Dilemele lecturilor obligatorii

Mărturisesc că după lectura articolului Pe culmile disperării spre marea intelectualizare din Dilema veche am ajuns la concluzia că sunt un dinozaur. 

Ce să mai zic despre Nicolae Manolescu care în Adevărul pleda pentru plăcerea lecturii, domnia sa  ar părea o nevertebrată din paleozoic. Asta în comparaţie cu tânăra liceană de Sf. Sava. Folosind strategic titlul unei cunoscute cărţi, acum,  de Cioran.

Pentru ce pledează domnişoara Amortoaie la unison cu vajnicele sale colege? Pentru schimbarea canonului literar! 

Recunosc că am avut şi eu dificultăţile mele cu Slavici sau cu scrisul lui Sadoveanu care cere un antrenament al lecturii care apare după o anume perioadă. La fel cum mi se pare şi azi nepotrivit să studiezi pe cronicari în primul an de liceu. Sau dilemele mele de acum cinci decenii cu corifeii Şcolii Ardelene care-şi punea probleme infailibilităţii Papei, noi popor ortodox get beget? Erau aceleaşi dileme pe care le aveam în vacanţele copilăriei cu biserica din satul matern cu nimic diferită în arhitectură de biserica săsească, eu cel crescut în Vechiul Regat. Sau stupefacţia care o trăiam citind un vechi manual de citire dinainte de 1918, unde lecturam bucăţi de Sandu Aldea, dar şi că portul patriei noastre este oraşul.....Fiume!!!

Şi eu şi congenerii mei eram cititori pasionaţi de Jules Verne, sau de Alexandre Dumas, chiar primul meu roman citit a fost cei Trei muşchetari, descoperit în podul bunicilor materni în vacanţa ardeleană de clasa I, cu dificultăţile de rigoare privind pronunţia mea fonetică pentru D'Artagnan, Athos şi Porthos. Însă niciodată nu mi-a trecut prin minte că astea ar fi lecturile obligatorii la şcoală. 

M-a melancolizat faptul că O scrisoare pierdută nu a trezit nici măcar zâmbetul obligatelor cititoare, eu i-am descoperit savoarea şi realismul abia după 1990, când vorba aia: avem un regim constituţional! Eu care sunt alumn al liceului unde a învăţat I.L. Caragiale, purtând cu mândrie pe vremuri matricola LILC.

Cel mai tare m-a întristat completa obtuzitate la literatură interbelică. Pentru mine a fost dragoste la prima vedere literatura lui Camil Petrescu şi a mai minorului Cezar Petrescu, descopeream lumea dispărută revelată de nişte Almanahuri Universul de la sfârşitul anilor 30 şi din vremea Celui de-al Doilea Război Mondial, singurele cărţi din casa părintească. 

Ştiu cu câtă plăcere am citit Moromeţii în care retrăiam copilăria de data asta muntenească, în satul patern, mai la deal, dar cu nimic deosebit de cel din câmpia Teleormanului. Sf. Sava pare a se afla la ani lumină de atmosfera rurală a câmpiei dunărene. 

Domnişoarele respective pot alege o soluţie radicală, să studieze o literatură străină, engleză de exemplu, dar mă tem că Harry Potter nu este în canon, sau poate cea franceză, dar nici acolo nu-i văd pe Houlellebecq, sau pe Nothomb studiaţi în locul lui Corneille!