Aceasta este ultima carte pe care ne-a dăruit-o scriitoarea și poeta Ana Blandiana.
Aș vrea să evoc niște amintiri personale. Am cunoscut-o pe Ana Blandiana din adolescență la televizor. Era o emisiune prin anii 60 numit Clubul Tineretului prezentat de Valentin Plătăreanu și Mariana Mihuț, emisiune extrem de bună și bine realizată în care s-au lansat tineri poeți, actori precum Florian Pittiș, Adrian Păunescu și alții. Ei bine, într-o emisiune s-a făcut o transmisiune în direct de la Cluj unde au fost prezentați tineri poeți clujeni în care capul de afiș era Ana Blandiana. Apoi la începutul anilor 90 am fost implicat în Alianța Civică condusă de Ana Blandiana, la Pitești am fost la restaurant după o manifestare a AC.
I-am citit amintirile din călătoriile în străinătate din Soro lume și acum acest jurnal din interdicția de a publica de la finalul anilor 80. Totul pornește de la publicarea poeziilor cu motanul Arpagic, pe care securiștii culturali au considerat că este o satiră la adresa lui Nicolae C.
De ce este important acest jurnal?
Pentru că ne reamintește viața mizerabilă pe care am îndurat-o în finalul dictaturii comuniste. Unii nu-și mai amintesc decât că erau tineri. În rest au uitat totul și sunt nostalgici. Ana Blandiana avea 47 de ani. Era în preajma a doi scriitori în vârstă la peste 80 de ani: Geo Bogza și Gellu Naum. Culmea că acum Ana Blandiana are și ea această vârstă, dar din fericire nu o arată. Cei doi erau măcinați de boli, și se vor sfârși la începutul anilor 90. Ambii fuseseră oameni de stânga și nu recunoșteau atunci că au sprijinit acel regim sinistru comunist. Ba Naum detestă pe români și poezia românească care nu este suprarealistă și în plus pe Eminescu!
Ana Blandiana și soțul Romulus Rusan se învârt în cercurile de intelectuali din București. Cuplul Blandian Rusan au două locuințe cea de la București de lângă Radio și cea de la Comana. La Comana hălăduiește și mahărul comunist Gogu Rădulescu care este popular între intelectuali și invită sâmbăta și duminica pe acești scriitori, muzicieni, actori.
Ana Blandiana este continuu în alertă și suspiciune, cine sunt turnătorii? În plus securitatea își cheltuia resursele plasând o mașină în fața casei ei.
Ana Blandiana are mereu probleme chestionând situația propriului popor în incapacitate de a se revolta. Asta și pe fondul prăbușirii comunismului în jurul României. Apoi ne reamintește lucruri rele din vremea respectivă furtul generalizat, gospodari din apropierea Mediașului trăiesc foarte bine furând de la fabrica de lactate și cea de mezeluri. La fel fac și țăranii care fură de la colectiv.
Ni se reamintesc acțiunile de rezistență ale lui Dan Deșliu, Mircea Dinescu și a ziariștilor de la România Liberă: Băcanu., Creangă.
Aș mai aminti și o chestiune personală. Regretatul meu prieten Ilie Pătrulescu a descoperit în 1987 la BBC vocea lui Mihai Vasilescu sub pseudonimul Edgar Șelaru. Ascultam la radio neîntrerupt Europa Liberă și de atunci și am ascultat BBC cu emisiuni scurte și foarte bune. Ana Blandiana amintește în jurnal că a ascultat o emisiune de Ana Maria Bota și Edgar Șelaru care au prezentat poeziile ei. Mihai își amintește că mama lui s-a întâlnit cu Blandiana care era entuziasmată de felul cum a recitat poeziile ei Edgar Șelaru și doamna Stroe i-a mărturisit uimitei Blandiana că Edgar Șelaru este de fapt fiul ei Mihai Vasilescu.
Numele Blandiana este luat ca pseudonim de la satul Blandiana de unde se trag părinții ei. Blandiana ne spune că aceasta este o martiră catolică!
Volumul este impresionant, peste 500 de pagini, dar se citește cum mare interes și o recomand cu căldură.
Aș face o completare despre menționarea mea în jurnal și despre ce mi-a povestit mama privind o reacție a Anei Blandiana după citirea poeziilor ei la BBC. Mai întîi, am remarcat că se vorbește mult în jurnal despre ascultatul radioului, cu citit de scrisori, poezii etc., dar singura dată când sunt menționate și numele celor care citesc, a fost în cazul meu și al Anei Maria Botta. Iar asta mi-a confirmat o poveste pe care mi-a spus-o mama. Când am ajuns prima oară înapoi în țară, în primăvara lui 90, am fost bineînțeles să o revăd și pe mama mea, Victoria Stroe. Locuia împreună cu al doilea ei soț, compozitorul Aurel Stroe, cu fiica lor Raluca Stroe Brumariu și ginerele lor, compozitorul Mihnea Brumariu, într-o vilă de pe strada Luigi Cazzavillan. Printre cele nenumărate ce aveam să ne împărtășim după absența mea de aproape cinci ani, din țară, mama a amintit și că au fost vizitați de câteva ori de Ana Blandiana și Romulus Rusan, care își aveau nu departe locuința lor din București. Mi-a povestit că într-una din aceste vizite, din vorbă în vorbă, ea le-a spus că are un fiu în străinătate. Unde? La Londra, lucrând la BBC. Cum se numește? Mihai Vasilescu. Ridicări din umeri. A, dar își spune Edgar Șelaru. La care, a zis mama, Ana Blandiana mai că n-a sărit de pe scaun: " Cuum? Edgar Șelaru e fiul dumneavoastră? Să știți că nici un actor nu mi-a citit vreodată poeziile atât de frumos cum le-a recitat fiul dumneavoastră". Nu știu exact când a avut loc acea vizită; trebuie să fi fost evident după septembrie, când s-au citit acele poezii, dar nici o vizită la familiile Stroe Burmariu n-a mai fost menționată până se încheie textul jurnalului, pe 12 decembrie '89. Poate a avut loc mai tîrziu în decembrie , sau în primele luni ale lui '90. Când am revăzut-o eu, mama tocmai împlinea 67 de ani, dar mi-a spus că s-a bucurat și a bătut din palme ca o fetiță auzind ce a spus Blandiana despre mine.
RăspundețiȘtergereÎntrucât știu că nu prea prezintă interes pentru cititorii blogului tău ce-am scris mai sus, că m-am lăudat adică și eu "ca tot omul", aș spune acum altceva - lucruri mult mai interesante și poate necunoscute multora.
Ana Maria Botta, menționată și ea în jurnal, era numele de microfon la BBC, al Oanei Lungescu. Ea a plecat din secția română pe la mijlocul anilor '90 și a început să lucreze pentru BBC-ul în limba engleză (limbă pe care o vorbea complet fără accent); a plecat să lucreze free lance trimițând corespondențe din America Latină (vorbea perfect spaniola), apoi
a fost angajată corespndent BBC la Berlin (vorbea perfect germana) și apoi a devenit corespondent BBC la Bruxelles, pe lîngă UE și NATO. În fine, a fost desemnată principal purtător de cuvânt al NATO, părăsind jurnalismul, dar folosindu-și din plin experiența de jurnalist. Spicuiesc câte ceva de pe net, ca să înțelegem mai bine ce a însemnat numirea ei.
Oana Lungescu a fost principal purtător de cuvânt al Alianței Nord Atlantice, oferind consiliere Secretarului General NATO, Consiliului Nord Atlantic, comandamentelor și birourilor Nato, în chestiuni de presă, media și rețele sociale din 2010 până în septembrie 2023. Oana Lungescu este prima femeie și primul jurnalist care a deținut acestă funcție, primul deținător al funcției născut dincolo de Cortina de Fier, și persoana cu cel mai mare număr de ani ca principal purtător de cuvânt al Nato. pînă în prezent. Și-a desfășurat activitatea sub conducerea a doi Secretari Generali NATO, Andres Fogh Rasmussen și Jens Stoltenberg. Pe 18 iulie 2023, Secretarul General Stoltenberg i-a acordat Medalia NATO pentru serviciu merituos.
RăspundețiȘtergereOana Lungesu a coordonat permanantt operațiunile de media ale Nato, ca și planificarea și direcționarea tuturor aspectelor legate de media ale întrunirilor NATO, inclusiv summit-uri și reuniuni ministeriale. A răspuns de asemenea de toate discursurile și publicațiile Secretarului General și Secretarului General adjunct. A direcționat strategia de comunicare a NATO în cea mai turbulentă perioadă de după sfârșitul războiului rece. În 2016, Politico a descris-o drept una din cele mai influente femei la instituțiile din Bruxelles. Eu aș adăuga, dacă mai era cazul, că Oana a avut eviden în subordine un numeros personal pentru activitățile coordonate și direcționate de ea. În fine, am aflat și că, după ce a părăsit funcția de la Nato, a fost numită Distinguished Fellow al Royal United Services Institute, în Marea Britanie, o numire de enorm prestigiu.
Și toate acestea, Joe, fiindcă Oana a făcut în septembrie '89, împreună cu mine, o emisiune la Secția Română a BBC despre poeziile Anei Blandiana. Păi nu?
Frumoase comentarii! Mihai Vasilescu a deținut între 1982 -1985 funcția de Director Științific la Institutul de Reactori Nucleari Energetici Pitești
RăspundețiȘtergereJoe, pentru ca sunt unul din amicii care te apreciaza cu adevarat, cu multele calitati si putinele defecte ale tale imi permit o obraznica erata. Cand Mihai Vasilescu vorbeste cu atata umilitate de viata lui, "frumoase comentarii" nu este o remarca la locul ei. Caci Mihai Vasilescu a fost si este unul din putinii oameni care au fost totdeauna la locul lor, desi nu si-au gasit niciodata locul cu adevarat. Oricum imi face placere sa va citesc si sa va cinstesc.
ȘtergereSunt curios să aflu ci este anonimul care ne cunoaște așa de bine?
ȘtergereCred ca nu am fost singurul surprins de numirea lui Mihai in funcția de Director Științific la IRNE avand in vedere portretul robot al managerilor in vremurile respective, inclusiv podoaba faciala la care a trebuit sa renunte dupa ce a acceptat functia!
RăspundețiȘtergereAs avea un posibil răspuns la ce spuneți dumneavoastră. Eu am publicat în 2013, cu numele Edgar Șelaru, un roman autobiografic intitulat Refugiații. L-am publicar într-un număr foarte mic de exemplare, care nu se mai găsesc. Cartea era scrisă mai mult pentru rude și prieteni, dar a atras atenția totuși, după ce colegul meu de la Europa Liberă, Victor Eskenazy, i-a făcut o recenzie pe site-ul acestui post. (Am lucrat și la E.L: la Praga 7 ani intre 1997 și 2004, dupa care am revenit la BBC). După recenzia lui Victor, au urmat alte cronici în presa din țară, între care aș menționa una a criticului literar Mircea Morariu și o alta, chiar in Romania Literară, semnată de Marius Miheț. Ambele mi-au dat o mare satisfacție. În carte, relatam despre perioada de 14 luni petrecută în Austria (între octombrie 85 când nu m-am mai întors de la o conferință AIEA și decembrie 86, când am plecat la Londra) și povesteam despre mine și alți refugiați, inclusiv cu amintirile noastre din țară. Am locuit atunci o perioadă într-o pensiune din orașelul Wallsee pe malul Dunării, împreună cu alți șapte refugiați români deveniți prieteni și, cum toți povesteam câte ceva din trecutul nostru, ei au insistat să le povestesc cum naiba am ajuns eu director științific la un mare institut din domeniul nuclear. În varianta inițială, romanul avea cam 300 de pagini și era greu de citit fiindcă am inclus și un număr de eseuri despre inteligența artificială, dar mai recent, am rescris o variantă îmbunătățită și scurtată la 140 de pagini (au dispărut și eseurile) pe care o am în format digital. Chiar zilele trecute, pentru un prieten de la Londra, am decupat din acest text 27 de pagini culegând și punând împreună referirile la perioada mea din institut și numirea mea în acea funcție. Am recitit și eu textul astfel concentrat și, ce să zic.... te doare bila... ca să mă exprim mai neliterar. Dacă doriți să îl citiți, dati-i un semn lui Joe și prin el, vă trimit file-ul cu cele 27 de pagini.
ȘtergereInviația de mai sus e valabilă de fapt și pentru alți cititori ai blogului lui Joe, care ar fi interesați în acele 27 de pagini din cartea mea. M.V.
ȘtergereChiar așa Mihai Vasilescu, cum de ai ajuns director științific? N-am nici un dubiu despre partea "științific" (doar am lucrat împreună), dar...director?! Pe de altă parte, lozinca mea din totdeauna a fost "cine poate oase roade", deci... I perfectly understand (it applies to me too). Am citit Refugiații și mi-a plăcut. Este o carte bună dar nu pentru oricine. Ca inginer, am fost întotdeauna fascinat de felul în care o minte de fizician lucrează. Cartea ta mi-a confirmat ceea ce de fapt știam. Fizicienii sunt mai întâi de toate, filozofi (pe bune, no sarcasm).
RăspundețiȘtergereÎn fine, o ultimă remarcă pentru toți anonimii: n-o mai dați de anonimă și-o semnați după aia (mare a fost Caragiale).
Draga Joe,
RăspundețiȘtergereCe avanlansa de amintiri ai starnit! Una mai interesanta ca alta. Plus cartea! Desi nu mai vreau sa cumpar carti, fiindca o sa-mi cada in cap! Sper s-o gasesc in biblioteca de cartier. Sunt fosta ta colega Dora Prelipceanu. N-am nici o chestie cu anonimatul, dar crearea unui cont te poarta prin atatea chestii ca m-am lasat pagubasa. Cred ca avem o fixatie cu numirea directorilor(absolut adevarata in cele mai multe cazuri:jucatori de curling). La buna citire!
Fixatia cu directorul: este bine stiut ca in Romania nimeni nu pleca la burse in strainatate sau devenea director daca nu colabora cu securiatea. Era o rutina. Colaborarea cu secu era de obicei prin rapoarte periodice despre colegi, care mai mult sau mai putin erau formale. Nu toti care colaborau erau 'turnatori', dar erau si unii zelosi, de altfel usor de detectat, pentru ca stiam toti care era treaba cu secu (no big deal). Eu am refuzat colaborarea dechis, pe fata, si rezultatul a fost ca n-am fost trimis la bursa in stranatate, iar cand m-am inscris sa-mi dau doctoratul am fost respins, tot pe fata (si mi-au spus si de ce). Stiu ca nici Joe n-a plecat afara, dar nu cunosc povestea lui. In rest cam toti colegii au fost trimisi la burse. Acum, Mihai, imi place sa-l consider prietenul meu si sunt convins ca n-a fost un zelos dar imi place sa-l tachinez din cand in cand. Asta-i tot, nu chiar o fixatie. Pe vremea aia fiecare se descurca cum putea si toti spuneam bancuri politice.
ȘtergereChestia cu anonimul: cand publici alegi optiunea "Numele/URL" si-ti pui numele. Asta-i tot, nu cont nu nothing.
Si-acum o semnez: Michael Pana.