Cartea explică cum a evoluat proprietatea asupra pământului în epoca de formare a principatelor românești în sudul și răsăritul Carpaților, dar și la românii din zona intracarpatică a Transilvaniei din Regatul Ungariei.
Pământul era cel mai valoros lucru în în vechime, se cultiva cu cereale și legume, se cosea fânul pentru hrana animalelor, se exploatau râurile, iazurile și bălțile pentru pește. Este importanta să vorbim despre pescării pentru că primul document despre organizarea teritoriului dintre Carpați și Dunăre este Diploma Cavalerilor Ioaniți de la 1247 și acolo se vorbea de balta Celei de la Dunăre. Peștele era un aliment valoros, după cum se vede!
În aceste țări române exista un vechi drept românesc, jus Valachicum de stăpânire a pământului, izvorât probabil din dreptul roman. Fruntașii satelor românești erau vechime de juzi sau cnezi în slavă, care stăpâneau pământul și cei care îl lucrau. Peste ei sau suprapus voievozii, care era un titlu militar și care erau superiorii cnezilor. Când s-au stabilit aceste principate românești, domnul, voievodul, regele au devenit stăpânii absoluți al pământului țării și posesiunea moșiilor trebuia dovedită prin acte, hrisoave, urice emise de cancelaria domnească. Aceste acte erau emise în limba slavonă, limba bisericii ortodoxe românești în principatele românești extracarpatice, și în latină în Regatul Ungariei din care făcea parte Voievodatul Transilvaniei.
Un alt lucru interesant era legat de voievodatele din perioada pre formare a principatelor românești. Astfel voievodatul lui Litovoi care apare în Diploma Cavalerilor Ioaniți se întindea pe ambii versanți ai munților Carpați, în Jiurile transilvane și pe Jiul inferior, Țara Hațegului și Oltenia de azi. Prin secolul XIV și XV domnii Tării Românești se intitulau herțegi/duci ai Țării Făgărașului și Amlașului, deci stăpâni și peste munți în zona Făgărașului și a Amlașului - Mărginimea Sibiului. Cu preluarea Regatului Ungariei de către regii angevini și în Transilvania s-a instituit feudalitatea occidentală, care a început se predomine peste zonele românești, unde mai erau în funcțiune dreptul cutumiar jus Valchicum.
Ce mai interesantă problemă este lămurirea denumirilor Ungrovlahia, Vlahia, Valahia și Țara Românească. Aceste lucruri țin de limba de cancelarie slavonă. În slavă românii erau denumiți vlahi, se pare după o denumire germanică a vorbitorilor de limbă latină, volcii. Așa că denumirea de Ungrovlahia este denumirea Patriarhiei de la Constantinopol, care spun unii este să o deosebească de Vlahia de lângă ei și Salonic. La fel Vlahia/ Vlahia era denumire de cancelarie slavonă a Țării Românești. Dovada peremptorie că noi ne consideram români, iar Țara Românească era denumirea țării din care făceam parte este că în primul document în limba română, Scrisoarea lui Neacșu din Câmpulung de la 1521 denumirea țării dintre Carpați și Dunăre este Țara Românească! În sprijinul aceste probleme a denumirii țării și a populației ca Țara Românească/români este faptul că și în alte părți locuitorii țărilor respective își spun în Grecia, eleni, în Ungaria, maghiari, în Germania deutsch. Țara Anglilor este Anglia, a scoțienilor Scoția. Pentru mine a fost o lămurire suplimentară, pentru că această dilemă nu mi-a fost lămurită în liceu la istorie, probabil și sub influența rusească, care oculta aceste lucruri.
Cartea este foarte interesantă, chiar dacă sunt părți foarte mari cu diverse documente care sunt plictisitoare, dar documentează posesiunea pământului dată de stăpânul țării.
Unii îl consideră naționalist, dar Ioan Aurel Pop documentează cu acribie, latinitatea unor denumiri vechi, privind pământul, proprietate, etc. De asemenea el arată că denumirea de rumân este determinată de faptul că vocala o din latină trece în u în limba română, ca de exemplu dolore - durere.
O recomand cu căldură amatorilor de istorie națională.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu