Afterimage - Powidoki ultimul film al lui Andrzej Wajda

Andrzej Wajda este probabil cel mai important regizor din Polonia şi posibil şi din Răsăritul Europei.

Am văzut câteva din filmele sale, Cenuşă şi Diamant fiind una din capodoperele sale, cu Zbigniew Cybulski, actor fetiş al regizorului, dispărut mult prea devreme.

Aşa că am văzut aseară ultimul său film. Mă gândeam că va fi un film dificil, dar a fost dimpotrivă o dramă extrem de tristă, dar de urmărit ca un film thriller. 

Pentru că acest de acţiune tensionată este ultima parte a celui mai important pictor polonez interbelic Wladislaw Strzeminski, fondator al curentului modernist al artei polonez şi important teoretician de artă.

Este perioada instaurării regimului comunist în Polonia şi concepţiile acestui pictor interpretat convingător de actorul Boguslaw Linda intră în coliziune cu realismul socialist. 

Strzeminski era un mare mutilat din Primul Război Mondial lipsindu-i mâna stângă şi un picior, lucru care nu-l împiedică să devină un mare pictor, lucrând cu marii pictori ruşi ai începutului de secol Malevich, Chagall. Strzeminski se născuse la Minsk în 1893 şi făcuse studii în Rusia, Polonia fiind incorporată în Imperiul Ţarist. Când un miliţian îl apostrofează că este cetăţean sovietic după locul naşterii, el replică că este cetăţean polonez.

Fiind profesor la Academia de Artă (Stuka în poloneză) din Lodz fondase şi primul Muzeu de Artă Modernă din Polonia şi era cel mai audiat profesor al acestei academii. El este demis din funcţii pentru că nu se conformează cu realismul socialist. Astfel este scos din toate funcţiile şi lăsat să moară de foame.

Singura lumină este fiica sa Nika, care este fiica unei importante sculptoriţe poloneze interbelice Katarzyna Kobro. Fiica este crescută şi la orfelinat pentru că mama ei bolnavă se stinge la sfârşitul anilor 40. Nika este extrem de confuză, a fost botezată de mamă ortodox şi de tată catolic. Nika a fost o la maturitate conservatoarea memoriei părinţilor săi.

Şcoala îi împuiază capul cu propagandă bolşevică, este mândră că este pionieră şi că va duce steagul la manifestaţia de 1 Mai. M-a amuzat cum a luat nota 10 la Limba Poloneză la traducere, de fapt ea zice 5, sistemul impus de bolşevici în tot Estul comunist, pe care l-am prins şi eu în clasa I-a în 1956!

Represiunea este organizată de securitate care îl pedepseşte pentru opinii dar îl şi momeşte ca să colaboreze lovindu-se de refuzul ferm al artistului. 

Militanţi imbecili şi îndoctrinaţi ghidaţi de securitate distrug expoziţia de artă organizată de YMCA din Polonia (ciudat cum a supravieţuit la începuturile comunismului?).

Singura pată luminoasă în viaţa chinuită a artistului este dată de dragostea cu care este înconjurat de  către studenţii săi, una dintre ele îndrăgostindu-se la propriu de artist.

Este un film trist, foarte trist despre condiţia artistului în societatea comunizată cu forţa de cizma bolşevică, avertisment pentru cei care au uitat şi mai îşi aduc aminte cu nostalgie de copilărie şi tinereţe în acel sistem opresiv pe care nu-l simţeai cu adevărat din cauza vârstei.

Dunkirk

M-am dus cu plăcere şi interes la cinema să văd filmul Dunkirk. Recunosc că mă duc rar acum în sala de cinema, dar filmul ăsta m-a interesat.

M-am dus pentru că în studenţie am văzut un film pe aceeaşi teamă cu Jean Paul Belmondo, numit Weekend la Zuydcoote.

Pe plaja de la Dunkerque se strânsese Corpul Expediţionar Britanic împreună cu rămăşiţele armatei franceze după dezastrul din mai iunie 1940. Dacă filmul cu Belmondo de acum 60 de ani era un film franţuzesc, acest film este un fel de docudramă britanică, deci punctul de vedere britanic, englezesc.

Este poveste retragerii de pe plajele de la Dunkerque a acestei armate. După cum spune cineva Churchill miza să ajungă pe insula Marii Britanii măcar a 300 de militari. În final au fost retraşi 335000 de militari din care erau 120000 de francezi. 

Singurul actor cunoscut în film este Keneth Branagh în rolul unui comandor marin englez. În rest sunt actori tineri mai puţin cunoscuţi pentru că şi militarii erau tineri. 

Sunt foarte spectaculoase scenele cu atacurile aviaţiei hitleriste care reuşeşte să scufunde mai multe nave, dar şi replica avioanelor britanice Spitfire. De fapt luptele aeriene sunt cele mai spectaculos filmate. În final un pilot englez după ce doboară bombardiere şi aparate de vânătoare rămâne fără benzină şi este obligat să aterizeze pe plaja ocupată, fiind arestat de nemţi.

Este un film spectaculos, genul patriotic şi melodramatic care mie îmi place foarte mult!

Filmul este subiectul articolului de fond din revista TIME!

Cekistul - un film rusesc

La sugestia lui Toader Paleologu, am căutat filmul rusesc Cekistul. Este realizat în 1992 când se prăbuşea comunismul sovietic.

Filmul se pare ca avut un oarecare succes la Cannes, dar a fost scufundat în uitare pe fondul ascensiunii lui Putin produs al acestei organizaţii din care se trage şi KGB.

Filmul este regizat de Alexandr Rogojkin, dar scenariul este opera a doi francezi, Jacques Baynac şi Andre Milbet.

Filmul îl are în centru pe şeful Ceka Andrei Srubov şi pe asistenţii lui Ian Pepel şi Isaac Katz undeva în Rusia. Suntem în vremea Războiului Civil din Rusia 1918-1921. De fapt Srubov este un fel de substitut pentru Dzerjinski, fondatorul Ceka.

Este un caz patologic, cum a fost şi Ţurcanu, din Experimentul de Exterminare Piteşti. Este un intelectual, dar are complexe, soţia lui este încă virgină, îl invită la cină pe Katz care i-a omorât tatăl lui Srubov. Şi Katz este alt caz patologic, are o discuţie dură cu un evreu hasidic pe care îl face jidan. ca şi cum  n-ar fi de aceeaşi etnie. 

Acest grup este complet de judecată care trimite la execuţie pe toţi duşmanii revoluţiei, adevăraţi sau închipuiţi. Apare obsedant apartenenţa majorităţii vinovaţilor la aristocraţie - dvoreni în ruseşte.

Apropo de limbă, prima versiune din care am văzut 35 de minute era subtitrată în englezeşte cu o traducere îngrozitor de proastă. Am găsit o versiune mai bună şi am văzut astfel tot filmul.

Scenele sunt puţine şi se repetă ca într-un coşmar, sala de execuţii este într-o pivniţă, unde câte cinci sunt dezbrăcaţi şi apoi împuşcaţi în ceafă cu naganele - revolvere ca ale cowboy-lor.

Cadavrele sunt transportate pe şine cu o targă şi scoase cu frânghia din pivniţă printr-o trapă şi aruncate într-un camion. Executanţii sunt complet abrutizaţi, sunt angajaţi la un abator uman. Scena execuţiei a fost reluată de Andrzei Vajda în Katyn, unde prizonierii de război la sovietici ofiţeri polonezi erau executaţi în mod asemănător de NKVD, urmaşa Ceka. 

Sunt scene ciudate şi comportamentul lui Srubov este aberant, mărinimos iartă pe un fost adversar cu care s-a luptat, iartă pe soldaţii răsculaţi al unui batalion care îl omorâseră pe komisarul lor. 

Finalul este iar de coşmar, Srubov se dezbracă şi se duce la locul de execuţie unde este aproape omorât. Este ulterior internat într-un ospiciu şi tratat cu băi cu furtunul. 

De fapt filmul arată că nimic n-a fost nou în maniera de exterminare hitleristă, nemţii au avut de unde învăţa!

Este un film greu de urmărit, dar este exemplar în acţiunea de aflare a adevărului asupra caracterului criminal al comunismului bolşevic.

A Divided Spy de Charles Cumming

Acest roman de spionaj pare a fi ultimul din trilogia lui Charles Cumming dedicată agentului SIS Thomas Kell.

Două teme se împletesc în roman, a confruntării spionajului vestic cu spionajul rusesc, moştenire a Războiului Rece şi terorismul islamic.

Povestea lui Thomas Kell continuă în confruntarea cu Alexander Minasian, spionul rus. Thomas Kell vrea să răzbune moartea iubitei sale Rachel. 

Kell face o descoperire aiuritoare, Minasian este homosexual! Acest lucru este un blam pentru homofobii de la SVR rusesc din care face parte şi Minasian ;i poate s[/i termine cariera. 

Minasian este capturat în Londra de Kell şi are o discuţie pe alocuri plictisitoare despre avantajele societăţii libere occidentale şi de valorile în care a fost crescut Minasian, care abia se născuse când comunismul se prăbuşea în Rusia. 

Minasian acceptă şantajul lui Kell de a colabora cu el şi implicit cu SIS, dar doar pe tema terorismului. Îi dă detalii amănunţite despre iminenţa unui atac terorist în Marea Britanie. Informaţiile nu sunt luate în serios de cei de la SIS şi Kell decide se ia afacerea pe cont propriu. Îl găseşte pe terorist la Brighton şi îl neutralizează cu ajutorul iubitei acestuia, teroristul sinucigându-se cu o grenadă. Este un final fericit, care din păcate nu a fost confirmat de realitatea atacului cu bombă de la Manchester şi acţiunile teroriste ulterioare din Londra.

Kell devine un erou şi are o ultimă întrevedere cu Minasian la Varşovia. Şi aici scriitorul remarcă că Varşovia spre deosebire de Londra este înţesată de spioni ruşi SVR şi FSB.

Cât de real este acest lucru, mă întrebam? În fond sunt ţări slave şi probabil polonezi dispuşi să trădeze. Dar la noi  în România? Şi am realizat că sunt destui dacă priveşti la Republica Moldova, mai ales cu un Dodon pe post de preşedinte, care confirmă că sunt destui vorbitori de română care detestă România şi pot intra în serviciul spionajului rus!

Întâlnirea din Varşovia clarifică anumite lucruri, succesul acţiuni antiteroriste de la Brighton cu ajutorul informaţiilor furnizate de Minasian îl dezleagă pe acesta de colaborări ulterioare. Minasian mărturiseşte că vrea să părăsească SVR şi să intre în afacerile socrului, important oligarh rus.  El se confesează lui Kell că ordinul uciderii lui Rachel la dat un superior, dar că putea să-l anuleze el. Nu a făcut-o ca să se răzbune pe insuccesul operaţiunii Kleckner. 

Finalul romanului ţine de paranoia serviciilor secrete. Dacă în cazul teroristului musulman, SIS reacţionase iresponsabil, cum se pare că mai acţionează birocratic şi formalist aceste servicii, acum SIS află pe canale secrete că socrul oligarh vrea să-l execute pe Minasian pentru că părăseşte SVR şi nu-i va mai fi de folos. Dar staţia SIS locală din Varşovia crede că ar putea fi o capcană pentru Kell şi că el urmează să fie victima. Realitatea este că Minasian este ţinta, este salvat în ultima clipă de Kell cu cooperarea polonezilor. Acesta îşi calcă pe inimă şi nu mai se răzbună pe Minasian pentru moartea lui Rachel. 

Dar aceste probleme de etică îl divizează pe spion, de unde şi titlul romanului. Un spion poate să se lase condus de principii morale, chiar dacă meseria lui este de a înşele pe alţii?

Şi Kell decide să abandoneze meseria de spion!

Romanul este interesant,  alert şi bine scris, ca toate romanele de spionaj englezeşti, se face referinţă la marea literatură, la 1984 a lui Orwell, la poezia contemporană engleză, la Shakespeare, la Graham Green maestrul şi tatăl romanului de spionaj englezesc. Aşa că nu mi-am pierdut vremea citindu-l!

A Colder War de Charles Cumming

Acest roman este al doilea din seria romanelor de spionaj Thomas Kell scris de Charles Cumming.

Sunt romane privind actualitatea preocupărilor serviciilor secrete în Orientul Mijlociu. 

Începutul romanului ne prezintă o serie de asasinate a unor agenţi iranieni care lucrau pentru SIS britanic sau CIA. Unul din cei implicaţi în manipularea acestor agenţi este Paul Wallinger, responsabilul SIS la Ankara. Acesta după aceste eşecuri pleacă la o conferinţă în Grecia şi după aceea în insula Chios de unde pleacă cu avionul personal care se prăbuşeşte în munţii de pe malul turcesc. 

Kell este desemnat de C, şeful SIS Amelia Levene să investigheze moartea lui Wallinger. Acesta era un mare amorez şi se pare că fusese implicat într-o legătură cu Amelia. Kell participă la serviciul religios şi observă cum fiica lui Paul, Rachel observând un carte de vizită pe una din coroane o smulge şi aruncă florile. Kell reuşeşte să fure cartea de vizită şi să o fotografieze cu iPhone-ul. Era scrisă în ungureşte şi află traducerea celor scrise de la un colaborator maghiar. Era o poezie de dragoste scrisă de Cecilia Sandor, o fostă colaboratoarea a serviciilor secrete maghiare de care era Wallinger îndrăgostit până peste cap. Şi aşa află că Wallinger îşi petrecuse o săptămână cu această frumoasă unguroaică, retrasă în Croaţia unde avea un restaurant pe insula Lopud. Kell face investigaţii să vadă de unde au apărut scurgerile de informaţii şi unele din cei bănuiţi este un tânăr spion american, Kleckner. Kell face investigaţii, o detectează pe Cecilia şi ajunge în Croaţia după ea ca această să fie ucisă când încerca să o contacteze. 

Pe de altă parte Kleckner şi Kell concurează la cucerirea lui Rachel Wallinger. Rachel îi cedează lui Kell care, divorţat se implică amoros foarte tare. 

Kell reuşeşte să depisteze trădarea lui Kleckner. Cu ajutorul lui Rachel la Londra, telefonul lui Kleckner este controlat şi SIS înregistrează conversaţia lui Kleckner cu şeful spionajului rus  SVR din Kiev, Minasian.

Minasian controlează pe Kleckner, pe Rachel şi pe Kell şi realizază că agentul american este descoperit de SIS.  Kleckner fuge cu un feribot din Istanbul spre Odessa, dar este interceptat de britanici şi capturat. Până la urmă intră şi CIA pe fir şi când era interogat Kleckner, Kell primeşte de la Minasian oferta schimbului lui Kleckner cu Rachel care fusese capturată în Istanbul. Şi americanii conced la schimb, dar Amelia Levene află că de fapt Rachel a fost executată. Această decizie fusese dată peste capul lui Minasian de şefii SVR, care ordonaseră şi moarte Ceciliei Sandot.

Finalul este din ziare unde se află că un tânăr diplomat american, Kleckner a fost găsit omorât într-un club în Kiev. CIA decisese că trădătorii sunt mai valoroşi morţi!

Jurnalul unui ţăran de la Dunăre de Vintilă Horia

Este a treia carte a lui Vintilă Horia pe care am citit-o. Sper să mai găsesc şi alte cărţi ale acestuia.

Citesc cartea într-o vreme în care sunt dispute aprinse generate de anumite hotărâri privind personalităţi, care în opinia unora precum Alexandru Florian de la Institutul Wiesel ar trebui obliterate. Cazul fierbinte este al filosofului Mircea Vulcănescu, căruia vrea să i se ia numele dat unui liceu bucureştean. Au apărut liste în care se protestează împotriva acestei măsuri. Andrei Pleşu, care nu apare pe aceste liste se explică prin poziţia luată anul trecut în media.

Este adevărat că istoria trebuie luată ca atare. Mulţi din intelectualii noştri au avut poziţii de dreapta în perioada interbelică şi în timpul războiului, dar asta nu-i poate scoate din cultura şi literatura română. Sunt alţii politicieni din trecut controversaţi, chiar detestabili care ar trebui să suporte acest regim.

Vintilă Horia este un caz exemplar. A avut în tinereţe poziţii de dreapta, a scris despre eroii săi Mussolini şi Hitler,  ca apoi să mărturisească disperarea când aceştia au smuls bucăţi din fruntariile României Mari şi acţiunile de protest ca ataşat de presă la Roma împotriva acestor decizii, după cum mărturiseşte în prezentul jurnal.

Jurnalul cuprinde însemnări din 1964 şi 1965. Vintilă Horia este acum un scriitor cunoscut, a primit Premiul Goncourt pentru Dumnezeu s-a născut în exil. Chiar dacă a trebuit să renunţe la premiu din cauza campaniei de denigrare ticăloase din parte statului comunist român.  Face referinţe la alte romane cum sunt Scrisoarea a VII-a despre Platon şi Cavalerul resemnării despre primii domni români. 

Am mai citit jurnalul de scriitor al lui Mircea Cărtărescu şi am găsit asemănări. Şi Vintilă Horia îşi povesteşte visele, chiar dacă proza sa este mai puţin onirică. Vintilă Horia îşi reaminteşte de viaţa grea după prizonieratul şi Germania din 1944-45 şi apoi greutăţile exilului. De aceea povesteşte cu plăcere momentele când mănâncă şi bea un vin în Franţa sau prin Spania. Celebritatea îl face să călătorească mult, Franţa, Italia, Elveţia, Mare Britanie. la Cărtărescu am găsit doar lamentaţii ipocrite despre condiţia lui socială, el, autorul român cel mai tradus în prezent, beneficiar al unor burse şi tantieme. 

Vintilă Horia nu uită să povestească relatări ale unor români scăpaţi din România comunistă care tocmai a eliberat prizonierii politici. Epoca în discuţie este când se văd la noi timide reveniri la normalitate, dar cei scăpaţi din iadul puşcăriilor n-au timp de asta.

Vintilă Horia îşi aminteşte cu duioşie de copilăria la conacul moşiei administrate de tatăl său de lângă Râmnicul Sărat. De fapt legăturile cu trecutul românesc îi torturează memoria.

Cea mai interesantă chestiune  este discuţia despre titlul acestui jurnal literar. Horia foloseşte Petit Larousse pentru definiţia ţăranului de la Dunăre. El ar fi un individ cu înfăţişare grosolană şi sinceritate brutală. Se pare că acest portret este dat de La Fontaine în fabula Le Paysan du Danube. Am avut surpriza să aflu că există o astfel de fabulă, dar se pare că se referă la un personaj antic din vremea Imperiului Roman.  

Revenind de aspectul grosolan al ţăranului de la Dunăre, nu cred că este inexactă. Însă ţăranul român, cel de la Dunăre, duminica era frumos îmbrăcat în costumul naţional în acre predomina albul în care mergea la biserică. Despre sinceritatea brutală însă am reticenţe. Acest ţăran de la Dunăre este cu exactitate redat de Marin Preda şi sinceritatea brutală îi lipseşte! Experienţa cu turcii, cu boierii l-au făcut mult mai rezervat. Este de fapt ciobanul Mioriţei.

Dacă este sincer şi brutal este ţăranul de la munte, cel din Ardeal, care este mai direct, cu o altă experienţă de viaţă.

Din carte reiese atitudinea de dreapta a lui Vintilă Horia. Aflând de moarte lui Churchill n-are decât cuvinte grele pentru cel care a lăsat România şi nu numai în ghearele bolşevismului. 

Sunt surprins că nu-i plac filmele lui Visconti şi ale lui Bunuel, probabil tot din motive ideologice. 

Face o critică la obiect privind Le Noveau Roman al lui Robbe Grillet. 

Este o carte pasionantă a unui autor care merită mai multă audienţă în literatura română. 

Filmele lui Alain Delon

Cum am mai spus cineva mi-a trimis un link cu film de Alain Delon. Aşa că am văzut şi am revăzut mai multe filme ale lui Alain Delon în rol principal sau secundar.

Dacă m-au impresionat unele în mod deosebit au fost câteva.

De exemplu Aventurierii. 

Aventurierii este un film de studenţie l-am văzut prin 69-70. Filmul este din 1967. Are în rolurile principale pe Alain Delon, un pilot de avion nebun care vrea să treacă pe sub Arcul de Triumf, Lino Ventura este un mecanic care vrea să facă un dragster cu acre să facă recorduri de viteză pe şosea. Lor li se alătură Joanna Shimkus (actuala doamnă Sidney Poitiers!) o superbă blondă care este artist plastic, face cu sudura sculpturi metalice. Cei trei acompaniaţi de alt aventurier (Serge Reggianni)  recuperează o comoară din Africa. Îi pândesc nişte bandiţi şi Joanna moare în schimbul de focuri.

Finalul are loc la Fort Bayard, un far ciudat în largul Atlanticului unde are loc altă luptă cu bandiţi în care moare şi Delon.

Finalul acestor vizionări a fost o ecranizare în care Delon nu este personajul principal. Este vorba de Ghepardul, ecranizarea romanului de mare succes scris de Giuseppe Tomasi de Lampedusa, unul din marile succese ale romanului italian din deceniul 7.

Este romanul decadenţei aristocraţiei siciliene. Personajul principal este principele Salina, interpretat de Burt Lancaster. Actorul american construieşte un personaj fabulos. De fapt prin aparenţele fizice Lancaster pare un leu bătrân.

Evenimentele au loc în vremea acţiunii lui Garibaldi în Sicilia când Cămăşile Roşii cuceresc Regatul celor Două Sicilii şi-l alipesc Regatului Italiei în 1849.

Lui Garibaldi i se alătură şi nepotul lui Salina, Tancredi Falconeri (interpretat de Alain Delon) şi reprezintă viitorul. El se îndrăgosteşte de Angelica Sedara (Claudia Cardinale) fiica vechilului moşiilor prinţului Salina, devenit extrem de bogat. Salina este realist, aristocraţia este trecutul, vine vremea noii burghezii, din genul Sedara.

La invitaţia unui reprezentant al Regelui Italiei să devină senator, Salina spune că ai lui sunt prezenţi în insulă de 2500 de ani dar că doar cei care au venit de aiurea au construit ceva în Sicilia greci, romani, arabi, normanzi, francezi, spanioli. 

Acest film mi-a stârnit nostalgii. Delon şi Cardinale sunt patetici de tineri şi frumoşi, filmul este făcut în 1963 de Luchino Visconti, descendent al ducilor Milanului. Doar el putea face o asemenea ecranizare. 

Şi iar sunt nostalgic, de ce nu se mai fac oare asemenea filme, sau sunt eu cam anacronic?