Flori de martie

Soarele şi vremea bună a făcut ca primăvara să înflorească pomii!

Aceeaşi lebădă rătăcită

Dileme de cititor

Da! Sunt un cititor cu dileme.

Pe vremea tinereţii mele studenţeşti lucrurile erau mai clare, cel puţin în privinţa romancierilor.

Se pare că şi la poezie era fel.

Romancierii de prim plan erau de departe Marin Preda şi Nicolae Breban.

Preda se impusese cu Moromeţii şi a rămas cea mai puternică voce romanescă postbelică.

A scris după 1970 romane istorice, dar de istorie recentă, cu un succes colosal, ca să încununeze opera sa cu Cel mai iubit dintre pământeni, supranumit şi Era ticăloşilor!

Alt romancier de succes era abisalul Breban, cu: Francisca, În absenţa stăpânilor, Animale bolnave şi după escapada occidentală Îngerul de ghips, Bunavestire şi Don Juan. La Drumul al zid m-am oprit, devenise ilizibil!

Romane de mare succes mai scriau şi D.R Popescu cu F, Fănuş Neagu cu Îngerul a strigat şi Frumoşii nebuni ai marilor oraşe, Ştefan Bănulescu cu Cartea Milionarului, sau Gabriela Adameşteanu cu Dimineaţa pierdută.

De un mare succes s-au bucurat romanele de actualitate ale lui Augustin Buzura, cu o privire necruţătoare privind realitatea comunistă a României contemporane.

Un succes fulgerător în deceniul 7-8 l-a avut Petru Popescu, demn urmaş al lui Camil Petrescu, cu Prins, Dulce ca mierea e glonţul patriei, romane citadine inspirate din problematica generaţiei din care fac parte. A plecat în America şi acum revine dar mai dificil!

Ce s-a întâmplat după 1990?

Păi am citit din literatura română mai ales memorii, jurnale.

Cine mai scrie romane?

Este într-adevăr o inflaţie de romane, însă la mine acţionează un spirit conservator. 
Nu am încredere nici măcar în prezentările critice din România literară şi Dilemateca, cât a existat!

Prietenul meu de la New York Valeriu mă tot întreabă cine sunt prozatorii importanţi de azi. 

Eu am citit doar două romane româneşti, Provizorat al Gabrielei Adameşteanu şi Cartea Şoaptelor a lui Varujan Vosganian. Ambele se referă la trecut, Adameşteanu despre tribulaţiile unei tinere romanciere prin deceniul 7-8, iar Vosganian despre epopeea armenilor din România după ce au scăpat de genocidul din Imperiul Otoman până în vremea comunismului.

Cine sunt scriitorii români de succes?

Mircea Cărtărescu a devenit prozator şi a făcut succes nebun cu culegerea de schiţe De ce iubim femeile, i-am citit şi nuvelele şi Jurnalul, nu i-am citit romanul trilogie, dar după cum sunt nuvele din Nostalgia, n-aş rezista să citesc şi Orbitor.

Horia Roman Patapievici este un eseist de mare succes, interesant, cu idei originale, dar urmând şi drumuri bătute ale ideologiei despre români. După nişte pagini din reviste ar putea deveni un mare romancier din spiţa analitic abisală a lui Breban.

Andrei Pleşu a scris cărţi de teologie, precum Parabolele lui Iisus şi culegeri de opinii despre actualitate de  prin reviste şi periodice. Aici este burta moale a lui Pleşu, moralismul lui Pleşu nu se conformează cu atitudinile sale publice, discutabile, amorale uneori şi criticabile. Altfel este un autor interesant şi cu succes public.

Cel care scrie cel mai bine este Gabriel Liiceanu, literatura sa este primordial confesivă. Nu este romancier, cărţile sale se înscriu în genul jurnalului, a memoriilor.

Au apărut şi romancierii noi ai realităţii de început de secol XXI. Ei practică, se pare o literatură a mizerabilismului, a marginalităţii, drogaţi, cu sexualitate problematică şi morbidă. După cât văd şi criticii congeneri nu sunt prea mulţumiţi.

Cartea anului trecut, premiată de România Literară este un eseu, Amazoanele de Adriana Babeţi! Ioc la roman!

Mai este de aşteptat pentru romancierul, sau romancierii anilor 2010-2020! 

Minunea naturii au înflorit zarzării şi caişii

Am observat astăzi că zarzării au înflorit dacă stai aproape se

simte mireasma florilor de primăvară.

M-am oprit şi la bazinul de înot unde era concurs de copii. N-am mai fost acolo de un an jumate!

Lacul de acumulare de la Prundu este golit şi Argeşul a ajuns un firişor.

Explicaţia mi-au dat muncitorii de la podul peste Argeş. La podul vechi se execută injecţii de beton la piloni. În aceasta seară îl reumplu.

Lacul gol arată trist şi urât. Miroase puternic a mâl, se văd anvelope îngropate în nămol şi nisip. Nivelul a scăzut cam cu un metru jumate şi apar arbori doborâţi. Ţiganii au dat năvală să prindă peştii rămaşi prizonieri prin ochiuri de apă. O să mă cert cu cei de la Filială, pe noi cu undiţa ne urmăresc cu, pe ăştia îi lasă în pace!

A mai rămas rătăcită o lebădă!

Dar natura revine la viaţă, e primăvară, e soare şi ieşim la terasă la bere!

Lucrări la podul de pe Argeş

O lebădă rătăcită pe un lac gol!

Un lac gol şi urât!

Băieţii la o bere!

Muzică de primăvară la Filarmonica Piteşti

În seara de 20 martie am avut parte de un program complex realizat de orchestra Filarmonicii Piteşti, condusă de primul ei dirijor, Tiberiu Oprea.

În prima parte ni s-a propus Suita pentru orchestră Pelleas şi Melissande de Jean Sibelius. Este o piesă

Andreea Butnaru

ocazională, scrisă de marele compozitor finlandez, după mult mai cunoscută operă a lui Debussy, inspirate ambele de piesa simbolistă a lui Maurice Maeterlink.

Este o muzică tristă pentru că celebrează o tragedie de amor.

Florin Mitrea

În a doua parte am avut parte de muzică clasică, orchestra şi trioul solistic Muzica Viva compus din pianista Andreea Butnaru, violoncelistul Florin Mitrea şi violonistul Răzvan Hamza ne-au oferit Beethoven! 

Împreună cu orchestra condusă de Oprea, soliştii au interpretat Triplul Concert pentru vioară, violoncel,  pian şi orchestră în do major, Op 56.

Cum spunea şi prietenul Radu V. imediat după primele acorduri se simte mână titanului! Este singurul concert al lui Beethoven scris pentru mai mult de un instrument solist.

Răzvan Hamza

Acordurile superbe dialogul dintre cele instrumente soliste, reacţia orchestrei fac din această piesă una din bucăţile muzicale pe îţi doreşti să le reasculţi.

Soliştii şi orchestra au fost viguros aplaudaţi şi am avut parte şi de un bis oferit de cei trei solişti.

Melomanii piteşteni au avut din nou bucuria muzicii!

Omul providenţial

Văd că unii mă ironizează că scriu prea mult! 

Deh, am defectul ăsta, mai o cratimă lipsă, mai un dezacord, dar ăsta este pentru mine un jurnal on-line şi modul meu de exprimare.

Aşa că sunt liber să scriu, că să mă simt bine, şi sper că interesează pe unii, chiar dacă mă pun la punct, chiar atunci când nu au obiecţii la ortografie, dar mă acuză că n-am stil, că oi fi greoi, încâlcit, etc.

Citesc cartea ultimă a lui Liiceanu, Dragul meu turnător, dar nu despre ea am să scriu! Doar atunci când o voi termina, am să scriu despre ea.

Gabriel Liiceanu a întâlnit în tinereţea lui, în vremea studenţiei lui, un om providenţial!

L-a cunoscut pe Imre Toth când acesta preda Istoria matematicii şi a ştiinţelor.

Acest om poate fi şi un model al jidovului rătăcitor!

Evreu ungur din Ardeal, Satu Mare, comunist, bătut şi torturat de hortişti, profesor la Universitatea Bolyai, nu la Babeş Bolyai, cum scrie Liiceanu. La sfârşitul anilor 40 cele două universităţi clujene erau separate! 

A învăţat româneşte citind Contemporanul. Şi a fost profesor la Filosofia Universităţii Bucureşti.

Imre Toth a părăsit România unde era însurat cu fiica celebrei Zizi Lambrino, amantă şi soţie morganatică a prinţului Carol al II-lea. De la ea ni se trage şi actualul Prens Paul, care nu ştie bine româneşte, dar vrea să fie moştenitor regal!

Se stabileşte în Germania, se însoară cu o nemţoaică care-i dăruieşte două fete. 

Astea ar fi amănunte biografice. Datorită intervenţiei lui Toth, Gabriel Liiceanu primeşte o bursă DAAD ca să studieze o juma’ de an la Aachen. Acolo întâlneşte alt providenţial pe profesorul braşovean Walter Biemel. Învaţă şi se perfecţionează în germană. 

Cât despre Toth, se mută în Franţa, se stabileşte la Paris, iar la 63 de ani decide că s-a născut în....Italia. 

Toth scrie eseuri pe care ulterior Liiceanu le-a publicat.

Datorită intervenţiei omului providenţial Toth Gabriel Liiceanu se va înscrie pentru o bursă  Humboldt.

Dacă nu ar fi existat Imre Toth, acest om providenţial nu ştiu dacă ar fi azi Liiceanu un intelectual împlinit.

Un  astfel de înger păzitor îţi poate schimba viaţa!

Cât îl pot invidia pe Liiceanu că a avut noroc de astfel de oameni providenţiali!

Tovarăşa Ana by Norman Manea

În Observatorul Cultural, numărul curent, 714 din 14.03.2014 scriitorul Norman Manea ne propune un portret al controversatei personalităţi care a fost Ana Pauker.

Ana Pauker a fost şefa fracţiunii PCdR moscovite, sosită în România cu Armata Roşie după 23 august 1944. 

La sosire era foarte furioasă pe Gheorghiu Dej, că Regele Mihai dăduse lovitura de stat şi-l arestase pe Ion Antonescu şi România revenise la Naţiunile Unite. 

Ana Pauker dorea ca România să fii fost cucerită de armata sovietică. Nici nu vreau să mă gândesc la ce ar fi însemnat asta!

Ana Pauker a refuzat să devină şefa comuniştilor români şi a preferat să devină Ministru de Externe. Asta probabil din motive  de gen şi fără doar şi poate şi de antisemitism.

Pentru că asta este teza fundamentală livrată de Norman Manea! Ana Pauker a fost o victimă a antisemitismului congenital românesc.

Nu trebuie să discutăm despre victimele represiunii anti-evreieşti comise de autorităţile româneşti  în perioada Celui de-al Război Mondial. 

Este una din cele mai ruşinoase pagini din istoria României. Lagărele din Transnistria şi represaliile de la Odessa sunt dintre cele mai teribile evenimente în care armata şi autorităţile române s-au implicat. 

Manea însuşi este unul dintre cei miraculos scăpaţi din infernul lagărelor transnistrene şi aceste amintiri constituie materia  romanelor sale.

El a stârnit vehemente reacţii la deconspirarea trecutului deochiat, de aderenţă prolegionară al lui Mircea Eliade la începutul anilor 90.

Culmea! Acum în tezele sale privind-o pe tovarăşa Ana el se foloseşte de legionari şi de nuvela Pe strada Mântuleasa scrisă de ...Mircea Eliade!!!

Norman Manea vehiculează teza că ar fi fost contactată de legionari pe când se afla în puşcărie, înainte de a fi schimbată cu Pan Halippa şi să plece în URSS prin 1941 şi apoi, după 1944 ar fi încercat să-i aducă la partidul comunist pe legionari. Opinia mea este că această teză este doar un mit, cu pătlăgica verde la început şi care se face roşie când se coace!

Pe de altă parte mulţi foşti legionari au intrat din oportunism la partidul comunist. Dar cum comuniştii au confiscat toate arhivele, i-au epurat în 1948 şi unii au ajuns la puşcărie inclusiv sinistrul Ţurcanu, care a pus bazele experimentului fioros de reeducare Piteşti.

Revenind la nuvela eliadescă acolo Eliade descrie ciudata relaţie dintre protagonistul profesorul Zaharia Fărâmă şi mahăra comunistă Ana Vogel, ce o întruchipează pe tovarăşa Ana Pauker! 

Mai foloseşte şi simbolul uriaşei Oana cucerită de un om din est de la Universitatea Dorpat Tartu! Dar în viziunea lui Manea ar simboliza gigantul bolşevic.

Pe de altă parte Manea încearcă să acrediteze ideea că, de fapt, Ana Pauker nu a fost victima luptelor de putere din interiorul partidului comunist, pe vremea aceea PMR, ci ea este o victimă a antisemitismului românesc.

Ori această teză este complet falsă şi fantezistă pentru că în continuare rămân evrei în zona vârfului de putere al comunismului românesc,  în posturi deosebit de importante. Chiar acum urmăream pe Digi24 un reportaj din epocă din 1953, citit de una din vocile oficiale ale jurnalului de actualităţi de la cinema, până la televiziune, care mai era în activitate şi prin anii 70! Ei bine era vorba de Congresul Sindicatelor RPR din 1953 şi cuvântarea a fost citită de faimoasa Liuba Chişinevschi, soţia numai puţin puternicului Iosif Chişinevschi. Ambii au rezistat până când Dej i-a epurat din conducerea superioară de partid, la jumătatea anilor 50. La fel Leonte Răutu a rezistat ca mare mahăr al ideologiei de partid până în anii 70 în vremea lui Ceauşescu!

Deci nu antisemitismul îl anima pe Dej când îşi termina adversarii, ci pofta nemăsurată de putere.

Reacţiile pozitive ale forumiştilor articolului domnului Norman Manea privind-o pe controversata tovarăşă Ana sunt brusc întrerupte de postarea lui Daniel St. Paul. 

El afirmă că articolul lui Manea este doar un exerciţiu de manipulare inteligent şi insinuant, folosindu-l ca argument inclusiv pe Eliade.

A fost ca o găleată de apă rece aruncată în obrazul cititorilor pentru a ne trezi din amăgirea de Şeherazadă a poveştii lui Manea!

Vă recomand să citiţi şi articolul:

http://www.observatorcultural.ro/Tovarasa-Ana-(I)*articleID_29924-articles_details.html

Apropo', întâmplarea face să cunosc pe o nepoată de a Anei Pauker din vremea studenţiei. Am sau mi-a rămas o carte în engleză împrumutată de la ea, nu mai ştiu! 

Este o persoană extrem de inteligentă şi simpatică. Ţin minte entuziasmul cu care m-a gratulat când ne-am întâlnit întâmplător la Ploieşti unde însoţea un grup de spanioli, era studentă la Spaniolă!

Astăzi este stabilită prin Europa, am intrat în contact pe mail şi devenise una din corespondente.

Mi-a spus la un moment dat s-o şterg din listă, nu-mi împărtăşea opiniile, se pare că şi ea era tentată de teza loviturii de stat din 2012, vehement combătută de mine!

Mă consola cu faptul că o bună prietenă de a sa îmi admira textele publicate în Dilema veche!

Muzica anilor 70

O întâmplare fericită a făcut ca Dilema Veche să ofere un dosar dedicat muzicii electronice dinainte de 89 şi să văd un film la Cinemax numit Still Crazy pe acelaşi subiect.

De câte ori se agită subiecte de acest gen îi revin în minte momentele tinereţii din perioada studenţiei.

Atunci am cunoscut pe unul din protagoniştii acestui dosar.

Am fost invitat prin toamna lui 69 să ascult prin cămin un tip cu plete şi chitară. Se numea Mircea Florian! Este sătmărean şi coleg, concitadin şi prieten cu altă figură a acestei perioade Sandu Mitaru. Sandu Mitaru şi el mai comitea la fluier sau flaut, ulterior cu carieră prestigioasă de computerist în SUA. 

Celebru va deveni Mircea Florian, cântăreţ de folk! Îmi reamintesc de cântecele lui cu versuri trăsnite:

mama mai pluteşte/tata nu mai zboară, 
titlul unui cântec unde cred că erau aceste versuri, Veveriţa subacvatică!

Apoi spre sfârşitul anilor de studii, Mircea Florian devenise vocalistul unei formaţii de politehnişti, Lotus, unde la chitară era şi concitadinul şi amicul Răzvan Rotescu, emigrat şi el prin SUA. Ca vocalist de rock Mircea nu mai era aşa convingător. Ulterior am aflat că s-a ocupat de muzică experimentală, electronică.

Ştiam că pentru muzicienii congeneri mirajul era sintetizatorul inginerului Moog (expresie de la unul din prezentatorii de la Europa Liberă!), venit cu o expoziţie americană, la care au cântat Adrian Enescu  Dan Andrei Aldea. Celebru era clăparul lui Phoenix, Şpitzi Reininger, care procurase şi el unul de afară.

Pentru mine muzica electronică înseamnă Pictures at an Exhibition de Emerson, Lake & Palmer. Un disc îl adusese Nelu Dumitrache din Germania şi-l ascultam cu sfinţenie, precum şi The other side of the moon de Pink Floyd. Se fac zece ani de când s-a prăpădit bietul Nelu.

Nu ştiam de sintetizatorul realizat de Bibi Ionescu care cânta cu Aldea la Sfinx. Însă cea mai interesantă informaţie pe care o dă Bibi Ionescu a fost despre nivelul muzicii lor şi a noastră, din România. Ei cântau la cabaret prin Germania. 

S-a dus la un concert Genesis, unde în locul lui Peter Gabriel, vocea era Phil Collins. Şi atunci Bibi şi-a dat seama că n-au niciun viitor, profesionalismul şi  calitatea muzicală, uşurinţa cu care erau buni cei de la Genesis l-au convins să se întoarcă înapoi în România. Azi este patron la o firmă care asigură evenimente muzicale Stage Expert Ltd. Probabil că nici soarta din exil a băieţilor de la Phoenix nu a fost diferită.

Pentru noi aceste nume legendare ale muzicii acelei epoci ne stârneşte nostalgia.

Nu am avut Beatles sau Rolling Stones, îi aveam pe Phoenix sau Sfinx, Olimpic 64 cu Dorim Liviu Zaharia, pe Sideral Modal Quartet cu Mugur Winkler cît au fost pe la noi şi au fost un fel de surogat de bună calitate.

Aveam să mă conving de profesionalismul marilor trupe de rock când i-am văzut după 2000 pe Rolling Stones şi AC/DC şi nu pot decât să agreez cu opinia lui Bibi Ionescu, muzicieni desăvârşiţi cu ingineri de sunte geniali. Başii la concertul lui Rolling Stones erau perfect reglaţi, pe când cei ai trupei englezeşti din deschidere mi-au răsunat în stomac!

Întâmplător, cum am spus, am văzut un film englezesc despre un come back al unei trupe fictive, celebre în anii 70, Strange Fruit. Numai englezii puteau face un astfel de film, regăsirea membrilor trupei este un prilej de rememorări, fiecare şi-a urmat drumul, sunt mai bătrâni, şi sunt puşi să facă un turneu prin Olanda cu multe aventuri, cu nereuşite, dar în final îşi regăsesc vivacitatea. 

Lipsea însă liderul, chitaristul legendar Brian Lovell, care murise. Sufletul trupei, Karen Knowels, îndrăgostită de Brian îl regăseşte într-un  aşezământ de sănătate mintală, fusese internat acolo îşi revenise şi se ocupa de ....grădinărit! 

Finalul este apoteotic, Strange Fruit sunt invitaţi la un concert rock, încep să cânte, mulţimea este entuziasmată, dar intră în delir când Brian Lovell apare şi el la chitară. 

Film frumos, cântece rock foarte bune, actori excelenţi, un Bill Nighy, mai tânăr cu 20 de ani, într-un rol de vocalist în genul David Bowie! 

Doar englezii sunt în stare de asta, cum ne-au fericit cu inegalabila muzică a anilor 60-70!