Majoritatea celor ieșiți din comunism eram fascinați de această perioadă, a unor fermenți de dezbateri intelectuale, a apariției unei generații intelectuale excepționale, dar și de resurgența unor mișcări de extremă dreapta care au atras pe acești intelectuali.
La începutul anilor 90 îmi doream să citesc scrierile lui Nae Ionescu, mentorul acestor intelectuali excepționali, dar dezamăgirea și stupoarea opiniilor acestuia m-a dezolat. Nae Ionescu, dar și Nichifor Crainic militau pentru un stat ortodoxist, tradiționalist. Aceștia respingeau orice altă religie decât ortodoxia, detestau pe pașoptiști, care au adus ideile modernizării societății românești, negau latinitatea românilor, și cereau ca românii să respecte tradițiile. Mă întreb ce fel de tradiții? Am stat din secolul al XVI-lea până la mijlocul secolului XIX sub stăpânirea otomană, cu domnitori hrăpăreți puși pe chiverniseală, cu foarte puține excepții, care nu pot constitui o tradiție. În plus să spui că noi suntem exclusiv ortodocși, când corifeii bisericii unite greco catolice din Școala Ardeleană au fost cei care au retrezit sentimentul național la noi românii este mai mult decât o eroare.
Cei doi ideologi care au fost promotorii acestor idei erau Nae Ionescu și Nichifor Crainic. Influent în rândul tinerilor intelectuali străluciți era Nae Ionescu profesor de filosofie la Universitatea București. Din cauza lui au fost atrași spre mișcarea legionară cei mai străluciți erau Mircea Eliade, Emil Cioran, sau Constantin Noica. Te crucești citind articolele scrise de Eliade, dar și mai stupefiant este ce scriau Emil Cioran sau Constantin Noica. Cioran a produs atunci Schimbarea la față a României, reeditată ciopârțit la începutul anilor 90, de unde a scos cele mai deocheate capitole ale cărții, pline de xenofobie și antisemitism.
Anii treizeci marchează și dezvoltarea mișcării legionare. Cu toate că nu era un mare retor, Corneliu Zelea Codreanu impunea prin aparițiile publice, dar și prin antisemitismul accentuat cu mare succes la intelectualii români. A beneficiat și de activitatea ziaristică a unor Mihai Polihroniade, Ion Moța și Vasile Marin. Ultimii doi au murit în Războiul Civil din Spania și au fost înmormântați ca martiri naționali. Mișcarea legionară sub toate numele sale a avut un succes surprinzător, cauzat și de activitatea partidelor establishmentului, PNL și PNȚ. În același timp Legiunea Arhanghelului Mihai, Garda de Fier sau partidul Totul pentru țară au acționat ca un partid de teroriști având pe conștiință asasinarea primului ministru I. G. Duca, a prim ministrului Armand Călinescu și a marilor intelectuali Nicolae Iorga și Virgil Madgearu, dar și a unor demnitari arestați la Jilava în 1940. Ajunși la putere cu Ion Antonescu în 1940, mișcarea legionară își arată adevărata față de puși și ei pe chiverniseală. Dar intră în conflict cu generalul, declanșează rebeliunea și sunt eliminați din viața politică, unii din lideri fugind în Germania la Hitler, ca element de șantaj pentru general.
Citind am observat că idei de tip legionar, preluate și de comunismul târziu ceaușist au fost resuscitate azi de indivizi precum Călin Georgescu.
Rămâne o enigmă cum au putut adera rațional la legionarism a unor intelectuali străluciți cum au fost Eliade, Noica, sau Cioran. Dintre ei doar Cioran a mărturisit regretul, dar era într-o situație specială, nu avea obligații de natură socială în Franța. Eliade era profesor la Chicago, în SUA și a-și declara regretul pentru tinerețea deocheată, îl scotea din viața publică. Noica rămas în țară, a făcut pușcărie comunistă, dar are meritul Școlii de la Păltiniș care a lansat doi importanți intelectuali, Pleșu și Liiceanu. Comuniștii l-au acceptat pentru atitudinile sale naționaliste. Dar ce au făcut și scris intelectuali interbelici în tinerețea lor legionară pare inacceptabil azi.
O carte incitantă care te pune pe gânduri.