Am reuşit să termin
după vreo 55 de ani romanul lui Stendhal Mânăstirea din Parma.
Îmi aduc aminte vag
că am început să-l citesc pe la 10-15 ani şi că am citit doar relatarea
bătăliei de la Waterloo. De ce nu am continuat să-l citesc, nu ştiu? Citindu-l acum
parcă mi-aş reaminti ceva, dar sunt aproape sigur că nu l-am citit în
întregime.
Îmi amintesc că Radu
Cosaşu îşi numeşte una dintre mătuşile sale Sanseverina. Eram convins că era un
nume articulat, dar de fapt este titlul de ducesă al Ginei sora marchizului del
Dongo, contesă de Pietranera, ulterior, ducesă de Sanseverina şi finalmente
contesă Mosca. Nu îmi dau seama de ce şi-a denumit Cosaşu mătuşa cu acest nume.
Pentru că opinia mea este că Sanseverina este o nemesis pentru nepotul ei de
frate, Fabricio del Dongo.
Volumul pe care l-am
citit datează din 1960, luat de la Biblioteca Judeţeană Argeş, apărut în
editura ESPLA şi intitulat Mănăstirea
din Parma. Probabil ca să se conserve trimiterea la â din a? Interesant că
în caseta tehnică a cărţii sunt nume evreieşti, nu plecaseră încă toţi evreii
din România. Notele cărţii respiră ideologie comuniste chiar dacă este un roman
istoric, amprenta aia bolşevică este indelebilă. mai ales că Dumnezeu este
transcris întotdeauna cu literă mică! Şi limba este acolo limba romînă!
Romanul este un roman
istoric. Pentru că relatează evenimente de acum 200 de ani. Pentru autor sunt
însă evenimente contemporane. Stendhal a fost militar în armatele
napoleoniene.
Relatarea bătăliei de
la Waterloo este un procedeu modern de proză, Stendhal revoluţionând tehnica
romanescă. Nu mai este relatarea unui Alexandre Dumas tatăl care este un fel de
Dumnezeu care veghează asupra unei scene de război. Relatarea lui Fabricio del
Dongo este a unui observator la firul ierbii, chiar dacă la un moment dat
însoţeşte cortegiul mareşalului Ney ca apoi să treacă pe lângă alaiul împăratului
Napoleon. Ce se desprinde cu claritate din relatarea este dezordinea finală a
armatelor franceze care se retrag în derută. Bravii francezi sunt îngroziţi de
eventuala şarjă a cazacilor, renumiţi pentru cruzimea lor.
Romanul se ocupă apoi
de Fabricio, un fluşturatic care este păzit cu o iubire nu tocmai maternă de
mătuşa lui ducesa Sanseverina. După ce urmează studii teologice la Neapole,
Fabricio revine la Parma unde se stabilise ducesa Sanseverina ca să aibă
legături pasagere, din care i se trage nenorocirea de a-l ucide pe un anume
Giletti,amantul unei actriţe în legitimă apărare. Fabricio este judecat şi
condamnat pe nedrept de juraţii de la curte din Parma şi apoi atras la Parma de
adversarii contelui Mosca, prim ministru al principatului Parmei şi amantul
Sanseverinei unde este arestat şi băgat în închisoarea din turnul Farnese. Este instructiv şi mai interesant
acum să urmăreşti un astfel de roman dispunând de internet. Am cercetat unde se
află turnul Farnese şi acesta este construcţie imaginată de Stendhal, turnul
Frnese fiind altfel şi cu destinaţie civilă. Parma a fost un ducat independent
desprins din Marele Ducat de Milano prin secolul al XVI-lea şi ajuns pe filieră
spaniolă fief al familiei Bourbon. Interesant este că noi românii am avut o
legătură directă cu acest principat, Regina Ana, soţia Regelui Mihai fiind
prinţesă Bourbon Parma!
În roman în
continuare Stendhal face un psihologism romantic şi romanţios din povestea de
dragoste care se dezvoltă în închisoare între Clelia, fiica comandantului
puşcăriei generalul Conti şi Fabricio. Toate eforturile amoroase sunt
supravegheate şi torpilate de mătuşa Sanseverina. Apare şi episodul
romantic al evadării lui Fabricio din turn, pe corzi de mătase ajuta de
Clelia.
Spre final acţiunea
romanului se înteţeşte şi azi noapte am stat să citesc până la capăt ultimele
70 -80 de pagini scrise cu literă mică.
Ca în romanele
romantice eroii mor, Clelia care devine iubita arhiepiscopului Fabricio del
Dongo şi îi dăruieşte un copil, ambii mor probabil de tuberculoză, apoi moare
Sanseverina şi finalmente şi eroul romanului Fabricio del Dongo.
Alt amănunt
interesant este că mânăstirea din Parma
apare de abia în ultimele rânduri ale romanului, ca loc de retragere şi
meditaţie al lui Fabricio del Dongo.
Este un roman
interesant, mai complex decât relatările romaneşti ale lui Dumas, de exemplu.
PS Am pozat coperta cărţii după care am citit romanul stendhalian din 1960. Deh, cu smartfonul se poate!
Editura ESPLA, ce vremuri!
RăspundețiȘtergere