Foști colegi, prostul gust, țărani

De la stânga la dreapta: Anania Laurian, Lia Ciupagea, Adriana Șoancă, Vlad Vasilescu, Elisabeta Popa și eu Joe Negut

Noi în anul I, eu sunt primul din stânga, rândul doi  de jos, Lizica tot în rândul doi a treia din dreapta, Adriana prima din dreapta penultimul rând de sus,  Laurian al doilea din dreapta din același rând, Vlad primul din dreapta din rândul de sus

Catalogul de anul I CNE

Revedere în 1982

Astea vor fi subiectele acestei postări.

Cu ceva timp în urmă pe FB fostei mele colege de facultate Adriana Șoancă am descoperit pe un fost coleg de care nu mai știam nimic de la absolvire. Este vorba de Vlad Vasilescu. Ce chestie! Am prieteni pe cei doi Mihai Vasilescu, Mike de la London, și Michael Allin de la Sarasota, Florida și dau de al treilea Vasilescu, fostul meu coleg. Am scormonit prin pozele vechi și am dat de poza făcută în mai 68, unde erau majoritatea colegilor ce facultate și i-am trimis-o. M-a acceptat ca prieten pe FB. Am mai dat și de Radu Gheorghiu, prieten cu Vlad, devenit în America Rod Georgiu și suntem prieteni pe FB. Zilele astea primesc un mesaj de la Vlad că este prin România și că ar vrea să ne întâlnim. Am stabilit să ne vedem ieri, joi 19 septembrie. Am găsit locul la intrarea în Grădina Icoanei la taverna Il Vilaggio. Eu credeam că este restaurantul unde m-am văzut anul trecut cu Valeriu Demetrescu, alt coleg de facultate, stabilit la New York. Am greșit, ăla era El Pato. Revenind  la Vlad, m-am gândit să-i fac o surpriză, să mai caut niște foști colegi cu care să ne vedem. Așa că am sunat-o pe Adriana și ea a mai căutat alte colege și colegi. Și așa am dat de Laurian Anania, de Lia Ciupagea și de Lizica Popa. Ieri la 12.00 era în apropierea restaurantului și îl văd pe Vlad, el se scuză că nu mă cunoaște și apoi realizează că sunt eu.  Vin și ceilalți și am făcut o revedere cu șase colegi, care apar în poza de pe titlu. De la stânga la dreapta: Laurian Anania, Lia Ciupagea, Adriana Șoancă, Vlad Vasilescu, Elisabeta Popa și eu, Joe Negut. Adriana a venit însoțită de fiica ei cea  mare, o versiune actuală a celei din tinerețea noastră studențească, Adriana are probleme de deplasare. Am aflat că Vlad a emigrat la finalul anilor 80 în Canada și apoi a plecat în SUA și s-a stabilit la Los Angeles. A lucrat în informatică pentru Honeyell. Laurian a venit și el la ITN, după repartiția la CSEN, dar a plecat prin 1975 și a lucrat în transporturi navale. Lia și Adriana au lucrat la Proiectarea CITON, de la București, pentru instalații nucleare,  iar Lizica la CNCAN, agenția de reglementare nucleară. Laurian s-a bucurat că eram doar de la CNE, nu cu cei de la Termo mult mai numeroși și pe care în majoritate nu-i știam, pe unii i-am cunoscut la cămin, sau în armată.

Nașii numelui meu de Joe sunt Adriana și Horia Tănase. Ei mi-au prescurtat numele de George în Geo, americanizat Joe, pronunțat cum se scrie. 

Am constatat că doi dintre colegii mei sunt nepoți de mitropoliți ai Ardealului, Plămădeală, nepotul lui Plămădeală, mitropolit în acea vreme și Laurian, nepotul lui Bartolomeu Anania, mitropolit al Ardealului după 89. 

Noi, promoția care a dat examen la Secția CNE de la Energetică suntem prima promoție care a  dat examen la această secție. Au mai absolvit înaintea noastră încă două promoții mai reduse, dar noi suntem primii care am dat examen să devenim ingineri nucleari. Am intrat 40 de studenți în anul I. Eu am intrat primul cu 9,29, dar ultimul a avut o medie foarte ridicată 8,18! Dar n-am terminat primul facultatea. Am fost șef de grupă, erau două grupe de 20 de studenți, până în anul III, când profesorul Leca m-a destituit că nu puneam absenții și l-a pus pe Costin Popescu șef. Între timp unii au rămas repetenți, alții au abandonat și în anul III s-au mai alăturat colegi de la Termo și am absolvit în 1972 tot 40 de viitori ingineri. Public și lista celor 40 de studenți din anul I. Poza cu noi din 68 arată pe mulți dintre colegii noștri, unii nu mai sunt. Eu, cu Cezar Dragomirescu și Puiu Dumitru am fost colegi în clase diferite la Liceul Caragiale din Ploiești, mai era și Doina Niță de la Liceul A. Toma, ulterior Mihai Viteazul, pe Bulevard în locul unde a funcționat Liceul Petru și Pavel, cu fațada distrusă la bombardamentele din 1944.  Liceul s-a mutat în locul Liceului Comercial de pe Oilor și a devenit faimosul liceu Caragiale, pe care l-am absolvit în 1967! Din poză îmi aduc aminte de Nicu Stan, cu care am stat în cameră împreună cu Puiu și Cezar din anul II până în anul IV. Lui Nicu îi vindeam cartela cu 300 de lei, eu devenind un blatist înverșunat la cantina studențească, unde se mânca foarte bine pe vremea noastră. Nicu a rămas asistent și apoi șef de lucrări. S-a stins în primăvara lui 1985 cu probleme de inimă după teribila iarnă de atunci. Am fost împreună cu Cezar la înmormântarea de la Târgoviște. Cezar a fost repartizat ca și mine la CSEN-ITN, dar a plecat la Cernavoda în 1991. Eu am fost repartizat inițial la IFA la bibliotecă, dar m-am transferat în decembrie 1972 la ITN, ulterior IRNE și finalmente ICN. Am fost în echipa care a pus în funcțiune reactorul de cercetări TRIGA de la Pitești. În 2 mai 1986 am avut teribila șansă să văd Cernobîlul pe instalațiile dozimetrice ale reactorului. Mi-am luat doctoratul în 2006 cu conducător Nicolae Dănilă care mi-a dat doar 7 la examenul de CNE! Am fost cu el la Strasbourg în 2005 la o conferință. Doctoratul mi-a oferit șansa să ajung director la Agenția de Deșeuri Radioactive în 2007, de unde m-am pensionat în 2010. Am călătorit la conferințe și în interes de serviciu în SUA și Canada de 4 ori! Avantaj de director!  Ilie Prisecaru de la Politehnică mi-a dat șansa să devin profesor în regim de plata cu ora la Politehnică, la Nucleare unde am funcționat până în 2020 la pandemie. Am lucrări științifice citate care mi-au dat șansa să fac un doctorat onorabil. 

În numărul trecut din Dilema dosarul a fost despre țărani. La țară aerul este curat fiindcă țăranii dorm cu ferestrele închise ne spune Eugen Ionesco. E un citat în stilul caragialesc ionescian al marelui dramaturg al absurdului. Vorbind despre țărani, ei nu mai există azi, azi sunt fermieri agricultori cu aer urban. Cei care-mi vând mie legume nu mai îmi amintesc de cei din Moromeții. Eu am avut șansa în copilărie să cunosc țărani autentici, nu în satul patern Aluniș, de lângă Slănic Prahova, unde erau niște dealuri răpănoase, unde creșteau niște pruni din care se făcea țuica de Văleni. Alunișenii erau în majoritate muncitori la Mărgineanca Plopeni, sau la extracția țițeiului cum era unchiul Gheorghe, maistru sondor și fratele cel mare la tatii. În schimb în Avrigul matern, unchii și mătușile mele erau țărani autentici veniți de pe Columna lui Traian! Erau îmbrăcați conservator în haine populare și la muncă și cu cele bune de mers la biserică duminica. Gospodăria era în interiorul unei curți cu casa la stradă și poartă cu ziduri înalte de peste 2 metri, în spate fiind șura care avea la mijloc locul pentru car (nu căruță!) apoi în stânga și dreapta erau grajdurile pentru vite. Unchiul Mihai avea în plus și cal și oi pe care le ținea la munte, în Clăbucet (nu cel de la Predeal, cel de sub vârful Suru din Făgăraș) unde era baci și prepara brânza de burduf, grasă și iute, cum nu o mai găsesc azi. Unchiul Gheorghe și mătușa Oană, sora cea mare a mamei aveau două bivole care erau și cu lapte și ca animale de povară la car. La ea am mâncat cea mai bună carne la borcan. Era interesant cu Avrigul care avea în lunca Oltului locuri de agricultură de cereale, porumb și cartofi, dealurile spre Poiana Neamțului, la Unghi unde erau fânețele și sus în munte oieritul. Erau locuri de cultivat cânepa pusă la muiat în râu și curțile erau pline de tocători. Cânepa era pentru textilele fabricate la război de mătușile mele. Azi cânepa a dispărut, i-am simțit mirosul la Amsterdam, era canabisul de droguri. Tinerii avrigeni  de prin anii 60-70 ieșeau de Crăciun, la colinde și la joc îmbrăcați în superbele costume populare alb negre. Mai erau și sașii unde, în cartierul lor, le cânta fanfara și ei echipați în pantaloni scurți de piele tirolezi. Azi nu mai există nimic din tradiție. În locul carului este parcată mașina familiei, industria prosperă pe vremea comunismului a dispărut, se mai lucrează prin întreprinderi mici din oraș, sau Sibiu, iar Avrigul a devenit un oraș prosper, cu aer occidental. Agricultura se face pe terenuri mari, arendate de firme agricole, asociații agricole, etc.

Numărul de azi din din Dilema se ocupă de prostul gust. Trăim într-un mediu unde prostul gust abundă. Azi dimineață dintr-un automobil second hand se auzeau tare manele. Oamenii postează tot ce este mai de prost gust din comunism. Nu mai suntem în stare să vorbim civilizat, și eu sunt un exemplu prost! Cel mai de prost gust individ, cultivat de presa fotbalistică este Becali, prostul care nu e prost destul, dacă nu e și fudul. 

Și în completare aflu că din sumele de pe card 10% sunt folosite la casele de pariuri și păcănele. Parcă este lumea lui Las Fierbinți, unde mai toți trăiesc din combinații și escrocherii. 

În Liban la Hezbollah au explodat pagerele și radiourile walkie talkie. Cică aceste pagere ar fi din Taiwan, dar taiwanezii neagă că le-ar fi făcut, apoi că ar fi făcute la Budapesta, și mai apoi în Bulgaria. Toți neagă însă. Cred că sunt făcute în Israel de Mossad care s-a strecurat în rețeaua de contrabandă prin care erau aduse. 

Când am plecat la București și m-am întors cu maxi taxi autostrada era plină de pancarte cu Ciucă în slujba țării. Ultima afacere politică este că Iohannis vrea să fie senator și s-a băgat o lege de la PNL ca să poată. Mă dezamăgește Iohannis. Candidații se întrec în gafe, mai ales Geoană. Nici Lasconi nu-i mai brează.

În seara de 19 septembrie la Filaromonica Pitești am avut un invitat de excepție, pianistul german de origine rusă Andre Parfenov. El ne-a oferit un program foarte interesant, de jazz! Concertul a debutat cu Vals pentru pian și orchestră de Andre Parfenov și apoi Suita de jazz pentru pian și orchestră de Alexander Tsfasman, compozitor ucrainean. Orchestra a fost condusă de dirijorul german Walter Hilgers. Au fost aplauze entuziaste după fiecare interpretare, și Parfenov ne-a oferit un bis din Brahms. În partea a doua am audiat în interpretarea orchestrei conduse de Walter Hilgers Trei poeme simfonice din ciclul Patria mea: Vysehrad, Vltava și Sarka.A fost un program de excepție!

În această seară de 20 septembrie am audiat la Filarmonica Pitești un recital de jazz pop având soliști pe Adina Sima și pe Marius Bălan împreună cu Trio Jazz & Pop Pitești. S-au cântat piese de pop și de jazz din repertoriul românesc și internațional.

Miercuri 18 septembrie am fost la Insula Crapilor Ionești Dâmbovița. La pomul lăudat sa nu te duci cu sacul. Niște babuști și bibănași și un caras. Vreme urâtă și noroi

Și în final nu putea să lipsească fotbalul!

S-a încheiat prima etapă din UEFA Champions League. Cea mai mare surpriză a fost că Manchester City nu a putut trece de Inter Milano. Inter moștenește apărarea lui Herera. Altă surpriză este înfrângerea la Monaco a Barcelonei. Iar au jucat în 10, pentru că a fost fault la atacant ca ultim apărător. A egalat Lamin Yamal, dar degeaba! Arsenal a scos un egal greu la Bologna. Bayern a bătut cu 9-2 pe Dinamo Zagreb și antrenorul a fost dat afară. Madrid a învins greu pe Stuttgart acasă cu un gol extraordinar dat de Endrik minunea braziliană, Liverpool i-a executat pe cei de la Milan la ei acasă cu 3-1. E prima etapă, multe se vor mai întâmpla!

The Secret de Lee și Andrew Child

The Secret este ultimul roman din seria Jack Reacher este numărul #28 din serie. 

Este un roman din perioada când Reacher era căpitan în Poliția Militară MP. suntem în vremea Războiului din Golf Desert Storm în 1990. Reacher descoperă un trafic ilegal cu arme, pistoale mitralieră din Golf. Aduse ca inutilizabile din teatrul de război, li se extrăgeau sistemul de tragere automat și le instalau pe arme din comerț, transformându-le în arme automate, care ajungea pe mâinile unor civili Reacher cu o colegă de la FBI identifică în Chicago pe cei care făceau contrabanda și aceștia sunt arestați. Atunci primește un telefon să se prezinte în Washington DC. 

Pe de altă parte se petrec evenimente ciudate. Două surori Roberta și Veronica urmăresc o echipă de 6 oameni de știință care au lucrat la un proiect numit 192 în India și totul s-a terminat cu un accident în care au murit 7 persoane. De accident a fost acuzat de neglijență alt cercetător numit Morgan Sanson, care ulterior s-a sinucis.  Primul dintre ei a murit de cancer și a dezvăluit acestor tinere pe cei care lucraseră la proiect. Tinerele sunt niște asasine de mare clasă și îi chestionează pe acești oameni de știință care este al 8 nume, al 7-lea fiind un anume Pritchard care lucra pentru CIA. Nimeni nu știe al 8-lea nume care era un om de la CIA care coordona aceste proiecte. De moartea acestor cercetători este informat tot timpul Stamoran, ministrul Apărării. Acesta este căsătorit cu Kaluga, o tânără chimistă care lucrase la firma americană de chimie în India implicată în proiect și  ea a fost pusă să prezinte faptele care au dus la acel accident. 

La Washington Reacher se reunește într-o echipă care să investigheze morțile suspecte ale acestor cercetători împreună cu Smith, o tipă de la FBI, Nielsen de la CIA și Walsh de la Trezorerie. În cursul cercetărilor un rol important îl au faxurile, încă nu apăruseră în 1990 telefoanele inteligente. La ideea lui Smith, Reacher și echipa caută un fost kaghebist care poate să-i lămurească ce făceau cercetătorii în India. Ei lucrau la un proiect de substanțe care să fie antidot la armele chimice produse de sovietici. Kaghebistul, după o beție cu vodcă în care alcoolicul Nielsen bea braț la braț cu rusul, îi îndrumă la un jurnalist american care avea documente privind acest proiect cu final nefericit. Acesta le dezvăluie că accidentul a fost mult mai grav, muriseră de fapt 1007 oameni!

Ceea ce urmează duc la revelații surprinzătoare și cu un final neașteptat. 

Românii in Mileniul Migrațiilor (275-1247) de Ion Popoiu

Această carte mi-a luat tot timpul în ultima săptămână. Este o lucrare de sinteză privind pe românii în mileniul dintre Retragerea Aureliană - 275 și Diploma Cavalerilor Ioaniți – 1247, de aproape 500 de pagini. Este mileniul în care nu sunt documente directe despre români, mileniul tăcerii. Realizatorul acestei sinteze extrem de interesante este Ion Popoiu, care este profesor de istorie în Câmpulung Moldovenesc. De asemenea Popoiu este și teolog. Popoiu face apel la toate cărțile privind această perioadă extrem de controversată, scrise de Nicolae Iorga, Gheorghe Brătianu, P. P Panaitescu, Dimitrie Onciul, A. D Xenopol și alții. Carte încearcă să lămurească formarea poporului român în această perioadă lungă, să analizeze formarea primelor formațiuni feudale de pe teritoriul românesc.  

Așa că periodizează acest mileniu al tăcerii românilor în trei intervale:

1. Populațiile migratoare în nordul Dunării (275-602)

2. De la instalarea slavilor la revenirea imperiului (602-970)

3. De la revenirea imperiului la Diploma Cavalerilor ioaniți (970-1247)

Ce ne spune Popoiu?

Că populația daco-română a continuat procesul de romanizare și după retragerea aureliană prin contactul și circulația celor romanizați de pe ambele maluri al Dunării. Romanizarea din sudul Dunării este anterioară cuceririi Daciei de către Traian. Un vector de romanizare foarte important este creștinismul. În perioada persecuțiilor împăraților romani împotriva creștinilor, aceștia traversau Dunărea în nord unde scăpau de aceste persecuții. După ce Constantin cel Mare a decretat creștinismul ca religie a Imperiului el a procedat la recucerirea teritoriilor până la Dunăre și a reluat contactul cu cei din nordul Dunării. Este interesant că liturghia se desfășura în latină până când slavii creștinați au impus liturghia slavă, predica conrtinuând a fi ținută în românește! Retragerea aureliană a fost determinată de invaziile migratorilor. Primii au fost goții, apoi gepizii, hunii, avarii care au constituit un regat cu centru în Panonia. 

Momentul cel mai important pentru etnogeneza românilor a fost sosirea slavilor începând cu 602.  Spre deosebire de ceilalți migratori care nu s-au amestecat cu autohtonii daco-români, slavii s-au inserat în societate rurală a daco-românilor și au devenit lideri ai acestor comunități. Ei au fost majores terrae - boierii. Au influențat limba română care este sinteza dintre limba daco-romană și limba slavă. Slavii au trecut apoi Dunărea și cei rămași în nordul Dunării au fost asimilați. Se lămurește și o problemă privind dialectele. Dacă cele recunoscute, aromâna, megleno română și istro română s-au format prin interpunerea slavilor între românii din sudul Dunării și cei din nordul Dunării, rămâne problema faptului că în arealul României de azi, limba nu are dialecte. Această se datorează faptului că  românii acelor vremuri alcătuiau o civilizație pastorală, rurală, dialectele formându-se în mediul urban, vezi Italia! Se mai lămurește și o altă problemă, asemănările vocabularului românesc cu cel albanez. Substratul vechi al românei este cel traco iliric, moștenim cuvinte vechi care sunt comune cu albaneza. Apoi este stratul important romanic și finalmente cel slav. Dunărea nu a fost o barieră și limba română este contribuția populațiilor romanizate din sudul și nordul Dunării. Informațiile despre români sunt în cronici și documente bizantine, apoi în cronici și documente ale cancelariei regale maghiare. Documentul cel mai important despre apariția formațiunilor feudale pe teritoriul românesc este Diploma cavalerilor ioaniți. Aceste document de cancelarie maghiar menționează formațiunile feudale din dreapta și stânga Oltului, al lui Litovoi în nordul Olteniei cu conexiuni în Țara Hațegului, ale lui Iona și Farcaș în Romanați și cel al lui Seneslau din stânga Oltului pe Argeș. Acesta este nucleul viitorul stat românesc Rumunskaia Zemlia sau Ungrovlahia-Valahia, după Constantinopol. Formațiunile sociale prime au fost de tip gentilic, ele au evoluat spre apariția unor șefi ale acestor formațiuni care erau juzii, vezi județele sau cnezii în slavă ca apoi să evolueze în asociații numite voievodate și în fine să formeze un principat-voievodat. Apariția Valahiei este înconjurată de legende. Popoiu acreditează ipoteza lui Tocomerius ce ar corespunde cu legendarul Radu Negru, descălecătorul din Țara Făgărașului. Oricum și Basarab și fiul lui erau cumani catolici, pomeniți într-o bulă papală de la Avignon. Alexandru, fiul lui Băsarabă, sub presiune boierilor de origine slavă se botează ortodox și aduce pe Episcopul de la Vicina la Argeș și-l face mitropolit primat ortodox. 

La fel și formarea principatului Moldovei este învăluit în legenda vânătorii bourului de către Dragoș, dar există documente maghiare despre voievodatul șui Dragoș, apoi de revolta lui Bpogdan Vodă care întemeiază principatul independent al Moldovei. 

O problemă care se dezbate azi este ce limbă vorbeau Mircea cel Bătrân, sau Ștefan cel Mare. Este evident că limba română! Chiar dacă ierarhia feudală românească era legată de amintirea slavă, de ortodoxia în limba slavă, ei vorbeau românește cu supușii. Este certificat de altfel că în Valahia supușii șerbi erau numiți rumâni, datorită faptului că boieri aveau origine străină, slavă.  Acești boieri se asimilează și adoptă limba română, certificată de Scrisoarea lui Neacșu de la Câmpulung din 1521. Același lucru s-a întâmplat cu nobili normanzi care vorbeau franțuzește și asimilați în secolele XV-XVI folosesc engleza ca limbă de conversație și cancelarie.

Cartea lui Popoiu este o carte extrem de interesantă și care lămurește o parte din nedumeririle despre noi de unde venim și ce am fost. Chiar dacă apar și erori de ortografie!

THe Man in the Corduroy Suit de James Wolff

Am citit acest roman de spionaj și mi-a reamintit de seria Slow Horses a lui Mike Herron. Este un roman care privește activitatea MI5, serviciul de contraspionaj britanic.

Titlul se traduce prin Omul în costum de catifea reiată.

Personajul principal al acestui roman este Leonard Flood, un tânăr ofițer al acestui serviciu. Totul este declanșat de internarea la spital al doamnei Willa, fost ofițer al M5 care se ocupa cu verificarea ofițerilor admiși în M5, care este otrăvită, se pare de către serviciile de spionaj ruse. Leonard începe să cerceteze cazul și constată că Willa mergea mereu la un hotel în Norfolk. Aici Willa era în contact cu grădinarul brazilian Ernesto, de fapt un spion rus infiltrat în vremea comunismului. Leonard iîi explică toate aceste descoperiri șefului Remnant, dar pe parcurs își dă seama că de fapt a fost manipulat, pentru că, fiind verificat și admis de Willa și asupra lui planează suspiciunea că ar fi spion rus. Lucrurile se complică. Leonard se întoarce în hotelul din Norfolk să aibă o discuție cu Ernesto. Și așa, într-adevăr Ernesto mărturisește că  era un agent rus acoperit, care o controla pe Willa. Inexplicabil, Willa în tinerețe a ajuns la ambasada rusă și și-a oferit serviciile, dar asta pentru un timp și după aceea nu a mai oferit informații. Și Ernesto a devenit și el o țintă pentru serviciile ruse care văzând că nu mai livrează informații au decis să-l lichideze. Sticluța de ierbicid primită de la un agent rus conținea otravă și Ernesto i-o dăduse lui Willa. Lucrurile se complică și mai tare și Leonard vrea să afle mai multe lucruri despre această afacere foarte încurcată.

Finalul este surprinzător, dar trebuie citit romanul.