Near and Distant Neighbors - "O nouă istorie a serviciilor secrete sovietice" de Jonathan Haslam

Cartea de faţă am descoperit-o dintr-o prezentare apărută în Observator cultural. Am căutat-o şi procurat-o de pe internet sub titlul Near and Distant Neighbors - A New History of Soviet Intelligence.

Autorul ei este profesor de istorie la Institute for Avanced Studies Princeton şi este unul din specialiştii în istoria Uniuni Sovietice, deci un sovietolog cum se numea în timpul Războiului Rece. Este profesor invitat la Harvard şi Yale, fellow la Cambridge

Am citit-o cu mare interes, pentru că nu este să zicem o descriere seacă a sistemului şi organizării serviciilor secrete sovietice şi moştenite de Rusia de azi.

Este povestea spionilor bolşevici, apoi sovietici de la începuturile CEKA în 1918, trecând prin NKVD până la KGB şi GRU din 1991 când URSS a dispărut în istorie.

În acelaşi timp este şi povestea celor care au trădat URSS pentru inamici, în primul rând Marea Britanie la început ca apoi principalul inamic să fie SUA.

Este şi povestea extraordinară a spionilor care au lucrat pentru URSS din Marea Britanie şi apoi din SUA. Poate cel mai faimos grup de spioni pentru sovietici a fost Cercul celor cinci din Cambridge, intelectuali de mare prestigiu care au penetrat posturi înalte în Ministerul de Externe britanic sau în spionajul britanic MI6 şi contraspionaj MI5.

Aceşti intelectuali distinşi aveau înclinaţii de stânga şi aşa au devenit spioni în favoarea Uniunii Sovietice.  Cu ajutorul lor a avut Stalin informaţii despre situaţia forţelor hitleriste, pentru că englezii spărseseră codul maşini de cifrat Enigma. Kim Philby, cel mai nociv dintre ei a fost ultimul care a fost descoperit prin 1960 şi are pe conştiinţă pe cei paraşutaţi în Est ca să ajute pe rezistenţii anticomunişti, printre ei şi români.

Am citit cu interes şi povestea lui Raul Walenberg, diplomatul suedez aflat în Ungaria care a salvat mulţi evrei de deportarea la Auschwitz. El a stârnit interesul sovieticilor după ocuparea Ungariei în 1945 pentru că a fost şi agent american al OSS strămoşul CIA. Acolo însă autorul face nişte consideraţii care nu mi se par reale. El spune cu Aliaţii şi în speţă SUA nu dorea ocuparea Ungariei de sovietici ca fiind o zonă strategică, ceea ce mi se pare exagerat. Americanii n-au putut evita două ţări agresate de Hitler, precum Cehoslovacia şi mai ales Polonia. Într-adevăr interesele strategice ale Marii Britanii au fost în Mediterana şi aşa Grecia nu a devenit comunistă, în pofida unei mişcări ample de rezistenţă de sorginte comunistă.

Pentru serviciile de informaţii sovietice Stalin a fost un adevărat coşmar în perioada marilor epurări din 1937 - 1938, când numeroşi şefi ai spionajului sovietic, precum capabilul Artuzov au fost arestaţi şi executaţi.

Ar mai fi de observat că evreii au fost principalii sprijinitori şi spioni ai sovieticilor pe motiv de antifascism. Ei au contribuit şi în SUA la furtul planurilor bombei atomice prin soţii Rosenberg. Dar şi marii savanţi atomişti au acceptat transmiterea secretelor bombei atomice, se considerau o rasă superioară şi credea într-un echilibru al terorii atomice şi au facilitat accesul sovietic la bomba atomică. 

Cea mai mare lovitură pentru iluziile stângiştilor a fost raportul secret al lui Hruşciov despre Stalin care a zdruncinat încrederea în URSS şi iluziile despre comunism.  De atunci încolo spionii pentru sovietici o făceau pe bani, nu voluntar! Sunt poveşti cu spionii americani care au penetrat serviciile sovietice, dar şi trădători precum Aldrich Ames ultimul spion important pentru ruşi devoalat în 1994.

O mare problemă pentru sovietici a fost înapoierea privind cifrările informaţiilor, fiind complet depăşiţi de revoluţia computerelor de după război. Se pare că au recuperat după cum sunt făcute rapoartele CIA despre intervenţia Rusiei în alegerile prezidenţiale din 2016!

După prăbuşirea URSS Ielţin a redus bugetele serviciilor de informaţii, dar atunci când Putin om din sistem a preluat puterea în Rusia, serviciile au devenit extrem de puternice. Siloviki - securiştii sunt noua nobilime a Rusiei şi controlează totul acum acolo.

Este o carte interesantă şi bine scrisă pentru că este povestea serviciilor secrete al URSS care au terorizat Estul european ocupat de comunişti, dar şi Vestul şi SUA prin încercările de subminare ale lumii libere.

Citesc în continuare o carte tradusă din rusă Ce este bolşevismul de Lev Şestov apărută în 1920! 

Mi-am cumpărat cadou de Crăciun Viaţă şi destin de Vassili Grossman o frescă a războiului antihitlerist dar şi a represiunii staliniste.  Sunt într-o perioadă extrem de rusească a lecturilor!

Fiind ultima postare din acest an vă urez:

LA MULŢI ANI pe 2017!

Nu se mai citeşte Dumas!

Zilele trecute m-am revăzut cu vechi prieteni. Ei sunt un cuplu plecat de cam 20 de ani la Bruxelles. Au două fete dintre care una este adolescentă. Şi mama ei s-a dus la o librărie ca să cumpere nişte cărţi. Librăreasa bruxelleză i-a spus că degeaba vrea să îi ofere fiicei cărţi de Alexandre Dumas pere, nu se mai citesc!

Am rămas surprins pentru că Cei trei Muschetari a fost primul meu roman citit, că am devorat cu pasiune Contele de Monte Cristo.

Ce se întâmplă cu noua generaţie care şi-a pierdut interesul pentru o astfel de lectură? Tatăl fetei îmi povestea că fiica lor nu prea studiază istorie medievală, se insistă pe secolul XIX şi XX cu accent pe istoria socială, a curentelor de gândire, a filosofiei economice.

Acum dacă privim şi pe copii de azi de oriunde vedem că au un succes deosebit romanele gotice ale lui Tolkien din ciclul Stăpânul inelelor şi Hobbitul, situate într-un fel de medievalitate timpurie, cam într-o epocă contemporană cu Regele Arthur Cavalerii Mesei Rotunde combinată cu tot apariţia a tot felul de monştri războinici. De ceea fanteziile de tipul Harry Potter al lui J. K Rowling au un succes nebun şi nu ar trebui să mire. De fapt şi filmele, ecranizările după aceste romane, dar şi altele adresate adolescenţilor americani şi nu numai de către Hollywood sunt subiecte care cuprind fantezii oribile, care mie nu-mi spun nimic, dar tinerii sunt foarte satisfăcuţi să le urmărească. Pentru că la discuţie mai era prezentă şi o profesoară la un prestigios liceu piteştean şi fiica ei care este acum şi ea expatriată am discutat şi despre gusturile liceenilor români. Şi stupoarea pe care a avut-o citind în Dilema veche opiniile unei liceene dintr-un faimos liceu bucureştean s-a confirmat! Unor adolescenţi de azi capodopera literaturii române postbelice Moromeţii nu le mai spune nimic tinerilor urbanizaţi de azi. De altfel nici clasicii nu o duc mai bine, Eminescu nu mai este gustat de tinerii de azi, doar Caragiale cu geniul său al zugrăvirii caracterelor umane şi mai ales a tarelor acestora cu care media te bombardează zilnic le mai stârneşte interesul. Probabil că şi Camil Petrescu cu citadinismul său romanesc să le mai spună ceva? 

Profesoara era şi revoltată de comportamentul liceenilor, dar cred că rigiditatea educaţiei cu care eram obişnuiţi noi nu mai este o normă în mentalitatea tinerilor de azi.

Am citit retrospectiva anului literar românesc a lui Marius Chivu tot în Dilema veche care lăuda poezia anului 2016. Cred că domnul Chivu trăieşte o iluzie, probabil că poeţii se citesc între ei! Unde sunt ediţiile mamut ale poeziilor lui Adrian Păunescu? Oricâte diatribe i s-ar aduce lui Păunescu, acesta era un poet popular, cărţile lui erau un best sellers. Urmăresc de asemenea şi România literară unde toţi oftează că nu se mai citeşte, succes au doar romane poliţiste traduse sau cele mai de sus pentru adolescenţi sau tineri. Probabil că aceşti tineri nu mai au răbdare şi nici interes pentru literatura clasică?

Eu am avut răbdare să citesc două romane ale literaturii franceze scrise de Stendhal şi pot spune că sunt romane istorice ca subiect, chiar dacă atunci dezbăteau problematici strict contemporane, revolta împotriva diferenţierilor sociale, a privilegiilor aristocraţiei de sânge care au generat revoluţiile burgheze şi naţionale ale secolului al  XIX. Ca un om îndrăgostit de istorie am gustat aceste romane, dar mă întreb câţi mai sunt care să le spună istoria ceva. Poate că le spune totuşi ceva unora, dacă ne gândim totuşi la succesul cărţilor iconoclastului Lucian Boia, care dărâmă statui ale imaginii miturilor naţionale. 

Oricum trăim o epocă de mari frământări ale spiritului de apariţie a noi paradigme culturale, de canoane literare, determinată şi de această revoluţie digitală care ne poate pune la dispoziţie orice informaţii, dar nu şi instruire şi educaţie! 

Berlin Station

Berlin Station este un serial de spionaj difuzat în această toamnă. Serialul se bazează pe scenariul lui Olen Steinhauer. Acesta împreună cu unul dintre producători fac şi un video clip lămuritor al finalul ultimului episod.

Acţiunea se învârte în jurul Staţiei CIA din Berlin, dar apar în serial şi şefii agenţiei de spionaj germane, dar şi Mossad.

Obiectivul acestei secţii de spionaj este depistarea şi anihilarea teroriştilor musulmani.

Asupra staţiei din Berlin însă apare o complicaţie. Cineva din interior face revelaţii despre diverşi spioni americani în presa germană, sursa se întitulează Thomas Shaw. 

Daniel Miller (Richard Armitage) este trimis de la Langley să-l găsească pe trădător. El interacţionează cu un fost coleg sub acoperire diplomatică Hector DeJean (Rhys Isans), personaj extrem de sulfuros pe care îl întâlnise în acţiuni în Cecenia unde Miller a fost rănit.

Staţia de spionaj este condusă de Steven Frost cu adjuncţii lui Robert Kirsch şi Valerie Edwards.

Spionii americani au sub urmărire familia Iosava, georgieni musulmani radicalizaţi.

Miller descoperă că purtătorul de mesaje este Daniel de Voss, un travestit care la un moment dat o împuşcă pe ziarista germană căreia îi transmite mesajele de frică să nu fie dat de gol.

Frost colaborează intens cu şeful spionajului german Hans Richter, iar adjuncta lui Esther Krug are legături amoroase cu Miller.

Pe de altă parte, Kirsch face schimb de informaţii privind teroriştii cu şefa Mossad din Berlin Golda Friedman, pe bază de origine evreiască a lui Kirsch.

Acţiunea de dezvăluire a activităţilor familiei Iosava se termină cu un eşec şi cu moartea unei agente americane de origine iraniană. 

Se dezlănţuie haosul în agenţia de spionaj din Berlin şi intervine şeful secţiei antiterorism de la Langley.

Apare şi SRI implicat printr-un anume Zoltan Vasile în răpirea lui Iosava care este făcută în beneficiul americanilor. E clar! Suntem servitorii marelui licurici! 

De fapt această acţiune cu Iosava este un eyewash, după cum spune scenaristul, o capcană care să reveleze pe trădători.

Daniel Miller detectează că Hector DeJean este cel care transmitea lui DeVoss(acesta fiind interpretat de românul Sabin Ţambrea!) secretele, fiind şantajat chiar de spionajul german prin Richter! Din discuţia între Frost, arestat de poliţia germană şi Richter reiese că Thomas Shaw era o răzbunare pe faptul că americanii supravegheau telefoanele Angelei Merkel!!!!!?????

În acest joc periculos pică Miller care, la cererea şefului de la Langley este urmărit să fie anihilat de nemţi în schimbul închiderii afacerii Thomas Shaw. 

Miller găseşte transcriptul interogatoriilor lui Iosava ascuns într-o clădire publică de Hector DeJean, dar este împuşcat de oamenii de la Langley în speranţa că poate recupera documentele privind interogatoriul lui Iosava care releva jocul murdar al şefilor CIA.

Hector DeJean care fusese arestat de Miller, dar eliberat după ce agenţi secreţi germani încearcă să-i împuşte. Acesta dispare, ajunge la Geneva şi recuperează documente şi identităţi care-i permit să ajungă în Arabia Saudită să-l elibereze pe iubitul lui saudit, spion la Berlin. Hector este bisexual, având relaţii cu bărbaţi dar şi cu femei.

Miller se recuperează după rana împuşcată începând să-l impersoneze pe Thomas Shaw.

Ca toate filmele de spionaj acţiunea este încâlcită, neclară, cum sunt acţiunile de spionaj.  Spionii acţionează pe cont propriu, parcă punând interesele personale înaintea celor de natură patriotică.

Un serial de bună calitate care merită urmărit!

PS Probabil că această mică prezentare îl va enerva pe prietenul meu Sorin Demetrescu, care crede că acest gen de filme sau cărţi sunt doar pierdere de vreme!

Note de lectură: Option to Kill de Andrew Peterson

Succesul extraordinar al lui Lee Child cu seria sa Jack Reacher a născut numeroşi epigoni. Deja am citit romanele lui Tom Wood, autor englez, care scrie romane de acţiune cu Victor The Asassin.

Am citit şi romanele lui Andrew Peterson care scrie Seria Nathan Mc Bride. Nathan Mc Bride este un fost Marine şi a lucrat şi în Forţele Speciale americane, este şi expert în trageri cu puşca, adică lunetist sniper. Acum deţine împreună cu Harvey Fontana o firmă de protecţie. În acţiuni speciale din Nicaragua a fost capturat şi torturat şi are o grămadă de cicatrici. Este ca şi Reacher un gigant de 1,95m. Şi în plus este fiul senatorului Mc Bride, Seful Comisiei de Antiterorism din Senat cu excelente legături la Casa Albă, FBI şi CIA.

Autorul Peterson este originar din San Diego şi romanele lui se întâmplă în California de sud. San Diego este o zonă puternic militarizată, aici se află portul militar american cel mai important de pe coasta de vest a Americii şi probabil atmosfera l-a inspirat să scrie romane de acţiune cu toate că este de meserie arhitect.

Primul roman First to Kill a fost destul de slăbuţ. Al doilea Forced to Kill a fost mai bine scris, dar story-ul din acest al treilea roman Option to Kill este de nivelul Lee Child.

Nathan McBride a urmăreşte un film cu Blue Ray când primeşte pe smartfone un mesaj de la un necunoscut care îl face să tresară:

eco five sierra charlie. Este un mesaj special dat de agenţii CIA cu semnificaţia iniţialelor celor două cuvinte finale S C Situation Critical!

Mesajul află că provine de la Lauren, o fetiţă de 12 ani care este răpită de cineva în apropierea casei lui Nat McBride într-o benzinărie. Se urcă rapid în maşina sa şi reuşeşte să dea de SUV răpitorului. Ciocneşte maşina acestuia, îl împoşcă în şold pe răpitor şi o eliberează pe fetiţă şi încearcă să dispară. Şi aici acţiunea devine palpitantă, fiind mereu găsit de agresor şi ciracii lui până când îşi dă seama că Lauren purta o cordeluţă cu un microchip GPS. 

Micuţa Lauren este o euro-asiatică cu ochi albaştrii car seamănă cu ai lui. Aşa află de Lauren că este fiica lui Jin, o nord coreeancă care de fapt este sora lui vitregă, concepută de tatăl său cu mama lui Jin, pe vremea războiului din Coreea, care dispare înainte ca tatăl lui Nat să află că are un copil. 

Marchand, soţul lui Jin, tatăl vitreg este băgat într-o afacere cu Hans Voda, un interlop hispanic din Mexic. Marchand a fost capturat de Voda şi torturat şi Jin vrea să îl elibereze. Jin i-o încredinţează fratelui ei Nat pe Lauren să aibă grijă de ea. Lauren fusese răpită pentru că deţinea o hârtie foarte importantă pentru Voda. În acelaşi timp Nat bănuieşte că Voda este implicat în moartea a 6 fetiţe ajunse în SUA din Bolivia. 

Cu ajutorul lui Lauren Nat reuşeşte să dezlege misterul cifrelor aflate pe hârtia lui Lauren. Aşa află că erau datele geografice precise ale unui loc din apropiere de San Diego. Acestea indicau un motel unde Nat găseşte o fetiţă de aceeaşi vârstă cu celelalte ţinută prizonieră. Reuşeşte să anihileze răpitorii şi o duce pe Abrille care are febră de la intervenţie chirurgicală recentă la un doctor care îl mai ajutase şi în alte situaţii. Acesta descoperă că sub cusătură se aflau un set de pietre preţioase, alexandrite, pietre care sunt verzi, dar sub diverse iluminări se colorează până la roşu. De fapt fetiţele erau folosite de Voda pentru traficul cu aceste pietre preţioase din Bolivia şi apoi violate şi ucise.

Voda reuşise să o captureze şi pe Jin şi Nat McBride îi propune un schimb: pietrele contra lui Jin. Schimbul urma să se facă în deşertul Mojave lângă un oraş părăsit. McBride ajunge la locul de întâlnire mai devreme folosind elicopterul firmei de securitate împreună cu nepoata Lauren, care dovedeşte reale calităţi de cercetaş. Ea îl ajută ascunsă unde va pe o creastă montană cu un binoclul de mare putere să observe mişcările oamenilor lui Voda. Cu ajutorul lui Lauren McBride anihilează toţi oamenii lui Voda, dar ultimul este folosit ca momeală de Voda şi Voda îl împuşcă şi îl ia prizonier. Voda pleacă să o caute pe Jin, dar între timp apare Lauren care îl eliberează pe Nat din cătuşe cu preţul ruperii unei mâini. După ce Voda o recapturează pe Jin o aduce unde era prizonier Nat, dar acesta reuşeşte să-l anihileze într-o luptă corp la corp, el pe jumătate inutil, cu o mână şi un picior rupte.

Toţi se recuperează la spital, bunicul senator McBride este fericit că are o nepoată!

Happy End!

Şi urmează încă un alt roman de acţiune!

Concert de Crăciun

Concertul de Crăciun la Filarmonica Piteşti a avut loc în ajunul sărbătorii azi pe 22 decembrie, care coincide şi cu prima zi de libertate a României acum 27 de ani.

De obicei aceste concerte festive sunt foarte frumoase pentru că se audiază cele mai frumoase bucăţi muzicale. De obicei se foloseşte repertoriul care se cântă la Viena de Anul Nou şi care evocă nostalgic măreţia defunctului imperiu central european.

Florin Totan

Şi cu neplăcere am observat că melomani cu pretenţii au lipsit la concertul de sfârşit de an. 

Asta pentru mine reflectă snobism şi vanităţi de care ar trebui să se lipsească.

Polca fierarului

Dirijorul Florin Totan de la Râmnicul Vâlcea a condus Orchestra Filarmonicii Piteşti ai cărei membri erau îmbrăcaţi de sărbătoare. Dirijorul Totan  a anunţat şi piesele care urmau a fi cântate fiind în acest fel maestru de ceremonii. 

Şi seara a debutat cu Mozart cu Uvertura la Răpirea din Serai Die Entfhrung aus dem Sarail. Nu ştiu ce a funcţionat în mintea domnului Totan, dar piesa parcă face trimitere la realitatea politică imediată a României (sic!).

Au urmat şi alte piese frumoase polci şi valsuri vieneze produse de familia Strauss, ceelbrul Vals al lui Şostakovici, totul în final cu Radetzky Marsch ca lumea să bată din palme.

A fost o atmosferă plăcută, de sărbătoare.

Rogue One

Marele scriitor Isaac Asimov a scris o trilogie Fundaţia despre un viitor imperiu interstelar pe la începutul lui 1950.

Urmaşii lui Asimov sunt Gene Rodennberry cu serialul de televiziune Star Trek. Acest film se petrece pe nava interstelară Enterprise confinând acţiunea pe această navă, chiar dacă sunt vizitate lumi din galaxii îndepărtate.

De fapt urmaşul de drept al lui Asimov este George Lucas cu Războiul Stelelor - Star Wars. La sfârşitul anilor 70 şi începutul anilor 80 s-au realizat trei filme cu un imens succes. Au urmat apoi o altă serie de trei filme din această franciză ca anul trecut să fie lansat un nou film din seria Star Wars.

Iată decembrie 2016 ne oferă o surpriză plăcută cu un  nou film din seria Star Wars. chiar dacă nu este numerotat ca fiind parte din această serie, chiar se intitulează Rogue One: A Star Wars Story.

Filmul aşteptat cu nerăbdare anul trecut: Star Wars: The Force Awakens nu a fost la nivelul aşteptărilor. 

Eu care m-am îndrăgostit de acest film de la primul episod din 1977 aşa că m-am dus să-l văd. 

Este un film realizat în 3D şi nu poate fi văzut decât la cinema, nu pe internet!

Şi filmul nu mi-a înşelat aşteptările. Cum spunea un prieten, majoritatea filmului este filmat în interioare întunecate. Acest film are loc cronologic înaintea primului Episod Star Wars din 1977. 

Filmul are în rolul secundare actori de mare calibru, Mads Mikkelsen, un mare actor danez pe care-l admir în rolul tatăl eroinei principale, apoi Forest Whitaker, în rolul celui care o creşte pe eroina principală şi alţi actori importanţi.

Eroina filmului Jyn Erso( Felicity Jones), fiica lui Galen Erso, proiectant principal a Stelei Morţii (Death Star) se implică într-o acţiune împotriva Imperiului făcută de rebeli. Ea primeşte prin intermediul unui pilot (Riz Ahmed) un mesaj de la tatăl ei care a făcut un defect ascuns în Death Star care astfel poate fi distrusă. Death Star este o armă specială care poate distruge planete şi o comand lordul forţei întunecate Darth Vader. 

Cu ajutorul lui Cassian Andor (Diego Luna), un tânăr rebel implicat în revolte ei reuşesc să procure planurile Stelei Morţii şi să le transmită rebelilor. În finalul filmului discheta ajunge în posesie Prinţesei Leia. Am avut un şoc să o văd pe Leia tânără ca acum 40 de ani! De fapt este o tânără actriţă norvegiană Ingvid Deila care seamănă cu  cea originală Carrie Fisher!

Un film de acţiune bine ritmat cu efecte speciale, care acum cu revoluţia digitală numai prezintă problemele lui Lucas când s-a apucat să facă primul episod din Star Wars.

Cu Ion Caramitru de la Hamlet la Hamlet şi mai departe

Am citit cu mare plăcere această carte interviu făcută de Mircea Morariu cu actorul Ion Caramitru, Cu Ion Caramitru de la Hamlet la Hamlet şi mai departe.

De ce?

Pentru că am retrăit cu mare plăcere tinereţea mea care a debutul şi ajungerea ca condiţia de star  a teatrului românesc a lui Ion Caramitru. 

Ion Caramitru este un reper atât în teatru cât şi în filmul românesc.

Am aflat detalii despre viaţa acestui important actor dar şi a celui care ne-a anunţat la televizor că suntem liber.

Fiind o carte cu un actor cartea are multe fotografii.

M-au impresionat poza de tinereţe a părinţilor lui Caramitru, aromâni stabiliţi în Cadrilater în interbelic ca apoi să-şi refacă viaţa în Bucureşti în negustorie, dar a picat peste noi comunismul. Fotografia din 1945 a părinţilor lui Caramitru m-a fascinat, un domn elegant şi frumos care aduce cu fiul, iar mama Maria era de o frumuseţe rasată şi aristocratică. Atât tatăl cât şi mama au făcut cunoştinţă cu puşcăria comunistă şi copilăria lui Caramitru a fost marcată de aceste probleme riscând să fie dat afară din şcoli. A avut talent la sport, avea talent pentru atletism, dar avea şi o mare plăcere pentru literatura română şi Eminescu fiind elev chiar la liceul bucureştean cu acest nume! 

El dezminte amintirea lui Gelu Ionescu din Copacul din câmpie că ar fi făcut figuraţie la Teatrul de Operetă şi ar fi fost complet inadecvat, n-a făcut figuraţie!

Ion Caramitru a intrat în 1960 la IATC la clasa Beatei Fredanov şi imediat a fot cooptat în piese la Naţional, dar el a dorit tot timpul să fie actor la Bulandra. Celebritatea a venit cu piesa Leonce şi Lena unde  a jucat rolul prinţului Leonce în piesa lui Liviu Ciulei. L-am văzut şi în Elisabeta I şi în Azilul de noapte, l-am văzut în spectacolele de poezie unde mi-a rămas în minte pentru întotdeauna cu rostirea Glossei lui Eminescu. Şi mă bucur în mod special că şi Caramitru spune despre cel care recită poezii ca fiind rostitor de poezie la fel ca şi mine!

Ştiam că este căsătorit cu actriţa Mihaela Caracaş, dar am aflat că are trei fii, cel mare, cu studii în Elveţia este manager la firma de audit McKenzie, şi că cel mica r avea atracţie pentru muzică. Interviul fiind luat la începutul lui 2009 nu mai ştim despre cariera fiului cel mic, în primul rând Caramitru fiind un om căruia nu-i place să -şi expună în public familia. 

Am mai aflat că singurul prieten al lui Caramitru a fost ... Toma Caragiu, cu alţii fiind amic.

O parte importanta a interviului priveşte şi cariera de om politic a lui Ion Caramitru, fiind foarte activ la începutul lui 1990 şi povestea manipulării la care l-a supus Iliescu şi gaşca lui de acoliţi comunişti, de activitatea lui ca Ministru al Culturii.

Caramitru a avut şi o carieră de actor de film în producţii internaţional, este un ferment cultural prin activitatea din fruntea UNITER, asociaţia oamenilor de teatru.

Trebuie să remarc şi documentarea importantă a criticului Mircea Morariu care ocupă împreună cu comentariile acestuia majoritatea textului.

Este o carte care se citeşte de sărbători ca acum în ajunul Crăciunului.

Jazz for Christmas cu Corneliu Stroe

Corneliu Stroe

Pe Corneliu Stroe îl ştiu demult. L-am urmărit la Festivalul de la Sibiu în mai mulţi ani, iar odată, cred că prin 1989 eram la mare şi l-am urmărit într-un show cu muzică şi poezii la Constanţa în concediu.

Blue Jazz Band

Cred că în România au fost trei mari baterişti/toboşari din generaţia mea, Corneliu Stroe din Constanţa pe jazz, pe Ovidiu Lipan de la Iaşi cu Roşu şi Negru şi apoi la Phoenix şi în fine pe Florin Dumitru, vecinul şi prietenul meu din copilărie din Ploieşti, care a fost la Mondial, Phoenix şi FFN. Din păcate Florin s-a prăpădit acum vreo 10 ani în America. 

În această seară am avut plăcerea la Filarmonica Piteşti ne-au încântat cu un program special de Crăciun Corneliu Stroe şi Blue Jazz Band. În formaţia lui Corneliu mai cântă Roxana Stroe, fiica lui Corneliu o excelentă chitaristă de blues, Raluca Stoica cântăreaţă de jazz şi operetă, Cătălin Răzvan profesor de contrabas şi Lucian Săuleanu, un foarte bun saxofonist şi flautist din Constanţa.

Ni s-a oferit un program plin de jazz s-au cântat standarde celebre, dar s-a cântat bluesuri şi multe melodii de Crăciun româneşti şi americane.

A fost o atmosferă antrenantă lumea a cântat cu artiştii şi ne-am simţit bine.

Cu acest concert începe programul muzical de Crăciun oferit de Filarmonica şi îi mulţumim!

Ceaikovski la Filarmonica Piteşti

Cu Jean Dumitraşcu de ziua lui

În primul rând vreau să-l felicit de ziua lui pe directorul Filarmonicii Piteşti, Jean Dumitraşcu.

Am să-i urez: La Mulţi Ani!

Orchestra

În această seară domnul director ne-a oferit de ziua lui un program toata Ceaikovski.

Orchestra filarmonicii condusă în această seară de dirijorul Iulian Rusu a deschis concertul cu Marş slav, op. 31 de Ceaikovski. Este interesant că această piesă a fost creată dintr-un eveniment politic în Balcani, anume revolta sârbilor în 1876 şi foloseşte şi melodii sârbe în muzica creată.

Petru Iuga

A urmat apoi o altă piesă de Ceakovski, Variaţiuni pe o temă rococo, op. 33. Această piesă muzicală are ca solist violoncelul. Ei bine în această seară instrumentul solist a fost contrabasul cu Petru Iuga ca interpret. Realizarea muzicală a fost splendidă, Iuga reuşind să facă din contrabas un instrument graţios şi tonic ca un violoncel. Interpretarea sa a fost răsplătită de vii aplauze. Generos Petru Iuga ne-a oferit ca bis melodii populare din Maramureş de unde se trage, interpretate la contrabas şi voce! Sala a fost în delir!

Dirijorul Iulian Rusu

În partea a doua orchestra condusă de Iulian Rusu ne-a oferit Simfonia a IV-a în fa minor op. 36. este o compoziţie de un mare romantism, începe cu un marş urmat apoi de un vals, de imagini sonore aduse din natură. Celebră este şi partea a treia când toate instrumentele cu coarde cântă pizzicato adică cu coardele ciupite! Este o muzică de mare clasă şi calitate şi interpretarea a fost îndelung aplaudată!

Eu, Petru Iuga şi Iulian Rusu

Note de lectură: All the Old Knives de Olen Steinhauer

Aş spune câte ceva de Olen Steinhauer.

Este un romancier american de care am auzit de când urmăresc serialul de spionaj Berlin Station al cărui scenarist este. De fapt celebritatea i-a fost dat de filmul The Tourist cu Angelina Jolie şi Johnny Depp. Specialitatea lui Steinhauer este romanul de spionaj. Acum aceste romane nu mai sunt ca pe vremea lui Le Carre a războiului rece confruntarea dintre sovietici şi Vest, ci lupta împotriva terorismului islamic.

Este interesant că Steinhauer a ajuns în România după Revoluţie cu o bursă Fulbright ca să scrie un roman, Tsara's Monocle care nu a mai apărut. În schimb a scris romane cu subiecte din Est situate în imaginara Ruthenie.

Acest roman All the Old Knives este ultimul apărut al autorului şi deja are făcut scenariul pentru un nou film. M-a frământat semnificaţia titlului, dar cred că este un joc de cuvinte, de fapt dacă înlocuieşti pe i cu a ar însemna: toţi vechii ticăloşi, nu cum se traduce normal: toate vechile cuţite.

De fapt romanul este o lungă conversaţie între Henry Pelham şi Celia Harrison căsătorită Favreau.

Celia şi Henry sunt doi vechi amanţi care în urmă cu 6 ani, suntem în 2012 lucrau ca agenţi de teren CIA în Viena, în Austria.

Atunci pe aeroportul Vienei Flughafen s-a petrecut o tragedie, un avion de pasageri venit din Iordania cu 129 de pasageri este capturat de trei terorişti ai unei grupări venite din Somalia şi asociate cu Al Queda. Ei bine, după negocieri şi ameninţări se cerea eliberarea unor terorişti arestaţi în Austria şi Germania, iar ca să avertizeze ei împuşcă una din stewardese. Staţia CIA intră în fibrilaţie, au un agent arab în avion, care le dă indicaţii, dar acesta este ulterior dat de gol şi împuşcat.

Ca în final împotriva oricăror evidenţe toţi pasageri împreună cu teroriştii mor intoxicaţi cu gazul sarin!

Henry vine după Celia aflată în Monterey în California, unde s-a căsătorit cu Drew Favreau şi are doi copii. Scopul este o investigaţie privind evenimentele de acum 6 ani, dar Henry minte că ar fi Interpol, de fapt fiind o anchetă internă CIA.

În cursul evenimentelor Celia detectează că mesajele agentului din avion sunt scrise în grabă, iar ultimul este mult clar şi elaborat şi pare a fi al altcuiva, conţinând cererea de a fi predaţi teroriştii încarceraţi. Pe baza acestei supoziţii Celia face o investigarea a telefoanelor date din staţia CIA Viena şi depistează un telefon dat la un număr din Amman, Iordania, dat din biroul lui Bill, şeful ei. Celia pleacă în oraş şi dă un telefon de la un telefon public la respectivul număr. Respectivul număr era doar un releu pentru că i se răspunde în ruseşte.  Înfricoşată pleacă spre Henry unde are cu el o ultimă noapte de amor, după care dispare din Viena. 

Bănuiala Celiei cade asupra unuia care a fost agent la Moscova. De fapt în oraş în timpul răpirii avionului se află Ilya Shashanin, un  cecen radicalizat ulterior care ar putea fi teroristul care coordonează din exterior răpirea avionului. 

Apare şi relatarea întâlnirii dintre agentul american şi Shashanin în Viena înainte de atentat. Aflăm că de fapt Shashanin a fost trădat de spionul american ruşilor şi se dă de înţeles că Shashanin este trimis cu salutări de la Putin. Shahshanin îl ameninţă cu represalii pe american dacă nu îi dă informaţii care să le folosească în acţiuni teroriste. Spionul americanul este cel care trădase lui Shashanin pe agentul din avionul răpit. 

Ideea care răzbate din roman este că de fapt toată acţiunea de răpirea a avionului ar  fi o provocare a securităţii ruse în genul asaltului de la Teatrul Dubrovka din Moscova unde forţele speciale ruse au dat cu gaze care au ucis pe teroriştii ceceni, dar şi 100 de persoane asediate cât şi de asaltul de la Beslan o şcoală capturată de ceceni.

Romanul pune între terorismul islamic şi provocările spionajului rusesc o egalitate care din păcate pare a fi devenit realitate şi începutul unui nou război rece între Rusia şi NATO.

Este un roman interesant, care ar putea deveni chiar film. 

Bacalaureat de Cristian Mungiu

Am văzut aseară filmul lui Cristian Mungiu, Bacalaureat. Cred că nu era ceva mai potrivit după alegerile din 11 decembrie, 2016 decât acest film.

Pentru că Mungiu are un talent special, pe undeva superior surorii sale, este în stare să surprindă cu multă acurateţe societatea românească. Mungiu are fler, este chiar România care a decis pentru următorii 4 ani.

Este enorm de multă tristeţe în acest film şi ceva devastator, lipsa de încredere în România.

Pe vremuri voiai să scapi din România şi nu puteai, acum se poate, dar a rămas acelaşi sentiment de a-ţi lua lumea-n cap!

Romeo (Adrian Titieni) este medic într-un mic orăşel de prin Banat, după cum sunt anumite indicaţii. Fiica lui Eliza (Maria Drăguş) şi a soţiei lui Magda (Lia Bugnar) se pregăteşte să dea examenul de bacalaureat. Eliza este o elevă foarte bună şi deja a fost acceptată cu bursă la două universităţi engleze.

Dar un incident cu probabile repercusiuni grave are loc chiar înaintea examenului. Eliza este molestat şi aproape violată de un derbedeu. Acest accident lasă urme în Eliza şi capacitatea ei de a da examenul este scăzută. Dacă nu va lua 9 la bacalaureat admiterea din  Anglia poate să cadă. 

Este admisă cu greu la examen de şeful de comisie pentru că are pe o mână un ghips. Apoi după examen, când Eliza mărturiseşte că nu a făcut toate subiectele Romeo intră în criză. Şi ca în Caragiale apare lanţul slăbiciunilor, dar într-un registru tragico-dramatic. Inspectorul şef (Vlad Ivanov) are prieten pe Bulai (Petre Ciubotaru), viceprimar şi fost şef la vămi şi om influent. Acesta are nevoie de un transplant de ficat şi Romeo promite să intervină la şeful de transplanturi. Bulai îl trimite la preşedintele de comisie (Gelu Colgeag) care-i promite o notă mare Elizei dacă face un semn pe teză.

Romeo este în continuare disperat, apar şi note de film poliţist, inspectorul arestează bănuiţi şi Eliza este pusă să-l identifice, Romeo bănuie că Marius (Rareş Andrici), prietenul Elizei a fost martor după ce vede o înregistrare video a zonei.

Ba Romeo coboară intempestiv din autobuz după un individ cu figura celor identificaţi ca posibili agresori şi ajunge într-o zonă părăsită a oraşului într-o atmosferă de tensiune şi frică. Sunt trimiteri la Bullit, dar şi la Blowup. 

Bulai este internat şi Romeo detectează negi pe colon care trebuie extirpaţi ;i Romeo refuză ferm banii dăruiţi înainte de operaţie.

Toată acţiunea se complică încă de la început, pentru că Romeo are o viaţă dublă, trăieşte cu amanta Sandra (Mălina Manovici) profesoară la liceul Elizei, cu care are un băieţel, Matei. Şi Sandra vrea să-l înscrie la o şcoală unde se face intensiv engleza şi are nevoie de intervenţia lui Romeo.

De fapt Romeo este un disperat a plecat în străinătate înainte de 1989, dar s-a întors înapoi în 1991 plin de speranţe, care între timp au dispărut. Societatea românească este strâmbă şi meritocraţie nu există spune de fapt filmul şi de aici disperarea de a pleca într-o societate aşezată.

Şi colac peste pupăză peste Romeo pică şi procurorii. Mungiu a realizat un portret excelent al acestora, sunt doi indivizi cu mutre de securişti reşapaţi cu aceleaşi mentalităţi. Asta pentru că am avut neplăcerea unor astfel de contacte. Ei îl urmăresc pe Bulai şi-l ameninţă cu devoalarea discuţiei cu Bulai pentru trafic de influenţă. Bulai moare de infarct, Eliza recunoaşte că a avut timp extra să scrie teza lăsată de profesor să mai lucreze o jumătate de oră şi nu a făcut niciun semn pe teză. Traficul de influenţă nu există!

Rămâne gustul amar că anumite gesturi pot fi supra-interpretate şi că graniţa dintre legal şi ilegal este într-o mare încurcătură!

Un film excelent, pentru care Mungiu îşi merită premiul de regie de la Cannes.

Roşu şi negru de Stendhal

În primul rând aş vrea să răspund întrebării puse de un prieten care este semnificaţia pseudonimului Stendhal ales de Marie-Henri Beyle şi cu care a rămas în literatura clasică franceză. Scriitorul a locuit lângă oraşul german Stendal, unde avea o iubită şi probabil  a considerat că este cel mai potrivit nume de scriitor - nom de plume.

Al doilea lucru care mă frământă priveşte numele romanului: roşu şi negru.

Am căutat prin internet semnificaţia steagului Franţei şi am dat în wikipedia de confuzia culorii roşu ca fiind a nobilimii. Păi cei care au scris nerozia asta parcă nu au auzit de sângele albastru!

Roşu este culoarea sângelui şi cred că aceasta este culoarea sângelui vulgului, lucru care ar confirma într-un fel albastrul nobiliar.  Cât despre negru cred că aici Stendhal a socotit că este culoare candidaţilor la preoţie. Pentru că de fapt aceste culori întruchipează pe eroul romanului Julien Sorel. Acesta este un tânăr ambiţios şi inteligent, fiul unui cherestegiu care dat sub supravegherea unui preot a învăţat pe de rost Biblia în latină. Aceste calităţi în propulsează în societate pe Julien. 

Ajunge să fie preceptorul cum se exprimă traducătorul român, profesorul particular al copiilor domului de Renal, primarul din Verrieres, un orăşel de lângă Besancon, în zona munţilor Jura,  departamentul Franche Comte, parte a fostului regat al Burgundiei.

Şi că am amintit de traducător, el este prestigiosul poet suprarealist român Gelu Naum. Am luat carte de la Biblioteca Judeţeană, tot o ediţie veche din 1968 apărută în Editura pentru Literatură Universală.

Este un roman al actualităţii politico-sociale a sfârşitului anilor 1820, cum spune editorul francez scrisă în vremea Revoluţiei din Iulie 1830. Citit la o distanţă de peste 185 de ani este pentru mine un roman istoric. Problema principală a romanului este condiţia omului în prelungirea Vechiului Regim - Ancienne Regime al regalităţii franceze care fusese anulat de Revoluţia Franceză din 1789 şi apoi de Epoca Napoleoniană care a sfărâmat diferenţele de clasă în cazul oamenilor excepţionali, promovaţi atât de revoluţie cât şi de imperiu. Regalitatea restaurată după 1815 rezistă până la 1848 cu intermezzoul Revoluţiei din Iulie 1830 ca să dispară definitiv după Revoluţia de la 1848 şi al Doilea Imperiu al lui Napoleon al III-lea după care Franţa devine definitiv republicană.

Romanul Roşu şi negru este şi un roman de dragoste cu puternice reflexe romantice, dar cred că predominantă rămâne preocuparea romancierului pentru condiţia socială statutul eroului său Julien Sorel.

Julien Sorel este un caracter extrem de puternic care impresionează cititorii şi mai ales cititoarele de unde şi cel de-al doilea prenume dat primului ministru Cioloş (acum viitor fost prim ministru!).

Cineva mi-a reproşat de ce nu am citit romanele lui Stendhal la vremea lor, adică prin adolescenţă, dar uite că din diverse motive nu le-am citit, probabil şi că nu m-a lăsat mama să le citesc considerând că sunt prea grele pe la 9-10 ani, când devenisem un avid cititor de literatură, devoram Jules Verne şi mai ales Alexandre Dumas, dar şi Mizerabilii de Victor Hugo.

Mărturisesc că prima parte a romanului în care Julien o cucereşte pe mama copiilor, doamna de Renal  m-a cam tracasat prin amănunţimea gesturilor şi a epopeii acestei cuceriri erotice. Julien Sorel dovedeşte pe lângă inteligenţă o nemăsurată ambiţie, care nu neapărat vrea să îi aducă foloase materiale. Scopul iniţial al lui Sorel era să ajungă preot, dar destinul îl face să ajungă în familia de Renal. Când amândoi înţeleg că legătura lor poate deveni periculoasă şi este revelată soţului care de fapt nu crede acest adulter, la sfatul preotului său confesor jansenist Sorel pleacă la Seminarul din Besancon.

Prin jocul întâmplării este remarcat de marchizul de La Mole şi adus la Paris ca secretar şi copiator de scrisori. Marchizul de La Mole se trage din faimosul Boniface de La Mole implicat în războaiele religioase şi este executat în Place de Greve. El fusese amantul Reginei Margot,  soţia viitorului rege Henri al IV-lea. Cred că numele acestui aristocrat a fost special ales de Stendhal pentru că La Mole probabil nu a mai avut descendenţi direcţi în vremea Restauraţiei. Prin inteligenţă şi caracter Sorel devine omul de încredere al lui La Mole, dar soarta i-o scoate în cale pe trufaşa fiică a marchizului, Mathilde de La Mole. Mathilde se simte atrasă de Sorel şi îi devine o amantă cu năbădăi, dar acesta o cucereşte definitiv printr-o stratagemă învăţată de la un prinţ rus, în care Julien trezeşte gelozia lui Mathilde, mimând îndrăgostirea de o văduvă din anturajul marchizului. Sorţii fac ca Mathilde să rămână gravidă şi vrea să devină soţia lui Sorel, o chestiune imposibilă în Franţa convenienţelor sociale unde prăpastia dintre aristocraţie şi burghezie era imensă, darmite între o aristocrată şi un pârlit fiu de ţăran cum era Sorel. Cele scrise de Stendhal îmi amintesc de istoria familie Rotschild care erau burghezi evrei din Frankfurt, dar care ajung să-şi depăşească această condiţie umilă şi respingere socială prin afacerile bancare din epocă, ajungând să fie înnobilaţi. În fond şi Julien Sorel se afla într-o situaţie cumva asemănătoare.

Marchizul de La Mole îi dă un titlu nobiliar de cavaler lui Sorel şi-l expediază la Strasbourg ca locotenent. Dar totul se prăbuşeşte când marchizul primeşte scrisoarea doamnei de Renal care mărturiseşte poveste seducţiei făcute de Sorel. 

Acesta pleacă înapoi la Verrieres şi o împuşcă pe doamna de Renal, dar nu o omoară, ci o răneşte destul de uşor. Este arestat şi condamnat la ghilotină cu toate că Mathilde se  străduieşte să-l scoată nevinovat. 

De fapt între doamna de Renal şi Mathilde de La Mole se naşte o gelozie cumplită pentru că doamna de Renal îl vizitează pe Sorel şi dragostea se reaprinde.

De fapt condamnarea este o răzbunare a burgheziei provinciale invidioasă pe succesele lui Sorel.

Mathilde îi înmormântează capul lui Sorel la o grotă pe munte iar doamna de Renal moare şi ea la scurt timp după execuţia lui Julien Sorel.

Final romantic şi trist la fel ca Mânăstirea din Parma.

Romanul rămâne în literatură pentru analiza socială şi a moravurilor epocii, dar şi pentru talentul literar şi măiestria lui Stendhal.

Un dirijor german între Beethoven şi Mendelssohn

În seara de 8 decembrie 2016 l-a Filarmonica Piteşti a poposit dirijorul german Walter Hilghers şi împreună cu orchestra ne-au oferit un program special de muzică germană clasică şi romantică.

Walter Hilghers

În deschidere orchestra condusă de Hilghers a interpretat uvertura Egmont. Beethoven a scris această uvertură sub influenţa lui Goethe care dedicase o piesă contelui olandez Lamar Egmont,  văzut ca un simbol al rezistenţei împotriva opresiunii, care se sacrifică pentru libertate. Muzica este sobră, monumentală şi a fost aleasă de revoluţionarii maghiari din 1956 ca imn.

Hilghers şi Sebastian Tegzeşiu

A urmat Concertul pentru vioară în re major op.61 de Beethoven. Concertul l-a avut ca solist pe domnul Sebastian Tegzeşiu, muzician român stabilit în Elveţia. 

Concertul lui Beethoven este singurul dedicat acestui instrument dacă nu luăm în considerare Romanţele sale. A suferit modificări, nu a avut succes iniţial, dar în continuare, în zilele noastre este foarte cântat. Are toate ingredientele simfonismului beethovenian, dar şi pasaje solistice care pun în valoare pe violonist.

Interpretarea solistului Tegzeşiu a fost pe măsură, bine acompaniat de orchestra condusă de Hilghers.

Walter Hilghers, eu şi Sebastian Tegzeşiu

În parte a doua a concertului am ascultat Simfonia nr.1 în do minor op. 11 de Felix Mendelssohn Bartoldy. Prima simfonie a compozitorului a fost dedicată Royal Philharmonic Society din Londra. Poartă amprenta simfonismului beethovenian, dar se regăsesc şi influenţe mozartiene. Orchestra Filarmonicii Piteşti condusă de Walter Highers a reuşit o foarte bună performanţă îndelung aplaudată de public.