Hunting Season cu Mel Gibson și Jay Kelly cu George Clooney

Am văzut două filme având pe generic doi mari actori ai momentului și aș vrea să le prezint.

Hunting Season

Este un film de genul western având ca personaj principal un om pe care toți îl denumesc cowboy. Filmul nu este cine știe ce, lui Mel Gibson nu i se mai oferă roluri în filme de mare calitate pe măsura talentului său. Filmul se petrece într-o zonă muntoasă, cu păduri. În ultimele filme Gibson are o barbă albă de predicator și tot timpul personajul lui arată o credință puternică, care este pare fiind și a actorului. Aici, într-o cabană personajul lui, Bowdrie își crește fiica, Tag o adolescentă ajunsă la maturitate. Tag știe să împuște cerbi cu arma cu lunetă, se duce la pescuit, duce o viață asemănătoare cu strămoșii preistorici. Bowdrie se duce la oraș să verifice poșta primită și să mai stea de vorbă cu șeriful Brake. Într-o zi, prin pădure, pe lângă un pârâu aude strigăte ce ajutor și dă de o tânără femeie rănită, numită January. O aduce acasă o îngrijește împreună cu fiica Tag și aceasta se întremează. Află că a fost luată ostatică împreună cu prietena ei ospătăriță, care era combinată cu un ajutor de șerif, Jensen. De la Brake a aflat că Jensen era băgat în niște afacere murdare. În orășelul montan se aciuise o bandă din cartelurile mexicane de droguri, condusă de un anume Alejandro (Jordi Molla). Ospătărița fusese ucisă și bandiții credeau că și ea este moartă. După ce s-a pus pe picioare, January este dată în grija șerifului să o ducă cât mai departe de aceste locuri. Însă unul din ajutoarele de șerif află și banda lui Alejandro o ia din nou ostatică pe January. Bowdrie află unde este sediul bandei și începe o luptă cu bandiții. Ajutorul surpriză este Tag cu pușca ei cu lunetă. Bowdrie îi termină pe bandiți, Tag rezolvându-l pe Alejandro, banditul șef. January este eliberată și poate pleca de acolo. Finalul este melodramatic într-un final legat de fiica lui și mama ei presupusă moartă. Un film bunicel, văd că i-a crescut pe IMDb cota de la 4,9 la 5,4!

Jay Kelly

Acesta este ultimul film al lui George Clooney, lansat se pare la Festivalul de la Veneția. Văzând filmul mi-a produs impresia că ar putea fi inspirat din Opt și jumătate al lui Fellini. Este un film trist! 

Clooney este în film actorul de mare succes Jay Kelly, ajuns foarte bogat și celebru după filmele făcute. Și dintr-o dată apar problemele. Fiica cea mică, Daisy dă dovadă de independență și înainte de colegiu pleacă în Europa cu prietenele. Fiica cea mare, Jessica îl acuză că nu s-a îngrijit de ea. Sunt probleme cu echipa lui inclusiv cu Ron (Adam Sandler), agentul lui care îi ia 15% din câștiguri. Moare un mare regizor, Peter Schneider, cel care l-a lansat și la funeralii îl revede pe Timothy, fostul lui coleg de actorie, între timp ajuns doar un instructor pentru copii. După câteva pahare Timothy vrea să- bată pe Jay, pentru că i-a furat cariera. La o probă de debut cu Schneider, Jay se oferă să interpreteze el partea lui Tim și este angajat în film. Urmează o carieră fulgurantă. După incidentul cu Tim, Jay se decide să-și urmeze fiica în Europa la Paris și apoi în Italia unde urmează să primească un omagiu, pe care inițial îl refuzase. Pleacă cu avionul personal al Paris, apoi ia trenul spre Italia. Această călătorie îi dă ocazia lui Kelly la niște flash back-uri  din începutul carierei lui, care îl urmăresc dea-lungul călătoriei în Europa. Se vede părăsit de echipă, inclusiv agentul Ron vrea să plece, dar cedează rugăminților lui Kelly și rămâne. Tot timpul îl apasă de faptul că nu a avut grijă de fiicele lui. Pe drumul cu trenul îl blochează pe un hoț în scene parcă făcute într-un film! La festivitate de omagiere îl invită inclusiv pe tatăl lui, fost muncitor (Stacy Keach, ce actor a fost!), care însă se îmbată, i se face rău și pleacă. Finalul este la festivalul de omagiere, unde vedem imagini cu  Sophia Loren, cu Marcelo Mastroianni, trimitere la Fellini și imagini din filmele lui Jay Kelly.  Nostalgia după tinerețe și succes îl copleșește pe Jay Kelly.

Merită văzut în primul rând pentru recitalul dat de George Clooney.

Marea înghesuială la Sala Sindicatelor Pitești

Cred că n-am mai râs demult așa, ca în această seară. Această piesă  realizată de trupa independentă P2P este o comedie extrem de spumoasă plină de quiproquouri și minciuni. Pare a fi o adaptare după o comedie franțuzească în opinia mea. 

Jane (Ana Odagiu) este o întreprinzătoare femeie care rulează alternativ doi amanți Robert (Sergiu Costache ) și Billy (George Ivașcu). Îi tapează de bani pe amândoi pe aceleași cheltuieli. Totul se dă peste cap când apare prietena ei, Mary (Alexandra Răduță). Și cei doi amanți dau unul peste altul și cele două femei construiesc tot felul de minciuni. Cei doi amanți ai lui Jane pun ochii pe Mary, și îi fac tot felul de avansuri, care o enervează pe Jane. Billy își luxează piciorul și-și minte soția că este la o clinică. Și minciunile sunt date din nou peste cap în momentul în apare și soțul lui Mary (Bogdan Farcaș), un veterinar bețiv care are o fermă de oi în Australia. Se construiesc minciuni în continuare, Robert devine  Bob nebunul, soțul din pușcărie al lui Jane. Totul devine și mai aiuritor când Mona (Paula Chirilă), soția lui Billy, care dă de adresă apartamentului lui Jane printr-o aplicație de pe telefon. Jane minte că la ea este o clinică. după tot felul de situații comice Mona pleacă cu soțul, la fel și Mary cu soțul veterinar. În fine Jane și Robert sunt singuri. Și se aude soneria de la ușă. Oare cine ar fi? Imaginara mamă a lui Jane, mare consumatoare de vodcă, oare?

Toți actorii au fost într-o formă deosebită, și lumea nu mai putea de râs. Culmea că toți actorii masculini au fost în distribuția din serialul Protv, Clanul. Scenografia este funcțională, iar regia îi lasă pe actori să se dezlănțuie.

Distribuția: George Ivașcu, Ana Odagiu, Sergiu Costache, Bogdan Farcaș, Paula Chirilă si Alexandra Răduță

Regia si Adaptarea: Dragos Câmpan

Scenografia: Maria Dore

Valurile de Virginia Woolf

De câtva timp Mircea Mihăieș publică fragmente din cartea sa despre Virginia Woolf în revista România Literară. Virginia Woolf a fost o importantă scriitoare engleză de la începutul secolului XX și din perioada interbelică. Ea făcea parte din grupul Bloomsbury de scriitori din această perioadă. Pe la începutul anilor 70 au apărut în traducere românească cele mai importante cărți scrise de ea. Știu vă am cumpărat această carte, din snobism, dar nu am citit-o! Așa că am luat-o acum din bibliotecă să o citesc. Văd că aceste cărți nu s-au mai retipărit. Am găsit coperta cărții apărute în 1973. Cartea este tradusă  de Petru Creția care o prezintă pe scriitoare și romanul ei. Creția o consideră pe Virginia Woolf ca o scriitoare la fel de importantă pentru evoluția romanului precum Kafka și Faulkner și de asemenea, James Joyce. 

Romanul Valurile, considerată capodopera acestei scriitoare nu este propriu zis un roman. În roman sunt 6 personaje care ies succesiv la rampă. Este vorba despre Susan, Rhoda și Jinny personaje feminine, Louis, Neville și Bernard, personaje masculine. În plus este amintit mereu Percival. Romanul începe cu adolescența acestor personaje care se petrece în școli particulare, public school, gen Eton sau Harrow. Personajele fac parte din aristocrația engleză nobiliară și burgheză. Se amintește mereu de accentul lui Louis, al cărui tată este bancher australian. Principala preocupare a băieților este cricketul. După aceste școli urmează universitățile, Oxford sau Cambridge, sau universități străine. Personajele s-au maturizat sunt cupluri, au copii, se îndreaptă spre senectute. Percival pleacă în India și moare aruncat de pe cal, fiind regretat de toți. În rest romanul este alcătuit din descrieri poetice de natură, impresii fugitive de momenta ale personajelor. 

Nu pot să zic că am citit-o rapid, dar nici nu-i nevoie pentru că în roman nu se întâmplă mai nimic. 

Maigret

Maigret este un serial englezesc în 6 episoade.  Este atât de englezesc că nu pare a fi despre celebrul detectiv francez al lui Georges Simenon. Este filmat în Ungaria pentru că am recunoscut imagini din Stația de tren Keleti cu trenuri ca în România.

Inspectorul șef Jules Maigret este un tânăr din zilele noastre, interpretat de Benjamin Wainwright. El are de rezolvat mai multe afaceri polițiste. 

Prima este legată de acțiunile unor tâlhari care dau jafuri la bănci. În același timp pe malul Senei este descoperit un cadavru cu fața complet distrusă. Cu toate că procurarea Kernavel îl tot obligă să cerceteze cazul jafurilor, el investighează în continuare cazul omului ucis cu ajutorul inspectorului Foulon. Autorii jafului atacă și o bijuterie, lucru care nu are logică și unde sunt răniți și omorâți participanți și oameni nevinovați.  Dar Maigret își dă seama că jaful de la bijuterie avea ca scop să ajungă la arhiva primăriei care conținea hărți ale subteranelor Parisului. Așa că îi surprinde pe bandiți când jefuiau altă bancă. În același timp Maigret află că victima de pe malul Senei este un hoț care a jefuit un bogătaș sirian. Intervine securitatea franceză care îl avea pe acest sirian ca sursă de informații. Maigret îl încolțește și acesta recunoaște că împreună cu amanta franceză l-au surprins pe hoț și l-au omorât.

Celelalte patru episoade sunt legate de locul unde s-a născut Maigret, Saint Fiacre.

Următoarele două episoade se ocupă cu Ferdinand Fumal, un fost coleg de școală din copilărie, fiul unui măcelar din Saint Fiacre, pe care copii îl porecliseră Grasul. Fumal a ajuns un miliardar veros, care face afaceri prin șantaj. El reclamă că a primit niște amenințări cu moartea pe telefon de la adrese necunoscute. Însă experții IT depistează că exact de unde se primeau telefoanele de amenințare corespundeau cu locurile unde se afla Fumal. Totuși într-o noapte Fumal este găsit mort împușcat. Maigret rezolvă crima și în cursul cercetărilor se revede cu contesa de Saint Fiacre, care era și ea șantajată de Fumal să-și vândă domeniul. 

Ultimele două episoade sunt dedicate în principal afacerii Saint Fiacre. Totul este inspiră de romanul Afacerea Saint Fiacre, care fusese ecranizată cu Jean Gabin în rolul principal. Saint Fiacre fusese un domeniu unde tatăl său administra moșia contesei. Afacerile nu au mers bine și tatăl lui a murit de inimă rea. Din acest motiv Maigret refuza întoarcerea la Saint Fiacre. Contesa își dă seama că Gautier, administratorul actual o jecmănește și o obligă să vândă castelul moșiei. Maigret decide să ajungă la Saint Fiacre. În același timp trebuie să rezolve o crimă inexplicabilă comisă împotriva unui tânăr student, Antoine Batille. Acesta înregistra pe telefon zgomotele Parisului. Și într-un bar este bănuit de niște interlopi că-i înregistrează. Aceștia puneau la cale jefuirea unui colecționar de tablouri. Maigret îl oprește pe tânărul fiu al contesei de Saint Fiacre, expert de evaluări de pictură să nu se amestece cu acești indivizi dubioși. O echipă al lui Maigret îi supraveghează pe interlopi și îi arestează asupra faptului.  Ajuns la Saint Fiacre nu mai dă de contesă, aceasta murise la biserică la slujbă. Maigret dă vina pe medicația medicului contesei care se pare că era de conivență cu administratorul Gautier. Acesta jefuise sistematic pe contesă. Maigret îl ajută pe Maurice, fiul contesei să-l dea în gât pe Gautier pentru malversațiile făcute. Trebuie însă să se întoarcă de urgență al Paris. Finalul este extrem de tensionat, dar rezolvat cu sânge rece de Maigret. 

Merită văzut, chiar dacă o afacere franceză este foarte englezească.

Corpul femeii ca un câmp de luptă Teatrul Dramatic de Stat „Sandro Akhmeteli”, Tbilisi, Georgia

Această piesă a lui Matei Vișniec a fost jucată al Festivalul Liviu Ciulei de la Teatrul Davila Pitești.

Cred că această piesă pare a fi cea mai interesantă, pentru mesajul piesei și pentru faptul că a fost jucată în limba georgiană. Am verificat pe net despre limba georgiană, este o limbă veche din cele caucaziene și nu prea seamănă cu nimic. Parcă am depistat niște cuvinte din rusă, chestiune normală pentru că a fost sub stăpânirea lor. 

Apoi este vorba despre piesă. Este inspirată din cele întâmplate în războiul din Bosnia. Violul în război, cum se spune și în piesă este menit să să dezarmeze inamicul și este un eveniment care are ca semnificație luarea în stăpânire. Mai este vorba și de faptul că mai multe etnii stăpânesc același teritoriu, dar îi despart credințele religioase în acest caz. Pentru că în fosta Yugoslavie toți vorbeau aceeași limbă, sârbo croata, sub mai mult forme, căci nu există o limbă bosniacă, deci musulmanii vorbesc aceeași limbă ca sârbii și croații din această țară, dar au ajuns să se urască de moarte în evenimentele de la fărâmarea fostei Yugoslavii. 

Piesa constă din discuția dintre două femei. Kate Mc Loin, irlandezo americană, se pare de la Crucea Roșie și bosniaca Dorra care a fost violată. 

Piesa este regizată interesant. Noi spectatorii stăteam pe scaune așezate pe scenă și în mijlocul nostru se producea cele două actrițe. Aș spune că ambele sunt extrem de frumoase. Dialogurile se produceau între ele, dar se auzeau și din off pe un fond muzical cu accente grave. Apoi actrițele purtau la gât niște minicamere video care apoi transmiteau imagini cu întârziere pe ecranul din spate. Pentru că exista supratitrarea în românește, unele erau texte suplimentare care să dea înțeles dialogului și a ambientului în care se petrecea tragedia. 

A fost un spectacol reușit și actrițele, cât și regizorul, care a apărut în final merită felicitați

Distribuția

Gvantsa Kandelaki

Sofia Sebiskveradze

Regia artistică / Irakli Gogia

Muzica / Mehran Mirmiri

Belmondo Nouvelle Vague

Întâmplarea a făcut să caut un film și am dat pe Netflix de două filme cu Belmondo în 1960, aflat la debut de carieră și în același an cu capodopera A Bout de souflle - Cu sufletul la gură. Am văzut aceste filme în ordinea următoare Une homme nomme la Rocca - Un om numit La Rocca, apoi Les distractions - Distracțiile. Apoi am căutat și am găsit un stream pe care am revăzut A bout de souflle - Cu sufletul la gură. Acest film l-am văzut prima dată la Biblioteca franceză pe când eram student! De fapt căutam Nouvelle vague, un film Netflix, care încă nu este difuzat la noi. Am văzut și acest film care este dedicat capodoperei lui Jean Luc Godard.

Un homme nomme La Rocca

Acest film este realizat în 1961 de Jean Becker. Jean Paul Belmondo joacă în acest film rolul unui gangster, La Rocca, rol în care era distribuit la începutul carierei. Filmul este despre un hoț, gangster numit La Rocca care este temut pentru că trăgea rapid și înfricoșa gangsterii. Un prieten al lui Xavier Ade este prins și judecat pentru o crimă pe care nu o comisese, de fapt un alt gangster Villanova o făcuse. La Rocca îl execută și preia afacerile lui Villanova, dar intră în conflict cu o bandă de americani condusă de un bandit interpretat de Michel Constantin. În timpul răfuielii, bandiții americani sunt terminați de La Rocca, dar La Rocca intră la pușcărie și ajunge coleg cu Xavier. Ambii se înscriu voluntari la o deminare pe malul Mării Mediterane. Xavier are un accident cu o mină și își pierde mâna. Sunt eliberați și împreună cu sora lui Xavier vor să cumpere o proprietate, dar nu au bani. Xavier ia banii unii fost acolit care, însă pune pe urmele lui niște asasini. Aceștia au o altercație și sora lui este împușcată. Xavier vine fericit să anunțe că a cumpărat proprietatea, dar află că sora lui nu mai este. Cei doi se despart la cimitir. 

Este un film modest care mizează pe calitățile tânărului și talentatului Jean Paul Belomondo, care este potrivit în rolurile de hoț simpatic.

Les Distractions

Acest film a fost realizat în 1960 în regia lui Jean Dupont. Rolul principal îl are Jean Paul Belmondo care este Paul, fotograf și jurnalist. Este un mare seducător și golănaș. Are o iubită, pe  fotomodelul Vera (Alexandra Stewart). În film apar și alte vedete la început de carieră, precum Sylva Koscina în rolul altui fotomodel, Arabelle, sau Mireille Darc care aici este brunetă! Are o noapte de amor cu Arabelle care îl pârăște Verei. Subiectul principal al filmului este însă relația lui Paul cu Laurent Porte (Claude Brasseur), fost camarad la parașutiști în Algeria, care fură o mașină și omoară un polițist. Paul încearcă să-l salveze și să-l ducă în Spania. Însă Laurent fuge de la Dany, o altă iubită a lui Paul unde îl ascunsese. În final poliția îl înconjoară pe Laurent și comisarul îl roagă pe Paul să-l convingă pe Laurent să se predea, Însă această însă se sinucide. Final trist. Filmul nu-i grozav, iar se mizează pe farmecul lui Belmondo și că sunt multe vedete feminine în devenire din acea perioadă.

A bout de souffle

Acest film este capodopera lui Jean Luc Godard realizat în 1960, pe scenariul realizat de Jean Luc Godard, Claude Chabrol, Francois Truffaut. Rămâne ca filmul definitoriu al Noului Val francez de cinema.

În rolurile principale sunt Jean Paul Belmondo în rolul lui Michel Poiccard și Jean Seberg în rolul lui Patricia Franchini, o americancă stabilită la Paris și iubita lui Michel. 

Michel fură o mașină este urmărit de poliție și omoară un polițist. Ajunge în Paris unde trece la pe iubitele lui. O tapează pe una dintre ele de bani. Pe stradă o întâlnește pe Patricia care vinde New York Herald Tribune, care se vindea în Europa, Patricia este și reporter și ajunge la aeroport unde trebuie să ia un interviu lui Parvulesco, un celebru scriitor de origine română în epocă. Filmul este o sarabandă de furturi de mașini făcute de Michel cu care o plimbă pe Patricia, dă telefoane către un anume Antonio care-i datorează bani, are discuții cu un anume Tolmatchoff, de la care vrea niște bani. Sunt apoi scenele superbe cu Michel și Patricia în care ea se întreabă dacă îl iubește pe Michel. Însă îl denunță la poliție. Exact când Antonio îi aduce banii, este interceptat de poliție și împușcat. Scena finală este cu Paul căzut jos și ultima lui frază este că o acuză pe Patricia că este degueulasse - ticăloasă! Iar Patricia întreabă ce semnifică acest cuvânt și se șterge pe buze cum făcea Paul, ca un fel de tic. Jean Seberg, una din cele mai frumoase actrițe americane ale momentului a avut un destin nefericit, era urmărită de FBI, pentru opiniile sale și a murit la doar 40 de ani.

Filmul a făcut multe valuri în epoca cea mai productivă a cinematografului francez, începând din 1960, când criticii de la Cahiers de Cinema se apucă să facă filme.

Nouvelle Vague

Acest film realizat acum, în 2025 este un omagiu adus cinematografului francez, făcut de un regizor american, Richard Linklater! Suntem în 1959 și tinerii critici de la Cahiers de Cinema, Jean Luc Godard, Francois Truffaut, Claude Chabrol,  plictisiți de felul în care se făcea film, se decid să devină ei regizori. După succesului Truffaut cu Cele 400 de lovituri, Godard se decide să facă și el un film A bout de souffle. Godard făcea filmul conform inspirației lui de moment, fără a a avea un scenariu clar definit. Tânăra vedetă americană Jean Seberg (Zoe Deutch) este excedată de indecizia regizorului, pe când Jean Paul Belmondo se supune cu entuziasm inspirațiilor lui Godard. Cel mai disperat de atitudinea lui Godard este producătorul Georges de Beauregard. Godard face filmul direct pe stradă, fără studio, ca și cum ar fi un documentar și-l chinuie pe operatorul Raul Coutard. Este formidabil cu Linklater a găsit actorii care seamănă  cu actorii din A bout de souflle în special Zoe Deutch care pare o autentică Jean Seberg, precum și Aubry Dullin care seamănă cu Belmondo. După toate aceste zbateri și probleme filmul lu Godard este o mare lovitură și a rămas ca referință în cinematograful mondial. Noul val francez a influențat pe cei de la Hollywood și am văzut filme cu personajul Parker influențate de acest cinematograf, dar filmele nu au fost prea reușite. 

Mai remarc ceva, suntem la sfârșitul anilor 50 și multe din casele au un aer părăginit, cumva cum arăta și România în aceeași perioadă. Au început anii 60 și Franța ca toată Europa capitalistă a cunoscut o înflorire extraordinară care a schimbat peisajul. Pe când la noi am abordat sistemul blocurilor muncitorești, care au mizerabilizat peisajul  comunist.

Crucea și puterea de Giovanni Filoramo

Crucea și puterea subintitulată Creștinii, de la martiri la persecutori este o carte de istoria creștinismului. Cartea se focalizează de perioada antichității târzii a secolului al IV d. Cr. De la crucificarea lui Isus a urmat propovăduirea celor spuse de El prin apostoli. Rolul cel mai important l-a avut Sf. Paul care a propovăduit evanghelia la neamuri, cei din jurul Mediteranei, în special greci. Ei au primit numele de creștini de la Cristos - Mesia în greacă. Această religie a Unicului Dumnezeu, al Fiului său și a Sfântului Duh a prins aripi și comunitățile creștine s-au răspândit în tot Imperiul Roman. Prima prigoană a creștinilor a declanșat-o  Nero, acuzându-i pe creștini că au dat foc Romei. Cea mai cruntă prigonire a declanșată-o Diocletian. În secolul al IV-lea împăratul Constantin cel Mare avea nevoie de un suport al regimului său și a decis că crucea este simbolul care i-a adus victoria împotriva inamicilor și a decretat creștinismul ca religie a Imperiului ce poate fi practicată liber. Dar Constantin cel Mare a constatat că în creștinism erau multe dispute teologice și pentru a lămuri aceste dispute, în special arianismul a convocat Conciliul de la Niceea în 325 d. Cr. Acest Conciliu a stabilit textul crezului, cele patru evanghelii ale Noului Testament. În acțiunea de impunere a creștinismului în epocă un rol important de influență l-a avut episcopul Atanasie al Alexandriei. După Constantin cel Mare împărații romani devin împărați creștini. Cu o singură excepție, scurtă de altfel, între 361 și 363 d. Cr prin Iulian zis și Apostatul. Acesta a încercat restaurarea păgânismului și cultului zeilor. Următorii împărații sunt creștini și după Teodosie, la finalul secolului IV creștinismul se impune ca religie de stat. Deciziile lui și ale lui Teodosie al doilea se concretizează în Codexul lui Teodosie care reglementează relațiile dintre stat și Biserică. Aceste evenimente conduc la distrugerea templelor păgâne și la prigonirea adepților religiilor păgâne. În această epocă un rol important de influență l-a avut episcopul Ambrozie al Milanului, care impune Biserica ca deasupra împăratului. Aceste dispute între Biserică și puterea lumească vor continua în Evul Mediu. La începutul secolului V în Africa de Nord unde este Augustin episcop de Hippona se desfășoară o puternică ciocnire între niceeni, adepții Conciliului de la Niceea și donatiști, adepții lui Donatus care propovăduia un creștinism mult mai aspru. Augustin este unul dintre cei mai importanți părinți ai Bisericii și cartea sa Cetatea lui Dumnezeu este una din lucrările teologice de bază.

În tot acest secol al IV-lea observăm că creștinii trec de la martiri și prigoniți la prigonitori ai celorlalte culte al Imperiului Roman. Sunt ciocniri violente între creștini și păgâni, între niceeni și schismatici. Sunt distruse templele zeilor, pentru că erau idoli periculoși din punctul de vedere al creștinilor. O victimă a acestor ciocniri a fost Hypatia,o filosoafă neoplatonică, care a a fost ucisă barbar de către cretini dezlănțuiți care distruseseră anterior și Serapeum, templul lui Serapis din Alexandria.

Acest secol al IV -lea este esențial pentru evoluția creștinismului care devine religia Imperiului Roman și ulterior al întregii Europe.