Un roman de Lee
Child.
Suntem cu Jack
Reacher prin Nebraska.
Şi tipul opreşte la
un motel, unde stă la bar un doctor care se îmbată. Telefonul sună şi doctorul
este solicitat să o trateze pe o doamnă. Iniţial doctorul refuză, dar apoi este
luat de Reacher ca şofer şi doamna Eleanor Duncan este tratată pentru nasul lovit
de soţul ei Seth.
Reacher se informează
unde se află Seth. Ajunge la cârciuma respectivă şi-i sparge nasul lui Seth,
drept pedeapsă la agresiunea împotriva soţiei.
Şi aşa începe
povestea celor trei Duncan, care controlau comitatul prin firma de transport a
cerealelor. Dar Fraţii Duncan nu transportă doar cereale, ei sunt implicaţi în
traficul ilegal a unor bunuri de care sunt interesaţi tipi din Las Vegas. Este
o chestie piramidală, primul în contact cu Fraţii Duncan este Rossi, un mafiot,
deasupra lui un libanez, mai sus fiind un iranian.
Pentru a rezolva
problema întârzierii transportului în zonă sunt trimişi doi mafioţi clasici
italieni, apoi doi libanezi şi doi iranieni.
Dar Reacher le strică
planurile!
Sunt dezgropate
secrete vechi de douăzeci şi cinci de ani, transportul preţios este o surpriză
şi acţiunea este pasionantă.
Am mai citit un roman,
care cred că este cel care urmează şi care loc tot prin Nebraska.
Pentru că Reacher
vrea să ajungă în Virginia, dar până acolo tot dezgroapă secrete murdare.
Lee Child
RăspundețiȘtergereJoe, recunosc cu rusine ca m-am luat dupa tine si am incercat si eu un roman de Lee Child. Primul roman care mi-a cazut in mana a fost A Wanted Man, care vine asa cum spui, imediat dupa Worth Dying For. Am dat apoi peste Worth Dying For abia dupa ce am citit alt roman: The Visitor. In fine, am gasit primul roman care il introduce pe Jack Reacher - The Killing Floor, care mi s-a parut si cel mai bun. Cand afirmi despre o astfel de carte ca ti se pare buna, spui de fapt ca ti-a dat un anumit soi de satisfactii,adesea mai degraba viscerale. Mai intai, e originalitatea personajului. E greu sa nu-ti fie gadilata imaginatia de descrierea unui om complet liber, total independent de orice institutii si orice conventii, un om care nu e legat de nici un loc anume, rataceste dupa cum i se nazare, cu autobuze sau facand auto-stopul, si nu are practic nici o proprietate. Singurele posesiuni ale lui Reacher sunt o sacosa de mana cu cateva mici obiecte si hainele de pe el, haine pe care le schimba din cand in cand aruncandu-le la cos si cumparand altele. Nu are nici un venit, singura lui sursa de bani sunt economiile din compensatia primita cand a plecat din armata si ceva bani confiscati de la criminalii pe care ii ucide. O alta satisfactie provine dintr-u reteta clasica in astfel de carti, dar dusa la perfectiune de Child. Criminalii sunt facuti sa apara atat de abominabili, incat atunci cand Reacher dezlantuie o violenta fara scrupule si fara nici o limita impotriva lor, ai o placere viscerala, te racoreste ca o apa proaspata pe un gatlej parjolit. In al treilea rand, e satisfactia copilareasca de a te lasa surprins de deznodaminte neasteptate. Si aici Lee Child cauta perfectiunea; Deznodamantul unui roman al lui te uluieste pur si simlu. Reacher il banuieste insa, si e bineinteles facut sa apara extrem de inteligent. Spre deosebire de alti autori americani de romane politiste, Child face din eroul lui un fel de Holmes, o inteligenta rece, cu o capacitate de deductie sugeand magicul. Avem adesea si unele scene de tipul celor in care Holmes il uimea pe Watson - "sunteti doctor, ati lucrat ca medic militar, ati petrecut ceva timp in Afganistan, sunteti necasatorit etc", toate afirmatiile fiind apoi explicate prin indiciile care "duceau logic" la aceste concluzii - "elementary, dear Watson". In fine, din cand in cand poti spera totusi si la satisfactia de a intui chiar tu deznodamantul. Asta mi s-a intamplat in cazul lui The Visitor. Comentatorul unui ziar american afirma ca deznodamantul e atat de neasteptat in acest roman, incat nici cel mai atent cititor n-ar ghici criminalul. Trebuie sa-ti spun, constient ca e cazul sa raman autoironic, ca eu am ghicit de data asta criminalul, aplicand o "metoda" proprie, care opereaza destul de bine pentru Agatha Christie. Te uiti unde te impinge cu banuilelile autorul si "deduci" ca sigur criminalul nu e acolo, cauti unde s-au creat unele ambiguitati (legate de sexul sau profesia criminalului etc) si "deduci" ca in zona aia e de cautat si apoi te gandesti care are fi cel mai putin probabil scenariu si "candidat" din posibilitatile ramase. Uneori poti decide!. Ce sa mai zic, Joe, m-ai facut sa ma dezvalui ca neserios. As adauga numai ca, mai rau chiar decat in alte serii de romane politiste care au un acelasi erou, frecventa cu care Reacher da imediat de bucluc oriunde s-ar duce, ca dupa aia sa dea solutia intr-un caz criminal "de nerezolvat", sau sa invinga un grup de criminali "atotputernic" sunt evident greu de inghitit. Dar ce sa facem? Inchidem ochii si cautam urmatorul roman de Lee Child.
RăspundețiȘtergerePentru că este mişto!
ȘtergerePentru că este scris în engleza Reginei ca raport ştiinţific!