Roşu şi negru de Stendhal

În primul rând aş vrea să răspund întrebării puse de un prieten care este semnificaţia pseudonimului Stendhal ales de Marie-Henri Beyle şi cu care a rămas în literatura clasică franceză. Scriitorul a locuit lângă oraşul german Stendal, unde avea o iubită şi probabil  a considerat că este cel mai potrivit nume de scriitor - nom de plume.

Al doilea lucru care mă frământă priveşte numele romanului: roşu şi negru.

Am căutat prin internet semnificaţia steagului Franţei şi am dat în wikipedia de confuzia culorii roşu ca fiind a nobilimii. Păi cei care au scris nerozia asta parcă nu au auzit de sângele albastru!

Roşu este culoarea sângelui şi cred că aceasta este culoarea sângelui vulgului, lucru care ar confirma într-un fel albastrul nobiliar.  Cât despre negru cred că aici Stendhal a socotit că este culoare candidaţilor la preoţie. Pentru că de fapt aceste culori întruchipează pe eroul romanului Julien Sorel. Acesta este un tânăr ambiţios şi inteligent, fiul unui cherestegiu care dat sub supravegherea unui preot a învăţat pe de rost Biblia în latină. Aceste calităţi în propulsează în societate pe Julien. 

Ajunge să fie preceptorul cum se exprimă traducătorul român, profesorul particular al copiilor domului de Renal, primarul din Verrieres, un orăşel de lângă Besancon, în zona munţilor Jura,  departamentul Franche Comte, parte a fostului regat al Burgundiei.

Şi că am amintit de traducător, el este prestigiosul poet suprarealist român Gelu Naum. Am luat carte de la Biblioteca Judeţeană, tot o ediţie veche din 1968 apărută în Editura pentru Literatură Universală.

Este un roman al actualităţii politico-sociale a sfârşitului anilor 1820, cum spune editorul francez scrisă în vremea Revoluţiei din Iulie 1830. Citit la o distanţă de peste 185 de ani este pentru mine un roman istoric. Problema principală a romanului este condiţia omului în prelungirea Vechiului Regim - Ancienne Regime al regalităţii franceze care fusese anulat de Revoluţia Franceză din 1789 şi apoi de Epoca Napoleoniană care a sfărâmat diferenţele de clasă în cazul oamenilor excepţionali, promovaţi atât de revoluţie cât şi de imperiu. Regalitatea restaurată după 1815 rezistă până la 1848 cu intermezzoul Revoluţiei din Iulie 1830 ca să dispară definitiv după Revoluţia de la 1848 şi al Doilea Imperiu al lui Napoleon al III-lea după care Franţa devine definitiv republicană.

Romanul Roşu şi negru este şi un roman de dragoste cu puternice reflexe romantice, dar cred că predominantă rămâne preocuparea romancierului pentru condiţia socială statutul eroului său Julien Sorel.

Julien Sorel este un caracter extrem de puternic care impresionează cititorii şi mai ales cititoarele de unde şi cel de-al doilea prenume dat primului ministru Cioloş (acum viitor fost prim ministru!).

Cineva mi-a reproşat de ce nu am citit romanele lui Stendhal la vremea lor, adică prin adolescenţă, dar uite că din diverse motive nu le-am citit, probabil şi că nu m-a lăsat mama să le citesc considerând că sunt prea grele pe la 9-10 ani, când devenisem un avid cititor de literatură, devoram Jules Verne şi mai ales Alexandre Dumas, dar şi Mizerabilii de Victor Hugo.

Mărturisesc că prima parte a romanului în care Julien o cucereşte pe mama copiilor, doamna de Renal  m-a cam tracasat prin amănunţimea gesturilor şi a epopeii acestei cuceriri erotice. Julien Sorel dovedeşte pe lângă inteligenţă o nemăsurată ambiţie, care nu neapărat vrea să îi aducă foloase materiale. Scopul iniţial al lui Sorel era să ajungă preot, dar destinul îl face să ajungă în familia de Renal. Când amândoi înţeleg că legătura lor poate deveni periculoasă şi este revelată soţului care de fapt nu crede acest adulter, la sfatul preotului său confesor jansenist Sorel pleacă la Seminarul din Besancon.

Prin jocul întâmplării este remarcat de marchizul de La Mole şi adus la Paris ca secretar şi copiator de scrisori. Marchizul de La Mole se trage din faimosul Boniface de La Mole implicat în războaiele religioase şi este executat în Place de Greve. El fusese amantul Reginei Margot,  soţia viitorului rege Henri al IV-lea. Cred că numele acestui aristocrat a fost special ales de Stendhal pentru că La Mole probabil nu a mai avut descendenţi direcţi în vremea Restauraţiei. Prin inteligenţă şi caracter Sorel devine omul de încredere al lui La Mole, dar soarta i-o scoate în cale pe trufaşa fiică a marchizului, Mathilde de La Mole. Mathilde se simte atrasă de Sorel şi îi devine o amantă cu năbădăi, dar acesta o cucereşte definitiv printr-o stratagemă învăţată de la un prinţ rus, în care Julien trezeşte gelozia lui Mathilde, mimând îndrăgostirea de o văduvă din anturajul marchizului. Sorţii fac ca Mathilde să rămână gravidă şi vrea să devină soţia lui Sorel, o chestiune imposibilă în Franţa convenienţelor sociale unde prăpastia dintre aristocraţie şi burghezie era imensă, darmite între o aristocrată şi un pârlit fiu de ţăran cum era Sorel. Cele scrise de Stendhal îmi amintesc de istoria familie Rotschild care erau burghezi evrei din Frankfurt, dar care ajung să-şi depăşească această condiţie umilă şi respingere socială prin afacerile bancare din epocă, ajungând să fie înnobilaţi. În fond şi Julien Sorel se afla într-o situaţie cumva asemănătoare.

Marchizul de La Mole îi dă un titlu nobiliar de cavaler lui Sorel şi-l expediază la Strasbourg ca locotenent. Dar totul se prăbuşeşte când marchizul primeşte scrisoarea doamnei de Renal care mărturiseşte poveste seducţiei făcute de Sorel. 

Acesta pleacă înapoi la Verrieres şi o împuşcă pe doamna de Renal, dar nu o omoară, ci o răneşte destul de uşor. Este arestat şi condamnat la ghilotină cu toate că Mathilde se  străduieşte să-l scoată nevinovat. 

De fapt între doamna de Renal şi Mathilde de La Mole se naşte o gelozie cumplită pentru că doamna de Renal îl vizitează pe Sorel şi dragostea se reaprinde.

De fapt condamnarea este o răzbunare a burgheziei provinciale invidioasă pe succesele lui Sorel.

Mathilde îi înmormântează capul lui Sorel la o grotă pe munte iar doamna de Renal moare şi ea la scurt timp după execuţia lui Julien Sorel.

Final romantic şi trist la fel ca Mânăstirea din Parma.

Romanul rămâne în literatură pentru analiza socială şi a moravurilor epocii, dar şi pentru talentul literar şi măiestria lui Stendhal.