţei. 

Totul se petrece după căderea zidului Berlinului, suspectez ca prin anii 90, când Guillam s-a retras la ferma din Bretagne. El este chemat de urgenţă la Londra pentru a lămuri nişte chestiuni legate de trecut.

Ajuns la Londra Guillam află că este în curs o anchetă privind acţiuni ale serviciilor secrete din trecut la instigarea lui Cristoph, fiul german al spionului Alec Leamas. Acesta este personaj principal în romanul The Spy Who Came in from the Cold, iar Guillam este în romanul Tinker Tailor Soldier Spy.

Leamas a fost un personaj eroic care reuşeşte să o salveze pe frumoasa Tulip - Lalea din Germania de Est prin  Cehoslovacia, Paris şi să o aducă în Marea Britanie. Tulip era soţia unui mahăr cam homosexual de la ministerul de externe RDG şi secretarea şi amanta prin viol a lui Rapp un personaj înalt din STASI, securitatea est-germană. Tulip le transmitea britanicilor documente foarte importante mai ales de spre sovietici. Cărăuşul documentelor a devenit Guillam, un bărbat foarte frumos după cât se pare. Cei doi s-au întâlnit inclusiv pe plajele Bulgariei, unde Peter devine prieten cu băieţelul ei Gustav şi pe plajă ea îi oferă imaginea completă a goliciunii într-o invitaţie erotică. Guillam devine falsul oficial francez la Praga, care o are pe Tulip drept soţie şi care reuşeşte să o aducă la Paris, după o noapte de dragoste fierbinte pe întuneric şi fără zgomot într-un hotel din Praga. Ulterior Guillam era convins că o va lua de soţie pe Tulip şi-l va recupera din Berlinul de Est pe fiul ei Gustav. 

Dar se petrece un accident şi Tulip este omorâtă de un agent STASI care ca un dobitoc se prindă într-o cursă de animale şi prins de agenţii britanici. Est-germanul Mundt acceptă să devină agentul lui Smiley şi acest lucru ere ştiut de foarte puţini oameni inclusiv Guillam. Leamas este foarte afectat de moartea lui Tulip pe care o adusese cu bine peste frontiera germano-cehoslovacă pe vreme de iarnă şi devine alcoolic. Este cuplat cu Doris, o evreică cu convingeri de stânga bibliotecară la Londra. Pleacă ambii în Berlinul de Est şi sunt capturaţi de Mundt şi executaţi la zidul Berlinului la încercarea de trecere. De fapt aceasta este acuza adusă de Cristoph şi pe care imbecilii din parlamentul britanic erau gata să-l accepte ca să se răzbune pe cei din serviciile secrete. 

Cristoph încearcă să-l şantajeze pe Peter Guillam şi îi cere 1 milion de euro! Ba vrea să-l împuşte. Cei din serviciile secrete, tineri nu sunt de loc interesaţi de soarta lui Peter, vor să scape de el, pentru că şefii lor cred că trecutul îi prejudiciază. 

Guillam dă în final de Smiley, foarte bătrân, la Freiburg în sudul Germaniei şi acesta se oferă să lămurească toată tărăşenia.

Şi în final Guillam revine la ferma sa de Bretagne în compania mult mai tinerei Catherine, ţiitoare şi administratoare a fermei. 

Un roman care arată cum vechii spioni ai Războiului Rece sunt trimişi la pensie pentru că au devenit o moştenire apăsătoare şi deranjantă. Asta este istoria!

The Post un film despre valorile care fac America mare

Am văzut zilele trecute un film care m-a entuziasmat. Este filmul realizat de excelentul regizor Steven Spielberg dedicat marelui ziar al capitalei federale american The Washington Post. 

Washington Post este un ziar care exact atunci când se desfăşoară filmul nu era ziarul de mare influenţă care este astăzi.

Despre acest ziar şi de reportajele dedicate afacerii Watergate care au dus la prăbuşire preşedintelui Nixon am citit carte şi am văzut filmul All the president men. Acolo în roluri principale erau reporterii Bob Woodward (Robert Redford) şi Carl Bernstein(Dustin Hoffman) care au documentat această afacere care a explodat în America determinând demisia lui Nixon. 

Aici sunt personaje principale sunt şefii ziarului: Publisher (proprietarul) Kathetin Graham (Meryll Streep) şi Editor in Chief  (redactor şef) Benjamin Bradlee (Tom Hanks). Pentru mine şocant a fost excelentul Tom Hanks, care pare mult mai tânăr în acest film faţă de vârsta lui.  

Washington Post era un ziar al capitalei de nu prea mare răspândire şi prestigiu. Era în proprietatea familie Meyer (numele de fată al lui Katherine).   Suntem în 1971 când războiul din Vietnam atinsese apogeul şi era detestat de tinerii americani congenerii mei.

Explicaţiile sunt diferite. Robert Mc Namara comandase un studie corporaţiei Rand care demonstra că acest război nu poate fi câştigat.

Daniel Ellsberg expert la această corporaţie care fusese martor ororilor războiului vietnamez, vrea să facă lumină şi să informeze publicul american despre această implicarea americană veche începând cu preşedintele Truman, apoi Eisenhower, Kennedy, Johnson şi finalmente Nixon.

El trimite extrase din dosare către prestigiosul The New Yirk Times. Nixon dă ordin ca publicarea să fie oprită. 

În acest timp Bradlee îl pune pe un jurnalist să afle sursa documentelor. Acesta dă de Ellsberg la Boston şi ia majoritatea documentelor în vederea publicării. 

În acel moment The Post trecea printr-o perioadă critică. Katherine Graham, care rămăsese văduvă după sinuciderea soţului decide ca ziarul să  devină public, cotat cu acţiuni a Bursă.

Graham făcea parte din high life-ul washingtonian, era prietenă cu Mc Namara, avea relaţii extinse între decidenţii politici americani. Bradlee pe de altă parte fusese prieten apropiat cu John Kennedy. 

Este seara critică în care Bradlee împreună cu reporterii pregătesc materialul privind Hârtiile Pentagonului care nu mai se publicau în NY Times. Doamna Graham îşi asumă riscul să fie dată în judecată şi ziarul să fie închis în ideea că adevărul oricât de neplăcut ar fi trebuie cunoscut de publicul american.

Decizia ulterioară a Curţii Supreme permite publicarea unor documente de mare interes pentru public. Este o victorie a bunului simţ, a democraţiei şi libertăţii americane. 

Filmul se termină cu episodul începerii afacerii Watergate, care promovează Washington Post ca marele ziar care a devenit şi care se bucură de prestigiul doborârii unui preşedinte american.

Un film pe care preşedintele Trump ar trebui să-l vadă zilnic.

Şi acum la încheiere vreau să spun ceva şi despre ziare.  Ziar în America se mai numeşte paper de la hârtia pe care este tipărit.

Acum aproape 50 de ani ziarele se bucurau de un mare prestigiu fiind tipărite în milioane de exemplare.  

La noi apăreau doar cele care transmiteau punctul de vedere comunist, apelam atunci la alte mijloace, în special la ziarul vorbit Europa Liberă. 

Acum tehnologia a terminat ziarul pe hârtie, şi la noi se citeşte pe net. În SUA conţinutul este restricţionat, trebuie să plăteşti ca să citeşti, la noi este încă liber. Eu mai cumpăr doar ziarele locale, pentru că sunt pentru interesul meu privind actualitatea locală, despre actualitatea românească aflu de pe tot felul de saituri de ziare şi altele. 

Din nou despre Dilema veche

Încă nu a început jurnalul de joi care are în el notaţii despre articolele din Dilema veche, dar nu pot să nu remarc ultimul număr. 

Ca piesă principală este dosarul despre istorie.

Îmi amintesc că prin 1992 doamna Juliana Pilon de la o agenţie americană de suport pentru democraţie spunea că istoria noastră va prezenta surprize şi eu nu o prea credeam.

Cărţile lui Lucian Boia dovedesc cu prisosinţă acest lucru, chiar dacă istoricul este tentat să depăşească demolarea unor mituri constitutive ale poporului român.

Uite că episoade privind partea neagră a istoriei noastre din vremea războiului au ieşit la lumină precum pagini din istoria Holocaustului evreiesc din Transnistria şi alte asemenea. 

Este foarte interesant cum se discută acum despre cele două mai importante episoade ale istoriei românilor din epoca modernă, Unirea din 1859 şi România Mare din 1918. Ceea ce se subliniază acum este inteligenţa liderilor români de a prinde aceste ferestre de oportunitate.

Fenomenul Unirii putea fi pus sub semnul întrebării prin malversaţiile lui Vogoride în Moldova, dar şi inteligenţa muntenilor de a-l alege la Bucureşti pe 24 ianuarie tot pe Cuza domnitor.

De asemenea în pofida argumentelor germanofililor, Ionel Brătianu a ales corect tabăra Antantei care însemna revenirea Transilvaniei la România,şi profitând de prăbuşirea celor două imperii şi de realipirea Basarabiei la România, provincie care pregetă azi după jugul bolşevic.

Comparaţiile privind liderii politicii arată cât au decăzut politicienii români.

Când vezi cine sunt aşa zişii patrioţi români care îşi bat joc de interesele România şi când un borfaş are oportunitatea să-şi îngroape ţara pe altarul intereselor personale te apucă scârba. 

Un alt articol simpatic este dedicat unei mărci de automobil preferat de lăutari şi cântăreţi de nunţi care explică că iniţialele BMW ar fi de la Beethoven, Mozart şi Wagner!

Un alt articol simpatic este despre creativitatea românească privind mâncăruri venite din Orient. Şaorma cu de toate care include pe lângă carne, sosuri, zarzavaturi şi cartofi prăjiţi reflectă foamea moştenită de la Ceauşescu care face să îngrămădeşti  toate aceste componente în bucata de pita.

 Este cea mai mare plăcere să o cumpăr de la chioşc, rar o citesc pe net, doar când sunt plecat pe afară. Dilema veche este o revistă ce merită citită din scoarţă în scoarţă. 

PS Foarte important!

Tot din Dilema veche mi-am lămurit o prescurtare. La rubrica de muzica a revistei, d'aia merită citită toată a explicat ce înseamnă un prefix care mă frământa. Americanii au mania prescurtărilor şi a iniţialelor. Astfel am înţeles de unde vine preefixul alt.  Înseamnă alternative, de unde alt-right este dreapta alternativă, faţă de cea clasică reprezentată de Partidul Republican. Alt-Right este dreapta rasistă, neo fascistă, populistă pe baza căreia a fost construită de către Steven Bannon imaginea actualului preşedinte Trump. 
Atenţie, dragă G, tu care ai impresia că cine nu-l admiră pe Trump este de stânga. 

Din nou Mozart

În această seară am avut la Filarmonica Piteşti un program complet Mozart. 

Genialul compozitor al clasicismului vienez a scris cât vreo 10 compozitori aşa că se pot face mute seri cu muzică de Mozart.

Concertul a debutat cu Uvertura la opera Don Giovanni.  

Este un din operele de vârf ale lui Mozart, dar noi la Piteşti ne mulţumim cu uverturile, e mai greu să montezi operă. Orchestra condusă de dirijorul de ultimă oră Gheorghe Iliuţă a avut o interpretare mozartiană.

Orchestra Filarmonicii Piteşti condusă de Gheorghe Iliuţă

A urmat piesa de rezistenţă a serii, Concertul pentru pian şi orchestră nr. 25,  în do  major, KV 503. Este concertul din care s-a inspirat Rouget de Lisle când a scris La Marseillaise. Concertul are o tonalitate de marş, dar parte solistică a pianului are un aer extrem de graţios. Solistul, tânărul pianist Toma Popovici a avut o o interpretare de mare fineţe. 

Toma Popvici

La aplauzele publicului Toma Popovici a dat un bis finalul din Sonata a 7-a a lui Prokofiev. 

Dirijorul Gheorghe Iliuţă

În partea a doua a concertului orchestra condusă de Gheorghe Iliuţă a interpretat Simfonia nr 40 în sol minor, KV 550 de Mozart. Este parte de mijloc a trioului simfonic final al lui Mozart, simfoniile 39, 40, 41. Unii spun că nu are nici introducere, nici final, dar are multă muzică de Mozart, graţioasă, superbă şi inspiraţie pentru compozitorii germani. 

Pentru că după cum putem observa se purta în muzica acele vremi plagiatul fărp problemele de azi!

Cu Toma Popvici

 Am trăit momente de mare plăcere ascultând muzica lui Mozart.

Blues Parizian - un film cu Louis Armstrong şi cu jazz la Paris

Un prieten, Mircea Ionescu a pus un video clip cu Louis Armstrong, Sidney Poitier şi Paul Newman şi Joanne Woodward. Era un videoclip extras din filmul lui Martin Ritt Blues Parizian. 

Nimic mai simplu!

Am căutat pe net filmul şi l-am văzut. 

Nu este o capodoperă, dar este un film bun şi care-ţi merge le inimă. 

Suntem1961-61, este toamnă - iarnă la Paris. Da, este Parisul acela încă interbelic cu clădiri vechi şi cam delabrate, este Parisul care a inspirat o generaţie de artişti americani, de care a avut grijă Gertrude Stein, cu şeful de generaţie, Hemingway!

Ram Bowen (Paul Newman) este un talentat compozitor şi interpret de jazz la trombon colaborând cu saxofonistul Eddie Cook(Sidney Poitier) şi cocainomanul chitarist Gipsy (Serge Reggiani) Ei cântă într-o hrubă pariziană un bebpop înfierbântat în care tinerii dansează rock fără să ştie. 

Evenimentul este că la Paris soseşte marele trompetist Moore (Louis Armstrong) şi Ram vine să-l întâmpine la gară. De ce? Păi încă se călătoreşte cu transatlanticul adică cu vaporul care amarează la Le Havre şi de aici al Paris cu trenul.

În acelaşi tren vin şi două tinere americance negresa Connie (Diahann Caroll şi Lilian (Joanne Woodward). Ele sunt într-o vacanţă de 12 zile şi întâlnirea cu Ram le face curioase să meargă la jazz la Ram Bowen. Şi aşa se naşte o poveste de dragoste între cuplurile Ram - Lilian şi Sidney - Connie. Un fim frumos cu jazz de înaltă clasă susţinut  de Armstrong şi orchestra şi cu un aer nostalgic pentru Parisul de forever. 

Mulţumesc Mircea!

American Assassin de Vince Flynn

Atunci când citesc cărţi serioase, care sunt mai lungi simt nevoia unui intermezzo de romane uşoare, genul thriller.

Americanii excelează în acest domeniu, apar cărţi cu toptanul pe care le găseşti în NY Best Sellers.

Aşa am găsit romanul American Assassin de Vince Flynn. Acest prim roman scris în 2010 a avut mare succes, aşa că a continuat să scrie romane cu acelaşi personaj în centru acţiunii, Din nefericire autorul a decedat în 2013, dar seria este continuată de alt scriitor care creează romane de acţiune cu acelaşi personaj principal.

Am nimerit acest autor care avea un roman cu conţinut promiţător, despre unui asasin pregătit pentru acţiuni secrete şi murdare ale CIA.

Personajul principal al romanului este tânărul  Mitch Rapp. Acesta este excelent jucător de lacrosse, un fel de hochei pe iarbă cu crose cu plasă este un sport de contact foarte apreciat în SUA. Tânărul era foarte afectat că prietena lui a fost în avionul doborât la Lockerbie în Scoţia de o bombă a unor terorişti libieni.

O agentă CIA îl descoperă şi întrevede în el bune calităţi pentru un viitor agent pentru acţiuni speciale, adică un killer profesionist. 

Pentru acest lucru îl duce pe Mitch ca să fie antrenat de un vechi luptător din epoca Războiului Rece, suntem în primii ani ai lui 1990.

Stan Hurley după ce-l vede pe Mitch, sastisit de genul tinerelului îl provoacă la luptă pe saltea şi ia o bătaie serioasă de la acesta.

Mitch are un potenţial extraordinar, îi fracturează mâna într-o altă luptă unui fals ucenic  la pregătirea de luptă, care era de fapt dintre instructori.

Mitch îşi perfecţionează tehnica de tragere cu pistolul şi devine un asasin perfect.

Hurley întrevăzuse după experienţe din anii 80 în Orientul Mijlociu, Beirut şi Afganistan pericolul pe care-l prezenta islamismul militant după prăbuşirea URSS.

Mitch este trimis la Zurich să pregătească împreună cu Hurley şi alt agent execuţia lui Shariff, un turc traficant de arme în Orientul Mijlociu. El găseşte momentul potrivit şi îl împuşcă pe traficant fără a mai aştepta ordinele lui Hurley.

Chiar dacă acesta se enervează dar îşi dă seama că Rapp a acţionat funcţie de situaţia oportună.

După aceea cei trei pleacă la Hamburg unde îl capturează pe Dorfmann, un bancher cu simpatii naziste care manipula conturile unor terorişti arabi care acţionau în Beirut şi erau coordonaţi de vechiul KGB, transformat în SVR acum în Rusia.

Dorfmann le dă numerele de cont şi ei merg la banca din Zurich, unde cu ajutorul unui alt bancher originar din Germania de Est le golesc. 

Acţiunea se mută apoi la Beirut unde un grup de terorişti coordonat de sirianul Sayyed şi colonelul iranian Mugniagh organizează răpiri de americani cu ajutorul militanţilor palestinieni din Fatah.

Un businessman american este răpit şi agentul Cummins, şef de staţie CIA la Beirut este trimis să negocieze eliberarea contra bani. Cummins este şi el capturat şi torturat de Sayyed. 

Pentru a negocia eliberarea prin alte mijloace Hurley şi un alt agent sosesc în Beirut, urmând ca Rapp să vină cu o maşină prin Siria.

Hurley este identificat la aeroport de terorişti şi capturat împreună cu ajutorul său. Ei urmează să fie vânduţi ruşilor.

Legătura lui Sayyed la Moscova este cu Ivanov, adjunctul şefului SVR şi colaboratorul său Şveţs. Ei pleacă la Beirut să îi ia pe captivii americani. În acelaşi timp ambele părţi se bănuiesc că au golit conurile comune gestionate de  Dorfmann la Hamburg. 

Rapp ajunge la Beirut şi contactează pe şeful CIA din Beirut care îl ajută să afle unde ar fi plasaţi americanii răpiţi. Şi el se lasă capturat, dar reuşeşte să se elibereze şi ajunge să anihileze gruparea teroristă să-i captureze pe Sayyed şi pe Şvets.

Finalul romanului se întâmplă la Zurich unde Stansfield, şeful operaţiunilor speciale se întâlneşte cu Primakov, şeful SVR pentru a-l recupera pe Cummins, adus din Rusia. Cummins este recuperat în schimbul unui dosar care-l acuză pe Ivanov de fraudă din fondurile Rusiei. Primakov l-ar vrea şi pe Şvets, dar acesta a preferat să ceară azil politic în SUA.

Succes total şi urmează alte acţiuni secrete cu asasinate pentru interesele SUA!