Maior - un film rusesc

Avem de ceva timp acest film, despre care nu ştiu de ce, aveam impresia că este un film de război.

Cum s-au scurs zilele Olimpiadei de la Soci şi cu Euromaidanul ucrainian, aseară târziu, m-am hotărât să văd acest film.

Este un film de actualitate scris şi regizat de Yuri Bykov, probabil un tânăr regizor rus. Uitându-mă pe distribuţie observ că interpretează unul din rolurile principale, Paşa- Pavel Korşunov

Sobolev, un maior de poliţie, este anunţat că soţia este gata să nască. În drum spre spital accidentează mortal un copil  cu sania. Leşinata mamă este luată în automobilul BMW X5 şi Sobolev şi anunţă prietenul Paşa. Acesta apare cu un echipaj de poliţie (miliţie?!) cu care decid muşamalizarea cazului. Sobolev este convocat împreună cu Paşa la şeful polcovnic (colonel) personaj extrem de influent în regiunea de provincie Riazan, de pe lângă râul Oka. Polcovnicul are amic un deputat şi un investitor mafiot. Gradul de colonel este important, de unde rezultă că ruşii nu dau gradele aşa de uşor, de s-a umplut România de generali, chestori de poliţie.

Paşa, individ în civil, neras, este un dur cu comportare mafiotă. Îi  bate pe soţ şi soţia copilului omorât şi o sileşte să semneze o hârtie în care mama îşi recunoaşte neglijenţa.

Şi de aici lucrurile o iau razna, soţul se întoarce înarmat, sechestrează doi miliţieni, un locotenent încearcă negocierea dar este omorât. Miliţienii îl prind pe soţ şi Paşa îl ucide ca să dea impresia ca a rezistat la interogatoriu. Apoi are loc discuţie între colonel şi cei doi prieteni în care se hotărăşte eliminarea tuturor martorilor, adică şi a soţiei. Discuţia are loc la miliţie într-o clădire comunistă, delabrată cum erau pe vremuri sediile miliţiei şi la noi. Pe perete tronează om fotografie dominatoare, care nu este văzută decât în partea de jos a bustului în care-l ghiceşti pe Putin!   

Sobolev are remuşcări vrea să se predea ca vinovat şi se sperie de uciderea femeii. Ia un pistol şi o maşină de la miliţianul de serviciu şi se îndreaptă spre adresa femeii. 

Este extrem de pregnantă deosebirea dintre maşinile scumpe ale miliţienilor şi blocurile comuniste amărâte în care trăiesc. Sobolev conduce un BMW x5, Paşa un Audi A6, colonelul are o vilă elegantă şi un Range Rover.

Sobolev fuge cu femeia după un schimb de focuri şi ajunge la o casă unde îl ia prizonier pe locotenentul de poliţie cu care aranjase accidentul. Îl obligă să facă mărturii complete la Afacerile interne ale miliţiei. Paşa ajunge în zonă şi-l ameninţă pe Sobolev că îi ucide soţia şi copilul abia născut dacă n-a termină pe femeia implicată în accident. 

Sobolev fuge spre râu cu femeia pe care o împuşcă de frica ameninţărilor lui Paşa. Acesta în schimb îl omoară pe locotenentul care recunoscuse că făcuse mărturisirile la Afaceri Interne.

În final Paşa îl lasă pe Sobolev să fugă spre Maternitatea soţiei. Şi acesta se îndreaptă spre Riazan făcând autostopul în camionul pe care-l depăşise înainte de accident!   

Este un film în care orice umanitate a fost suspendată, un film în care mafia rusă este chiar miliţia!

Un comentator de pe IMDB spunea că un astfel de film nu ar fi în stare să-l facă americanii!

P.S.

Am văzut şi o comedie simpatică cu escroci de artă The Art Of Steal. Filmul este simpatic cu tot felul de aranjamente, cu actori buni şi filmat prin toată lumea.

Filmul începe la Varşovia, dar imaginile sunt luate din Budapesta cu podurile de peste Dunăre. În caseta tehnică apar exterioare filmate doar la ....Bucureşti. Se pare că ăia filmau la Bucureşti şi mai trăgeau şi scene prin Budapesta, sau mai rău se confundă cele două capitale!

Sf. Valentin versus Dragobete

Sfântul Valentin primind un rozariu,
de David Teniers III

De cevaşilea timp constat că în România a prins tradiţia Valentine. Nu ştiu cât de important este în tradiţia europeană, dar în SUA este extrem de celebră. Se sărbătoreşte pe 14 februarie şi are în spate  tradiţia creştină, fiind un martir al credinţei! Pentru noi în tradiţie este Mărţişorul de pe 1 martie!

Iată că nişte deştepţi vor să-l concureze pe Sf. Valentin şi au descoperit o obscură tradiţie de prin nordul Olteniei, numit Dragobetele. Nimeni nu ştie de acest dragobete până la răspândirea tradiţiei Sf. Valentin.

De ce oare?

Este reflexul idiot de protocronism, care moare greu.

De ce nu rămânem noi la Mărţişor şi de ce nu, la Sf. Valentin? 

Cum Petrolul ratează titlul!

Am urmărit cu înfrigurare meciul de la Braşov!

Şi m-am convins că ăia care conduc destinele acestui club sunt nişte criminali!

Au dat cei mai buni trei jucători şi au adus două muhaiele că asta sunt Zicu şi Mutu!

Aşa că meritam chiar să pierdem la Braşov, chiar dacă arbitrajul nu ne-a avantajat!

În schimb Liverpool rămâne în cursa pentru titlu!

Chiar dacă nu mai dă goluri Suarez, Liverpool nu l-a vândut!

Culianu

De Ion Petru Culianu am auzit la Europa Liberă.

Era un tânăr, de vârsta mea, plecat la o bursă în Italia şi rămas acolo. Pentru doamna Monica Lovinescu era întruchiparea succesului. A făcut studii strălucite în Italia, a profesat prin Olanda, ca să ajungă, finalmente, la Chicago ca asistent al lui Mircea Eliade. Recunosc că-l pizmuiam ca pe un congener care făcuse carieră în străinătate!

Părerea mea excelentă mi-a dezumflat-o şi mi-a trezit o anume mefienţă relatarea vărului unui amic ploieştean, ofiţer de marină. Acesta a rămas în Canada în vremea comunismului, era interesat de filosofie şi istoria religiilor şi a încercat să ajungă la Eliade. Acesta era în perioada finală a vieţii şi omul pe care l-a contactat a fost Culianu. Culianu l-a tratat pe amatorul de filosofie în stilul scârbos şi nesimţit pe care mulţi români ajunşi pe afară îşi tratau conaţionalii văzând în ei nişte inamici. 
Să fii fost securitatea de vină sau pur şi simplu  obiceiul românesc cu să moară capra vecinului? 
Recunosc că şi eu încercând să contactez pe un fost român, într-o deplasare tot în America, pe care-l cunoşteam foarte vag din studenţie, fiind bun amic şi fost coleg de facultate cu un alt coleg de de al meu de serviciu şi amic, am avut parte de un tratament cvasi-asemănător. Era după 1989 când România era liberă şi mie nici nu-mi trecea prin  cap să caut vreo sinecură pe acolo. 
Eram extrem de ofticat să văd cât de solidari erau de exemplu indienii care se trăgeau unii pe alţii într-un anume loc, prin ţări străine. 

Chestia care m-a pus cel mai tare pe gânduri a fost atunci  când Culianu a declarat o nemaiauzită gugumănie într-un interviu dat doamnei Gabriela Adameşteanu.  El spunea foarte superior că în România comunistă nu s-a făcut nimic valabil din punct de vedere cultural!

Moartea lui, rămasă până azi neelucidată i-a creat o aureolă de dizident, nedovedită anterior prin nimic.

Rudele din  România i-au publicat opera în româneşte.  Era ocupat în special  de ezoteric, de misticism.

Horia Roman Patapievici i-a dedicat un volum intitulat: Ultimul Culianu.

De ce scriu aceste lucruri? Pentru că simultan au apărut două cronici dedicate ultimului său volum apărut în româneşte Iter in silvis. Una publicată în Observator cultural este plină de preţiozităţi care prea nu spun nimic.

Mult mai tranşantă este cronica lui Sorin Lavric din România Literară. Este poartă titlul Concupiscenţa cunoaşterii. De obicei citesc cu interes cronicile lui Lavric, are un gust sigur în care mă încred şi a scris o carte dedicată lui Noica şi perioadei sale legionare foarte bine primită, dar şi contestată de unii care o acuză, că ar fi prea amabil şi părtinitor cu trecutul Gărzii de Fier. 

Lavric spune de spre carte că este o adunătură nedigerată de amănunte privind chestiuni ezoterice medievale nesemnificative. Dincolo de această abundenţă Lavric spune că stilul lui Culianu era scorţos şi cam neliterar.

Şi eu, având în vedere acestea cred că acest literat a cam fost supraevaluat.

Din motivul enunţat mai sus nici nu l-am citit, în plus ezotericul, rozi-crucianismul, masoneria sunt subiecte care mă interesează colateral şi mai ales din punct de vedere istoric. 

  

Melanj muzical la Filarmonica Piteşti

Astă seară dirijorul Tiberiu Oprea ne-a propus un program diversificat.

Astfel în prima parte, în deschidere orchestra a interpretat Uvertura la Orfeu şi Euridice de Ch. W. Gluck.  Este o piesă a unui compozitor german de la începutul clasicismului muzical.

Gabriel Marin şi Daniel Hai-sung Bac

A urmat Concertul pentru două flaute şi orchestră de Cimarosa. 

Cimarosa a fost un compozitor italian care s-a remarcat prin operele pe care le-a scris, contemporan cu Mozart.  A călătorit prin toată Europa la Sankt Petersburg şi Viena. 

Aici a creat acest concert catre poartă amprenta creaţiei mozartiene, care are multe compoziţii pentru flaut.

Flautiştii solişti au fost constănţeanul Gabriel Marin şi invitatul special Daniel Hai-Sung Bac din Coreea. Cei doi flautişti au interpretat cu mare măiestrie concertul lui Cimarosa care a vrăjit sala.  Cei doi flautişti ne-au oferit ca bis Duetul Florilor din Lakme de Delibes.

Gabriel Marin, Jean Dumitraşcu Daniel Hai-sung Bac şi cu mine

În partea a doua Tiberiu Oprea ne-a purtat de la clasicism direct în muzica contemporană, este adevărat cea de la începutul secolului XX. 

Prima compoziţie interpretată exclusiv de partida de coarde a orchestrei, minus contrabasul a fost compoziţia lui Enescu Preludiu la unison. Piesa ne-a amintit de acordurile de inspiraţie românească a muzicii enesciene.

A urmat o compoziţie englezească, Suita St Paul de Holst. Şi această compoziţie a folosit exclusiv partida de coarde.

În final am audiat Suita din Baletul Tricornul de Manuel de Falla. Este muzică spaniolă, strălucitoare unde orchestra a fost completă cu fagotul în pasaje solistice.

 A fost o seară plăcută cu muzică care ne spune că se apropie primăvara!

Recitind pe Marin Preda - Delirul

Am terminat tocmai acum câteva momente de recitit Delirul. Îl citisem pe nerăsuflate în 1975,când a apărut. A fost într-adevăr un mare succes de librărie.

Ce cred astăzi de spre acest roman.

Că este un roman ratat!

Opiniile mele se apropie cel mai mult de ale Monicăi Lovinescu, prezentate la Europa Liberă după apariţia romanului.

Cartea este ratată în primul rând de inflaţia de personaje parazite reprezentate de comuniştii care roiesc prin roman. Justificarea acestor personaje, inclusiv al tânărului ce putea fi Ceauşescu este ca să treacă de furcile caudine ale cenzurii ideologice.

Romanul este scris sub obsesia autorului pentru o variantă autohtonă de Război şi Pace tolstoian.

De altfel acest lucru îl mărturiseşte chiar autorul într-un interviu.

Marin Preda este maestru în zugrăvirea autentică a personajelor ţărăneşti mutate la oraş.

Paul Ştefan al lui Parizianu, care este un alter ego al autorului în acest roman este printre cele mai autentice personaje prediste. La fel de autentici  şi fraţii Moromete fugiţi la Bucureşti, Achim, Paraschiv şi Nilă. Apropo’ am identificat blocul Algiu, unde era portar Nilă! Este blocul de pe colţ vis-a-vis de blocul Scala, de pe cealaltă parte a bulevardului.

Evenimentul central al romanului este guvernarea legionară şi reprimarea rebeliunii acesteia în 20-23 ianuarie 1941. Autorul a detestat terorismul introdus de legionari şi aprobă în totalitate acţiunea generalului Antonescu de reprimare a uneia din cele mai nocive mişcări politice apărute în perioada interbelică.

Mi s-au părut interesante portretele celor trei dictatori a lui Antonescu, a lui Hitler, iar de departe cel mai reuşit portret este al lui Stalin, care a putut fi publicat abia în ediţiile postdecembriste. 

Cea mai reuşită parte a romanului este cea a scenelor de război la care este martor corespondentul Paul Ştefan. Descrierea scenelor bătăliilor poartă amprenta influenţei stendhaliene din Mânăstirea din Parma.

Cred că acolo este cea mai bună parte a romanului.

Povestea de dragoste a lui Paul Ştefan cu Luchi mi se pare cam inautentică şi nu este reuşită. Mult mai autentică, izvorâtă direct din experienţa autorului este povestea de dragoste cu Ileana din satul lui Parizianu. Izbucnirea doctorului Spurcaciu este un fel de răzbunare a ţăranului Preda faţă de pretenţiile nefondate şi condescendente ale bucureştenilor faţă de provinciali. Am resimţit-o şi eu în studenţie, chiar dacă orăşean şi dintr-un oraş cu nimic mai prejos intelectual decât Bucureştiul. Superioritatea bucureşteană este doar în descurcăleala în marele oraş. 

Excelente sunt descrierile celor două nunţi, cea mitocănească a lui Paraschiv, cu toate ingredientele ei inclusiv prestaţia lăutarului ţigan şi apoi cea boierească la care este invitat Paul Ştefan de către iubita Luchi, colegă cu mireasa princiară.  

Chiar dacă ratat, Delirul este probabil cel mai reuşit roman istoric postbelic românesc. 

Dacă este Olimpiada de iarnă este hochei

Este un sport pe care-l urmăresc rar, în ocazii deosebite, acesta este hocheiul. 

În tinereţe, mi-l amintesc de la televizor pe comentatorul Diamantopol, un chelios priceput la acest sport.

Acest sport spectaculos, inventat de canadieni este sportul de echipă al olimpiadelor de iarnă. Pentru că are loc pe un  patinoar, este sportul care se desfăşoară cu cea mai mare viteză, aproape nu te prinzi când se marchează din cauza vitezei de joc şi al rapidităţii fazei. Jucat de experţii canadieni american, ruşi, cehi şi nordic este extrem de spectaculos! 

Este o plăcere să-l vezi la olimpiadă, cum la fel este o plăcere să vezi rugby jucat de anglo-saxoni, sau cum este Premier League!

Am schimbat aceste opinii cu prietenul Petru Gr. care este un îndrăgostit de hochei, un expert al acestui joc, la fel amator de rugby şi de Liverpool. 

Aceste plăceri le împărţim şi cu Radu Cosaşu! El este însă cu United(Manchester)!

Şi revenind la Liverpool, văd că şi Mourinho, The Special One recunoaşte că Liverpool are şanse. Ce am tremurat la meciul cu Fulham, pe care-l urmăream pe internet simultan cu Arsenal - Man United! După ce de două ori au fost conduşi de Fulham, ultima clasată, au învins prin penaltiul înscris de Gerard. Petru îmi spunea că el crede că Suarez este cel mai bun din lume, chiar dacă există Messi sau CR7!